Taxi: Cele două cuvinte

Nu prea am timp să mă uit la videoclipuri. Zic mersi când mai merg cu maşina şi pot porni radioul ca să ascult muzică.

A trecut cam un an de când nu am mai văzut un videoclip nou, haios, care să-mi atragă atenţia şi simpatia. Cel mai recent, era “Please don’t leave me” al lui Pink. Zic “era” pentru că acum tocmai i-a luat altul locul. Taxi: Cele două cuvinte.

Am zis că nu am de gând să încorporez videoclipuri pe blog. Şi încă îmi menţin părerea. Sursele pot fi şterse oricând de către autori şi atunci la mine pe blog rămâne un object către nimic. Fac totuşi o excepţie:

Pentru orice eventualitate punem şi versurile. Să fie acolo ...


Sunt barbat, nu sunt deloc complicat

Sunt relativ simplu; ce-am in inima am si-n minte.

Spun deschis tot ce gandesc, mai putin

...Cand vine vorba despre cele doua cuvinte

Cuvintele-alea doua pe care-ai vrea sa le-auzi intr-una, tu,

Insa daca nu ti le spun, nu inseamna ca nu... ca nu.

Si sa stii ca eu...

Eu incerc da' nu prea reusesc,

Cred ca nu e specific barbatesc.

Totusi, o sa-ncerc sa iti soptesc: te iu...

Sunt barbat, nu sunt genetic structurat

Sa spun asa ceva. Parerea mea.

Si sunt convins ca la fel s-a-ntamplat

Si cu aia dinaintea mea;

Toti stramosii mei au avut de vanat, de luptat, de inventat

Roata si becul, si televizorul, si geaca de piele cu tinte,

Pe scurt, nu le-a stat capul la cele doua cuvinte.

Da' sa stii ca eu...

Eu incerc da' nu prea reusesc,

Cred ca nu e specific barbatesc.

Totusi, o sa-ncerc sa iti soptesc: te iu...

Si nu-nteleg de ce nu-mi acorzi credit nici macar cat unui caine

Care te iubeste chiar daca nu-ti vorbeste.

Pe bune, nu stiu ce vrei. E suficient sa te uiti in ochii mei.

Si sa stii ca eu...

Eu incerc da' nu prea reusesc,

Cred ca nu e specific barbatesc.

Totusi, o sa-ncerc sa iti soptesc: te iu...

Totusi, o sa-ncerc sa iti soptesc: te iu... bai, ce greu e... nu, ca pot!

Totusi, o sa-ncerc sa iti soptesc: te iubesc.
 

I Just Called To Say I Love You

Ascultam pe Stevie Wonder. De fiecare dată când îl aud am parte de acelaşi flash-back.

Aveam vreo 11 ani. Eram în Dacia lui Viorel. Stăteam pe scaunul din dreapta. Pe scaunul şoferului stătea Vale. Ne prefăceam că ne plimbăm. În timpul ăsta din difuzoare se auzea melodia unui negru. Orb. Caseta era primită cadou de Viorel de la un prieten plecat în State. Şi acum ţin minte cum cântam, din toţi rărunchii: 

Ai ges'gou ... giu sei ... ai lăăv iu ...

:)
 

La ski

Schiuri Head. Legături Tyrolia. Clăpari Rossignol. Beţe Atomic. Pantaloni Colmar. Geacă Burton. Fes Active. Ochelari Bolle. Pe scurt: Turnul Babel. Dar atâta timp cât acest Turn Babel îţi asigură puţină relaxare, te face, chiar şi pentru scurt timp, să uiţi de unele probleme, de ce nu, să păcătuim!

Azi a fost prima zi în care am schiat. Iarna asta.

Crăciun 2010

Spuneam ieri că vă voi spune azi ce mi-a adus Moş Crăciun.

Cum şi cu ce să încep...

2010 a fost un an greu. Atât de greu încât am început să apreciez o gramadă de lucruri, lucruri pe care până acum le luam ca fiind “din oficiu”. Am început să simt că a venit Moş Crăciun de fiecare dată când mi-am cumpărat ceva. Ceva ce îmi doream de mult. Ieri, mountain-bike-ul. În vară prima pereche de blugi. Şi la începutul anului, racheta de tenis, singura pe care o mai am pentru că celelalte două s-au transformat în dotari ale mountain-bike-ului.

Dar nu numai pentru obiecte îi sunt recunoscător Moşului. Trebuie să-i mulţumesc pentru alte lucruri, mult, mult mai importante. Lucruri pe care uneori toţi banii din lume nu le pot cumpăra. În primul rând pentru Sănătate. Prin oricât de multe şi de grele încercari am trecut, bine că uşor-uşor s-au putut rezolva. Iar în al doilea rând trebuie să-i mulţumesc pentru prieteni. Şi pentru întâlnirile cu ei. Fie că au fost programate sau pur şi simplu pentru că ne-am întâlnit pe stradă.

Crăciun Fericit!

CUBE Ltd Team 2010

M-a pus naiba să-i promit lui Gabi în septembrie că mergem la Predeal să ne uităm cum se dă startul la o competiţie de mountain-bike. Cât fetele s-au dus cu copii şi s-au dat o tură cu telescaunul noi doi ne-am învârtit printre concurenţii care se pregăteau.

Ce de mountain-bike-uri, ce de mărci, ce de modele, ce de culori...

A doua zi începeam deja să mă informez mai serios. Dacă vrem să participăm şi noi la o astfel de competiţie trebuie neapărat să avem o bicicletă pe care să ne putem baza. Ce aveam noi în backyard n-ar rezista.

Bun. Relativ repede am redus lista la două mărci: CUBE şi Trek. Asta din punct de vedere al designului şi a imaginii pe care şi-o creează. Acum, sincer, cam asta cred că facem cu toţii când facem o alegere. Ne uităm la cum arată.

Apoi, în timp, a rămas CUBE, ca primă opţiune. Prefer ceva nemţesc. Trek-ul american a rămas doar ca variantă de "avarie".

Apucă-te şi ia-le model cu model. Compară echipările. Ia totuşi în calcul şi modele similare de la alte mărci. Fă-ţi calcule câţi bani crezi că strângi. Apărut între timp şi variantele 2011. Ia-le şi pe alea în calcul. Scăzut preţurile la modelele 2010. Nu aş putea atunci, de cam aceiaşi bani, să fac un upgrade? Dar oare aia îmi trebuie? Dar aia? Nu ar fi mai bine să iau aia la început şi dacă pe parcurs nu sunt mulţumit fac un upgrade? Şi tot aşa...

Să nu o mai lungim. După foarte multe calcule, azi mi-am luat CUBE Ltd Team. Model 2010. De la EmmedueSport din Ploieşti. Cu ce aveam strâns, cu ce am mai pus deoparte în astea trei luni, cu ce am mai primit de Moş Niculae şi de Moş Crăciun, cu două rachete de tenis vândute... I-am strâns! Se pare că Moş Crăciun a venit cu o zi mai devreme la mine. Asta dacă e vorba de obiecte. Despre alte dorinţe şi împliniri sufleteşti, vă spun mâine. Mâine e Crăciunul.

Primiţi cu colindul?

Primiţi cu colindul? Primiţi cu colindul?

Am fost cu Ana la colindat. De fiecare dată când merg cu colindul îmi aduc aminte de trei lucruri. De fapt doar când aud cuvântul “colind” îmi aduc aminte de ele:

• Pâinea caldă care ne-o dădeau la vechea brutărie după ce-i colindam

• Ceaiul fierbinte cu “porcuşori” (bucăţi mici de covrigi lăsate la înmuiat) de după colind

• Şi un dialog ceva mai recent. Dacă ceva de acum 20 de ani se poate numi "mai recent". E de pe vremea liceului. Am colindat odată, cu toată clasa, ţoti profesorii. La Chişu' am stat mai mult. Chişu’ (Dl. Chişulescu) era dirigintele nostru şi profesor de fizică. Câtă fizică am mâncat noi în liceu... Până şi la dirigenţie şi PTAP tot fizică făceam. În fine.

La un moment dat Chişu’ zice:

  - Bianca, care e al doilea principiu al mecanicii?

Bianca, fata lui, nu cred că avea mai mult de cinci-şase ani pe atunci, zice:

  - Forţa egal masa ori acceleraţia

  - Bun! Scoate masa de aici.

Bianca se uită la el, se uită la masa din sufragerie, se uită iar la el şi zice:

  - Nu pot. E prea mare!

Primiţi cu colindul? Primiţi cu colindul?

Handbal

Am dat peste o poză de pe vremea când făceam şi eu handbal :)

Am jucat aproape trei ani. Dintr-a cincea până într-a şaptea. Mama a jucat handbal în tinereţe. Tata, la fel. Eu se presupunea că merg să mai dau câteva kilograme jos. Da, eu sunt dolofanul din poză. Poate vreodată o să aştern pe blog câteva amintiri din acele vremuri.

S-a terminat Campionatul European de handbal. Despre jocul fetelor noastre nu pot să zic decât că a fost exact cum mă aşteptam: un rollercoaster. Nu ştiu cum să o mai iau. Nu luptăm până la capăt, suntem inconstanţi, nu reuşim să ne concentrăm. Suntem labili. Dar cam asta e natura noastră, a românilor. Răspundem când ne ajunge cuţitul la os, şi, uneori, e suficient. Alteori nu. Iar asta face diferenţa.

După o evoluţie relativ bună, am ajuns în semifinale. Alături de trei ţări nordice. Am urmărit toate meciurile noastre din grupe. Semifinala n-am mai apucat. Am fost cu fetele mele la cumpărături. Tot ce am putut face a fost să urmăresc evoluţia scorului de pe mobil. Să conduci, să fii apoi condus chiar şi cu trei goluri, pentru ca să revii iar la conducere dar să nu poţi păstra diferenţa până la final, mi se pare prea mult.

Din păcate n-am văzut nici finala mică. Dar să nu vă pară rău pentru mine pentru că am jucat tenis în timpul ăsta. Ce-i drept, în pauzele dintre seturi, cât băieţii beau apă, nu am putut să mă abţin să nu dau câte un refresh pe mobil pentru a vedea cât mai e scorul.

Am văzut totuşi finala. Norvegia-Suedia. Joc superb. Să tot stai şi să admiri ce pot realiza ţari cu o populaţie de cinci ori mai mică decât a noastră. Dar ei investesc în oameni. Noi n-avem ce să mai investim pentru că preferăm să furăm. Şi ne furăm căciula până la urmă. Dar ce, nu ştiam asta?

Oricum cu acest loc 3 ne-am depăşit cu mult condiţia. Toată admiraţia pentru fete. Dacă clasamentul se făcea în funcţie de sumele investite în ultimii ani în handbal, România mai mult ca sigur se bătea pentru ultimul loc.

A mai fost ceva ce m-a enervat zilele astea. Mass-media. Cât au fost meciurile din grupe găseai pe ici, pe colo, câte o ştire sau câte un articol. Ei bine, când s-a aflat că o să ajungem în semifinale, chiar înaintea meciului cu Rusia, au început toţi: “X FM susţine echipa României de handbal”, “Y TV susţine echipa României de handbal”, “Ziarul Z susţine echipa României de handbal”.

Trei întrebări:

1. Unde aţi fost mă până acuma?

2. O mai susţineţi şi după aceste Europene?

3. Cum?

Tort de portocale

Am zis că o să intru mai des în bucătărie? Am intrat. E drept a fost o intrare programată. Cum a fost ziua lui Meli am pregătit tradiţionalul tort de portocale.

Ingrediente:

• 1 kg portocale

• pişcoturi

• 1 litru frişcă

• 6 ouă

• zahăr

• gelatină

• rom şi zahăr vanilat după gust





Preparare:

Se curăţă portocalele, se taie rondele şi se pune zahăr pe ele pentru a-şi lăsa zeama. Se separă gălbenuşurile de la cele 6 ouă şi se amestecă, la cald, cu 150 g zahăr până se formează o cremă.

Se dizolvă în puţină apă caldă o lingură cu vârf de gelatină. Gelatina se toarnă apoi în cremă şi se amestecă.

Frişca, ce în prealabil a stat în frigider, se varsă într-un vas, se adaugă zahăr vanilat şi rom după gust iar apoi se bate la mixer. După ce s-a format frişca se adaugă crema şi se mixează în continuare.

Se ia cratiţa ce va da forma tortului şi se pun rondelele de portocală de jur-împrejur. Se pune un strat de frişcă. Apoi, la mijloc, se pune un strat de pişcoturi ce sunt înmuiate pentru foarte scurt timp în zeama lăsată de rondelele de portocală. Apoi alt strat de frişcă şi la final un strat de pişcoturi.

Se lasă la frigider câteva ore. Noi îl facem de regulă seara şi-l lăsăm la frigider până a doua zi.

Bon appétit!
  

The Corrs: Runaway

Say it's true, there's nothing like me and you

I'm not alone, tell me you feel it too

And I would run away

I would run away, yeah, yeah

I would run away

I would run away with you

'Cause I am falling in love with you

No never, I'm never gonna stop

Falling in love with you

Close the door, lay down upon the floor

And by candle light, make love to me through the night

'Cause I have run away

I have run away, yeah, yeah

I have run away, run away

I have run away with you

'Cause I have fallen in love with you

No never, I'm never gonna stop

Falling in love with you

With you

And I would runaway

I would runaway, yeah, yeah

I would runaway

I would runaway with you

'Cause I have fallen in love with you

No never, I'm never gonna stop

Falling in love with you

Falling in love with you

No never, I'm never gonna stop falling in love with you

With you, my love, with you

With you, with you, with you, with you

Google, Internet, Whatever!

Can Google be dead? Asta era întrebarea pusă de Mircică pe al său blog.

Întrebarea asta a resuscitat câteva gânduri d-ale mele de mai demult... Credeam că duse au fost. Dar uite că nu...

Să-i răspund lui Mircică întâi ...

Google is immortal. As immortal as The Highlander.

Google cannot die, but, sometimes I wish. Sometimes I actually dream the whole Internet dies.

Hai să-l luăm ca un exerciţiu. Cum ar fi să nu mai existe Internetul?

Oare m-aş (ne-am) mai descurca?

Cu siguranţă, da. Atât la serviciu cât şi în particular. N-are rost să dezvoltăm. Oricum am dezvolta eu tot la aceeaşi concluzie aş ajunge: Dacă “pe vremuri” se putea şi fără Internet, de ce nu s-ar putea trăi din nou fără el? Cel puţin cei de vârsta mea dar şi cei mai în vârstă cred că s-ar descurca liniştiţi fără.

Las deoparte aspectele bune ale Internetului. Nu despre asta e vorba. E clar că Internetul are foarte multe aspecte pozitive... dar... Dar! Are şi multe negative.

Oare cum ar influenţa dispariţia Internetului pe cei mult mai tineri. Să zicem ... cei de 13-18 ani. Cei care au crescut odată cu WWW-ul. Cei care nu se mai joacă pe afară. Cei care joaca cu orele jocuri în reţea. Cei care nu-şi mai fac prieteni în faţa casei sau a blocului, ci pe forumuri sau reţele de socializare. Cei care ascultă muzică sau urmăresc filme doar pe net. Cei care dimineaţa, înainte de a se duce la baie să se spele pe ochi, îşi verifică mailul, eventual de pe mobil. Pe toţi aceştia nu-i văd bine. Câte drame ar crea dispariţia netului în randul lor? Foaaarte multe. La intrebarea “Can Google be dead?” ar raspunde “I do not know... but if Internet is going to die, piece by piece, I hope Google dies last”.

Nu pot să nu-mi amintesc de vremurile când aveam patru–cinci ani şi când din trei în trei săptămâni, duminica, veneau în vizită, la bunicii mei, familiile Radu şi Ene. Prieteni de familie fiind aranjaseră să se viziteze în singura lor zi liberă. Ce forfotă era în casă inainte de a veni aceştia. Ce de discuţii răzbăteau dinspre sufragerie când jucau rummy sau cărţi. Ce voie bună era când se aşezau la masă. Câte schimburi de reţete se făceau după...

De ce îmi doresc uneori ca Internetul să dispară? De asta. Pentru că pentru a ţine legătura cu prietenii, atât puţini cât am, ar trebui, precum bunicii mei, să găsesc o modalitate de a mă întâlni efectiv cu ei. Să stăm la aceeaşi masă. Să discutăm. Aşa, cum poate o facem uneori pe messenger, dar să îi pot privi în ochi. Când au probleme şi vor să vorbim să le pot urmări şi mimica. Să râdem, dar, să le pot vedea zâmbetul, nu un doar un smiley face.

Pe scurt, cam aşa văd eu prietenia. Cam de asta vreau să am eu parte. Nu de un buton “Accept” pe Facebook.

Unde punem virgula?

În cadrul unui experiment sociologic, unei grupe de 50 de oameni în care erau în mod egal femei şi bărbaţi i s-a dat un text cu însărcinarea să aşeze o virgulă în cadrul acelui text.

Textul era: "Dacă bărbatul ar şti realmente valoarea pe care o are femeia ar merge în patru labe."

Toţi bărbaţii au aşezat virgula după cuvântul "are".

Toate femeile au aşezat virgula după cuvântul "femeia".

The Curious Case of Benjamin Button

Dupăamiază am văzut The Curious Case of Benjamin Button.

Some people, were born to sit by a river. Some get struck by lightning. Some have an ear for music. Some are artists. Some swim. Some know buttons. Some know Shakespeare. Some are mothers. And some people, dance.

 

Clopoţica

CÎND UN BEBELUŞ RÂDE PENTRU PRIMA DATĂ ATUNCI SE NAŞTE O ZÂNĂ.

Aşa a scris aseară Ana pe o foaie de hârtie. Am întrebat-o de unde a scos-o. A inventat-o ea sau a auzit-o pe la vreun desen? Cumva la Clopoţica la care se tot uită în ultima vreme? Da, a venit răspunsul.

Trebuie să mă uit şi eu la Clopoţica asta. Prezentarea făcută de Ana sună bine. Mult mai bine decât acel Ivan Turbincă din copilaria mea. Şi acum mă trece un fior când îmi aduc aminte de ilustraţia din carte. Ivan faţă în faţă cu Moartea. Cea cu pelerină, glugă şi coasa pe un umăr. Brrr.

 

Totuna

Zilele trecute am fost pus în faţa unei dileme. Nu mă puteam hotărî.

Doar de curiozitate, ia ziceţi, ce preferaţi: una mai plină sau una mai goală?

Eu zic că tot aia e. La final ai parte de aceeaşi satisfacţie.

Aceeaşi satisfacţie? Indiferent pe care o alegi?

Da. Aceeaşi satisfacţie. Ce contează că mustul e dintr-o sticlă mai plină sau dintr-una mai goală. E acelaşi must.
 

Chuck Norris

Am citit azi că Chuck Norris, la cei 70 de ani ai lui, a ajuns ranger texan. Şi cică-i pe bune. N-am verificat. Mi-am adus aminte că printre primele filme văzute la video pe vremea lui Ceaşcă a fost Missing In Action. Unu. Şi doi. Şi... trei. În fine. Mi-am adus aminte că circulau o gramadă de poante. Unele mi le mai aminteam. Altele nu. Aşa că, după o scurtă căutare pe net, iată câteva lucruri bine de ştiut despre Chuck Norris:

Chuck Norris nu are cap. Acela este doar al treilea său pumn.

Chuck Norris poate să înjunghie 10 persoane cu o singură grenadă.

Chuck Norris mănâncă supa cu beţe chinezeşti.

Chuck Norris este singurul om care a învins un perete la tenis.

Numară până la 10. Atat îi ia lui Chuck Norris să te omoare de 47 de ori.

Chuck Norris nu ascultă muzică. Muzica îl ascultă pe el.

Chuck Norris nu scrie cărţi. Cuvintele se aranjează singure de frica lui.

Chuck Norris nu are umbră. Nimeni nu-l urmăreşte pe Chuck Norris.

Chuck Norris nu are rău de înălţime. Înălţimea are rău de Chuck Norris.

Toti copiii au pijamale cu Superman. Superman are pijama cu Chuck Norris.

Chuck Norris nu poartă ceas. El decide cât e ceasul.

Chuck Norris a numărat până la infinit. De două ori.

Nu există lesbiene. Ci doar femei care nu l-au cunoscut pe Chuck Norris.

Chuck Norris a cerut odată un Big Mac într-un Burger King. Şi l-a primit.

Chuck Norris a înecat odată un peşte.

Tensiunea lui Chuck Norris se măsoară pe scara Richter.

Chuck Norris joacă ruleta rusească cu pistolul plin. Şi câştigă mereu.

Chuck Norris nu poate înota. Apa îngheaţă când îl vede.

De ce doarme Chuck Norris cu lumina aprinsă? Nu pentru că îi este frică de întuneric, ci pentru că întunericului îi este frică de Chuck Norris.

Teoria Evoluţiei nu există. Există doar o listă cu animale cărora Chuck Norris le-a permis să trăiască.

Nimic nu scapă gravitaţiei create de o gaură negră. Mai puţin Chuck Norris. El mănâncă găuri negre. Şi, au gust de pui.

Rădăcină pătrată din Chuck Norris egal durere. Nu încercaţi să-l ridicaţi pe Chuck Norris la pătrat, pentru că rezultatul este moartea.

Cine râde la urmă râde mai bine. Cine râde de Chuck Norris moare.

Prin bucătărie

Că întotdeauna am fost o persoană gurmandă e de necontestat. Cum incontestabil e şi faptul că am avut marele noroc de a nu trebui să-mi gătesc. Excepţie au fost cele două luni petrecute la Londra. Dar au fost două luni în care m-am descurcat onorabil.

Poate nu ştiaţi dar mamaie face o mâncare să te lingi pe degete aşa că singura noastră grijă e să punem masa. Asta în cazul în care nu a fost pusă deja.

De câteva săptămâni am început să mă uit la  tv  paprika. Am văzut câteva reţete pe care vreau să le încerc neapărat în vacanţa de Crăciun. Deabia aştept să verific câteva din reţetele Nigellei. Sau din cele ale lui Jamie. Dar şi unele ale lui Gordon. Ca să nu mai pomenesc de reţetele de pizza auzite chiar azi de la David Rocco. Yummy!

Nu zic că diversele paste cu sos, care le fac uneori, sunt rele. Nici orezul cu pui în sos Uncle Ben’s nu e de lepădat. Mai ales când iau din orezul deja pregătit de mamaie. Dar... Dar! Un pic de variaţie nu strică.

Îmi propun ca de acum înainte să încerc să intru mai des prin bucătărie. Şi nu doar să intru. Că de intrat, intru mai mereu. Ci să pregătesc ceva. Pe/la aragaz/cuptor.

D’ale Anei (noiembrie 2010)

2 Noiembrie. Anuţei i-au căzut doi incisivi.

  - Tati, să-mi faci poze şi să le pui pe Facebook să mă vadă Dana.

  - Lasă-mă fată ... Dana să te vadă când o veni la Moreni.

(Adevărul e că am cam căutat-o. Când i-a căzut primul dinte cine i-a pus poza pe Facebook? Eu. Dar măcar acum ştie cam cum vine treaba cu Facebook-ul)


  - Tata, tu eşti mai mare ca mama?

  - Nu pui. Mama e cu câteva luni mai mare decât mine.

  Întorcându-se spre Meli:

  - Mama, înseamnă că tu mori prima, apoi tata şi apoi eu, peste 2500 de ani.


  - Tata mă duci şi pe mine mâine la piscină? (la Ploieşti, la rafinăria Vega)

  - Nu ştiu fată. Să văd dacă reuşesc să termin lucrul până la trei ...

  - Păi te trezeşti şi tu la cinci

  - ...

n.r.: Nu m-am trezit la cinci. M-am trezit la cinci jumate.


Ana e leşinată după Paris. Leşinată după Franţa. Leşinată dupa tot ce aude că e franţuzesc. A ajuns să mănânce orice dacă îi zicem că aşa e pe acolo. În fine, asta-i altă poveste...

Oricum, fata e hotărată să facă facultatea în Franţa. Într-o seară a început să plângă. Din senin.

  - De ce plângi pui? a întrebat-o Meli

  - ...

  - Hai pui, spune ...

  - Eu nu vreau să merg la facultate singură. Eu vreau să dorm cu tine, mama.

  - Stai liniştită pui, merge mama cu tine ...

  - ... dar cum? Că nu încapi în bagaje ...

  - Tata, pot să merg cu tine la Bucureşti când îţi dă premiul doi? (la SNFT)

  - Da pui. Sigur. Dar de ce vrei tu să mergi?

  - Ca să-mi curgă şi mie o lacrimă, aşa cum ţi-a curs ţie când am luat eu premiul doi

  - ... :)

n.r.: Nu a mai mers. A rămas acasă. Nu pot concura cu "Barbie în basmul modei pariziene" care era pe Minimax la aceeaşi oră  :)

Deadliest Warrior

Reţeta Discovery: Iei un apaş, un cavaler, un ninja, un pirat, un samurai, un spartan, un viking şi un gladiator. Faci un program de simulare pe calculator şi rulezi 1000 de lupte între doi astfel de războinici. Cel cu cele mai multe victorii merge mai departe. Până rămane unul singur.

Finala Discovery: Spartan versus Samurai. Spartanul a câştigat. La o diferenţă foarte mică.

Reţeta ATP. Iei cei mai buni opt jucători ai anului şi îi pui să se lupte. Întâi în grupe, pentru ca o înfrângere să nu însemne neapărat eliminarea, iar apoi în semifinale urmate de finală.

Aş putea face asocierile cu programul Discovery:

Nadal – Spartanul

Federer – Samuraiul

Djokovic – Ninja

Soderling – Vikingul

Murray – Cavalerul

Berdych – Gladiatorul

Ferrer – Apaşul 

Roddick – Piratul

Aseară a avut loc finala Turneului Campionilor. Spartan contra Samurai. Pardon, Nadal contra Federer. De data asta Samuraiul a câştigat. Deşi Spartanul are mai multe victorii în confruntările directe. S-a redeschis vechea polemică. Cine-i mai bun. De fapt nu cine-i mai bun ci care e cel mai bun din toate timpurile.

E greu, e foarte greu. Pe de o parte ai un jucător “batran” de 29 de ani pe care mulţi, inclusiv eu, îl vedeau terminat. Jucător care totuşi are o mulţime de recorduri. Recorduri care în acest moment spun că-i cel mai bun jucător al tuturor timpurilor. De cealaltă parte ai un “lup tanar” care nu mai e chiar atât de tânăr dar care la cei 24 de ani ai lui are mai multe recorduri decât avea orice alt jucator la această vârstă.

E greu. E tare greu. Cred că dacă lupta se va rezuma doar la cifrele care vor rămâne pe hârtie atunci totul depinde de cât îl mai poate încurca Federer pe Nadal. Iar în meciul de aseară a demonstrat că încă îl mai poate încurca.

Aseară am avut parte de un meci extraordinar. Am avut şansa de a urmări în direct – “pe viu” – o luptă între aceşti doi războinici. Nu a trebuit făcută nici o simulare pe calculator să mi se spună cine-i cel mai bun. Iar asta mă bucură cel mai mult.

Up!

Mergeam dupăamiază spre Bucureşti. Să-mi iau diploma şi premiul de la SNFT. Lipsea ceva. Realizez că nu dădusem drumul la muzică. Pornesc radioul. Shania Twain. Zâmbesc. Îmi aduc aminte cum acum şase ani goneam pe autostrăzi. Spania. Franţa. Italia. Austria, Ungaria. Aceeaşi muzică. De fapt atunci aveam două CD-uri la mine. Shania Twain – Up! şi Shakira – Laundry Service. De atunci, de fiecare dată când o aud pe Shania îmi aduc aminte de condusul prin Alpi. Iar Shakira îmi aduce aminte de condusul pe Coasta de Azur.

În urmă cu şase ani eram în aceeaşi maşină. De fapt, acelaşi tip de maşină. Atunci eram în răposatul meu S40. Acum eram în S40-ul lu’ mama. Touranul meu are probleme. Da. Iar.

Cât de teribilist să fii să faci 6000 km în patru zile? Mai ales cei peste 1800 km de la Barcelona la Viena făcuţi în mai puţin de 16 ore.

Acum? Acum îmbătrânesc. Văd că nu mai suport să conduc noaptea. De fapt cred că nu mai suport să conduc noaptea în România. Mă întorceam de la Bucureşti şi erau zone în care din cauza întunericului efectiv îmi era frică să merg cu viteza legală. Viteza maximă legală. Nu cumva să apară ceva neprevăzut în faţă. În afara localităţilor, hai că mai înţeleg. Dar în sate? E posibil să nu ai iluminatul stradal pornit? În fine...

Intru în Moreni. La radio începe... Up!

Hmmm. Sunt aproape acasă. Ce bine! Un sentiment cel puţin la fel de plăcut ca acela pe care-l ai când conduci prin Alpi.

8 Mile

Aseară după ce ce Nole l-a bătut pe Roddick la Turneul Campionilor (arătând încă o dată că e jucătorul cu cel mai bun joc defensiv din circuit) am început să schimb canalele. Pe TVR tocmai începea 8 Mile.

“Hai să mă uit acum”. Sunt vreo 7-8 ani de când discutând cu Vale ce a mai făcut prin DC mi-a zis că fusese la cinema şi-l văzuse. Auzisem şi eu de el pentru că tocmai luase Oscarul. Pentru muzică. Oricum, de atunci şi până acum tot nu am apucat să-l văd. Dar cum ziceam... “Hai să mă uit acum. Iar dacă o fi să adorm la el, asta e ...”

N-am adormit. M-am uitat la el până s-a terminat. La unu noaptea. Film bun. Hai să o pun aşa: Mircică zicea zilele trecute “Bă, tu ai prea mult timp liber”. Poate că aşa e. Sau poate că nu. Nu intru în polemică acum. Ideea e alta. Chiar dacă nu ai timp liber ar trebui să-ţi faci pentru a vedea 8 Mile. Măcar o dată. Eu unul nu regret că am pierdut două ore de somn pentru asta.

Ce e cu aceste 8 mile? Ei bine cele 8 mile sunt de fapt un segment de autostradă ce desparte fizic dar şi psihologic Detroitul de suburbiile din nord. Suburbii în care Eminem a crescut.

Mickey Blue Eyes

Zilele trecute am cam fost răcit. Aşa că în weekend m-am uitat ceva mai mult la TV.

Am revăzut One Fine Day cu Michelle Pfeiffer şi George Clooney. Am revăzut The Odd Couple II cu Jack Lemmon şi Walter Matthau. Am revăzut Vanilla Sky cu Tom Cruise, Cameron Diaz şi Penelope Cruz.

Şi am văzut Mickey Blue Eyes. De două ori chiar. O dată sâmbătă seara şi în reluare duminică la prânz. O comedie uşoară, cu Hugh Grant, în care un licitator englez din New York cere în căsătorie fata unui mafiot. Iar de aici se dezvoltă tot felul de situaţii hiare.

Mickey Blue Eyes. Un film de revăzut.

Jay Leno

Mă uitam aseară / azi dis...dis...dis-de-dimineaţă la un episod Top Gear. Pe Discovery? Pe Antena 3? Nu mai ştiu. Multe nu mai ţin minte oricum. Dar mi-a rămas întipărită în memorie următoarea afirmaţie a lui Jay Leno într-unul din materiale:

“We, Americans, like the people know the anonymous things we do”

Nenea Daniel strikes again

Mare caracter Nenea Daniel. Spre seară a venit la fabrică un camion cu ţesătură. Nenea Daniel ne-a ajutat iar. Şoferul turc. English? Ioc. Descărcăm. Îi dau actele înapoi semnate.

Turcul zice:

    - Vama. Bucarest. Ploieşti, Buzău, Moreni, Brăila. Apoi dă din cap şi mâini semn că a înnebunit pe drumuri.

La care nenea Daniel:

    - Lasă nene. Că acum 500 de ani îi făceai pe jos.

Am luat locul doooi!

Am luat locul doooi! Am luat locul doooi! Am luat locul doooi!

Aşa striga în urmă cu zece zile Anuţa după ce a coborât de pe podium. Câştigase locul doi la Campionatul Naţional de Karate. Stilul Shito Ryu. La kata. Ţinea diploma în mâini şi medalia îi strălucea la gât. Era bucuroasă. Bucuria unui copil de şase ani. O bucurie autentică. O bucurie pură. E o imagine ce îmi va rămâne întotdeauna întipărită în memorie.

Ei bine ... azi mi-a venit mie rândul...

Am luat locul doooi! Am luat locul doooi! Am luat locul doooi!

S-au anunţat rezultatele la SNFT. Ediţia a 12-a. Una din fotografiile mele, cea cu ciobanul cărând o oaie pe umăr a luat locul doi la categoria “Prin lume”.

Probabil voi rămâne întotdeauna un copil pentru că nu mă pot abţine ...

Am luat locul doooi! Am luat locul doooi! Am luat locul doooi!

Napii şi zmeura

- Răzvane, nu scoţi tu mâine nişte napi din grădină? Parcă am poftă ...

- Da mamă, scot.

În fiecare an scot napi din grădină. Şi an de an se încăpăţânează să tot iasă. Nici macar nu am grijă de ei. Ba nu, mint. Am totuşi grijă. Vara, o dată cam la două luni, când mă aventurez să intru cu motocositoarea în grădină, printre buruienile înalte de un metru mai observ din când în când nişte frunze ce par a fi de napi. Am grijă să le evit. Asta e singura “care instruction”.

Cum vă spuneam. A doua zi mă duc în grădină. Strâng napii din două cuiburi răsărite printre tufele de zmeur. Celelalte cuiburi sunt în loc mai deschis şi îmi zic că data viitoare îmi va fi mai uşor să-i scot. După ce umplu găleata mă pregătesc să ies din grădină şi ce văd? Zmeură! Zmeură mare. Roşie. Cum Anuţa nu nu se omoară cu zmeura, iar Meli nu o mănâncă “pentru că e cu păr de la câini”, ce să fac, mă sacrific. E drept, nu a fost prea multă. Câteva fructe. Cât să-ţi umpli un pumn. Dar am mâncat eu zmeură? Zmeură proaspătă?

Întorcându-mă la napi, să vezi cum ne-am luat noi ţeapă. Ana, în mercantilismul ei, a negociat cu mama să ne plătească napii. 2 lei kilogramul. Eu urma să-i scot, să-i spăl, iar banii să-i facem juma'-juma'. Între noi fie vorba, mi-au cam degerat mâinile spălând la napi. După ce apa s-a scurs, am pus napii într-un sac şi i-am cântărit. 8,2 kg. Bun. Îi ducem la mama. Rotunjim cei 16.4 lei datoraţi la 20. Bun, şi unde-i ţeapa? Păi, ţeapa e că am fost la Metro. Metro unde se vinde kilu’ de napi cu 6 lei! Tare mi-e că dacă intram în Carrefour aflam că am pierdut o mică avere.

Dar acum, serios vorbind, dacă nu trebuia să intru în grădină după napi, mai mâncam eu zmeură proaspătă în mijlocul lui noiembrie? 

SNFT 12

Zi agitată ieri. La 6 eram deja la serviciu. Acasă am ajuns după 6 seara. Dat de mâncare la câini. Mers pe medicinală. Luat pe Ana de prin vecini unde se jucase vreo oră cu Raluca. Făcut duş. Uitat puţin la TV. Rapid-Steaua. Dar schimbat şi pe alte canale. Înainte să adorm îmi aduc aminte că ar fi trebuit să se fi făcut deja selecţia pentru finalistele SNFT.

Nu mai am răbdare. Pornesc calculatorul. Intru pe “Vacanţe şi Călătorii”. SNFT. Yes! La categoria “Muntele şi vraja sa” mi-au selecţionat fotografia de care spuneam acum vreo două săptămâni. Nu mă aşteptam. Speram cei drept dar nu mă aşteptam.

Hai să mă uit şi la restul categoriilor. Mai găsesc o fotografie selecţionată! Şi încă una! Şi încă una! Şi încă una!

CINCI? Frate, sunt bunicel! Am înscris zece fotografii şi jumătate din ele au ajuns în finale. Chiar sunt curios câţi concurenţi mai au un astfel de procentaj. E mai mult decât mă aşteptam. Următoarele zile se vor face jurizările finale. Sunt realist, nu am prea multe şanse ca vreuna din ele să ajungă în primele trei din categoria ei dar faptul că cinci fotografii d’ale mele au trecut de pre-jurizare mi-a depăşit orice aşteptare.

Şi acum “inculpatele”:

Ziceam la finalul postării despre Photo.net că publicarea fotografiei respective a dat o gură de oxigen egoului meu. Ei bine, această ediţie a Salonului Naţional de Fotografie Turistică a făcut ca egoul meu să explodeze!