Pescărușul albastru

Minivacanța de iarnă

Patru zile. 2078 km. 24 ore de condus efectiv. Viena. Muzeul de Istorie Naturală. Și o plimbare prin vechiul oraș. Sibiu. Centru. Noaptea. Drumuri relativ libere. Vreme relativ bună. Ajunși înapoi acasă exact când începea să ningă. Zile în care nu m-am gândit nici măcar o dată la serviciu. Super. 

In-cre-di-bil

Băi, ce meci am putut vedea aseară... Am bătut Danemarca la ea acasă şi am ajuns în semifinale... 

La campionatul ăsta n-am mai urmarit meciurile naţionalei (în direct). Mai mult din superstiţie. Şi, de ce să nu recunosc, din teama de a nu fi dezamăgit. Dar după ce în optimi au învins pe brazilience, campioanele mondiale en-titre, am zis că-i musai să văd meciul cu Danemarca. Chiar dacă Danemarca juca la ea acasă. Chiar dacă era favorită pentru a avansa în semifinale. Chiar dacă eram obişnuit cu clasica "una caldă - una rece" (dar altfel, sincer, cum să ne călim) ... trebuia... Da, suna mazochist... Dar trebuia să văd meciul... 

Şi am făcut-o cu orice risc. Nu, nu am făcut infarct. Dar în fibrilaţie tot am intrat de zeci de ori. Băi, nu-i posibil ce meci am văzut... Câtă determinare, câtă tactică, câtă tehnică, ce fineţuri, ce forţă, câtă ură folosită pentru a te motiva şi până la urmă învinge... "Pentru cine luptăm noi? Pentru noi!" 

Ce arbitraj nepărtinitor... Băi, când am văzut că ni se acordă 7m în ultima secundă am zis că nu e adevărat... Nu ca nu ar fi fost corect să ni se acorde, dar câţi arbitrii dădeau acel 7m, în ultima secundă, împotriva echipei gazdă ştiind că gazda ar fi eliminată pe loc dacă noi marcam... 

Băi şi ce Cristina Neagu... Mai bună ca oricând... Dar cam egoistă gagica - cred că a ratat acel 7m doar ca să mai dea două goluri în prelungiri - glumesc desigur. Băi, şi restul fetelor... ce fete... Brădeanu, Elisei, Nechita, Buceschi.... şi să nu o uităm pe Ungureanu... 

Băi, ce meci a fost aseară...

Apus pe Cristian

Acum câteva zile am prins un apus frumos pe Vf. Cristian...

Ana, poeta

Aflarăm că Anuţa are şi valenţe de care nu ştiam. Vineri în ora de Română au avut ca sarcină să facă o strofă. Iar Ana zise:

Afară iarna

Afară este rece,

Iar timpul trece

În zăpadă, toată ziua

Nu aş spune piua

Apoi, ca temă pentru luni să facă o poezie cu două strofe. Sună aşa:

Sunetul muzicii

Sunet după sunet

De muzică uşoară

Totul se transformă într-un duet

De cântăreţi la chitară

Mii de note muzicale,

Care se transformă-n petale

Mii de partituri curate,

Ne fac sufletul aparte

Eram cu Meli la babi când primesc un mesaj pe messenger: "Tata am mai compus o poezie. Cred că este bună. De fapt sper că este bună..." Ajung acasă şi o citesc:

Viaţa

În viaţă, totul se petrece cu un scop

Aşa că uneori trebuie să sări câte un hop

Doar ca să te descoperi, pe tine

Aşa că ai face bine

Să lupţi în continuare

Ca să arăţi că eşti tare.

Ca să arăţi că eşti un luptător

Şi la final vei fii învingător.

Lasă-i pe ceilalţi să spună ce vor

Ţie să nu îţi pese cu adevărat

Pentru că ei asta vor

Vor sa nu fii tu, cel adevărat, ce eşti

Ei vor doar să îţi vadă suferinţa

Ca să se hrănească cu ea

Dar tu trebuie să te uiţi drept înainte,

Cu capul ridicat şi mândru

Pentru că tu vei avea mai multă dreptate

Decât vor avea ei vreodată,

În privinţa ta,

Tu cel adevărat, ce eşti

:) Băăăi! Am (şi) o poetă în familie!

Qui? Moi?

Am fost cu fetele la Jocurile Foamei: Revolta. După film ne-am astâmpărat foamea la Pizza Hut și apoi am trecut o fugă pe la Metro. Ieșim din Metro și trecem pe lângă chioșcul Fornetti. 

- Voulez-vous quelque chose? zic

- Ce? zice Ana

- Adică dacă mai vrem ceva de la Fornetti, îi spune Meli

- Știu. Dar... (uitându-se spre mine mirată) ... ce... tu știi franceză?

- :)))

A mai aflat Ana ceva despre mine

Mândria

Mândria este unul din păcate. Aşa ne-a spus Ana că a învăţat la şcoală. Dar e greu să nu fii mândru de realizările ei când îşi adaugă încă două titluri de campioAnă naţională în palmares. Nu fără emoţii - nici pentru ea şi pentru noi - dar a făcut-o într-un mod categoric, dominându-şi adversarele, dacă judeci la rece din exterior. 

La kobudo a câştigat toate meciurile cu 3-0. La fel şi la tradiţional. Şi-a câştigat toate meciurile de kata cu decizii unanime iar în meciurile de kumite nu a făcut decât să mărească această diferenţă de scor. Jur că nu ţin minte să o fi văzut vreodată având mai multă încredere în ea ca ieri după ultimul meci. 

Da, sunt mândru (de ea). Deci, da, probabil sunt un păcătos. Dar nu mă pot abţine.

Printre măguri

Mi-am dus și eu Cubulețul la Ploiești. Trebuia aranjată frâna spate, cel puțin. Dar trebuia făcută și o revizie generală pentru că în afară de a schimba vreo două lanțuri, de a băga aer în furcă și a schimba niște plăcuțe de frână mare lucru nu am modificat la ea în cei aproape cinci ani de când o am. Și am peste 14.000 km făcuți cu ea. Vreo 7000 pe Strava și alți 7000 î.S. (înainte de Strava). 

Bilanț după câteva zile de stat în service: disc frână spate, plăcuțe frâne față și spate, butuc față, butuc spate, jumătate din spițe și ele schimbate, pedale, bureței furcă, manșoane ghidon... Mai e ceva? A, da! Lanțul și foaia mare. Uitasem de ele. Plus manopera. Toate însumate se apropie de prețul unui mtb entry-level. Sau al unuia mediu second-hand. Trebuiau însă schimbate. Cei cinci ani și cei aproape 15.000 km și-au spus cuvântul. Mi-am promis că din discul de frână și din foaia mare îmi fac trofee. Să văd când mi-oi face timp să le incorporez în așa ceva.

Am luat bicla aseară din service dar nu mai aveam chef de ieșeală. Am lăsat-o pe azi. O scurtă tură pe Măgureni. Mai mult asfalt dar și cu câțiva kilometri de drum de țară plus forestier. 

A fost o tură reușită deși când am plecat de acasă erau doar 3 grade Celsius. Am avut însă parte de un răsărit superb, cu puțină ceață, apoi printre măguri a trebuit să opresc de câteva ori să admir bruma transformată pe alocuri în mici perle de rouă, măceșii cu mii de picături strălucind în soare sau pur și simplu să privesc spectacolul vaporizării automate a brumei acolo unde razele soarelui începeau să mângâie pământul.

Brumărel karatistic

A trecut Campionatul European, a venit vacanţa, ne-am mai relaxat un pic dar era momentul să ne apucăm iar de treabă. Aşa că, după ce ne-a învăţat Unsu şi Annan, sensei ne-a dus şi la un stagiu cu Rafael Aghayev la Baru - adus de Adidas al carui ambasador este - dar şi la Timişoara unde a avut loc Openul Internaţional al României. Cu siguranţă Anuţa a rămas cu ceva din aceste deplasări. În primul rând pentru că ai ce învăţa de la un campion. Apoi pentru că oricât ai învăţa ceva de la cineva dacă nu strângi experienţă şi pui în practică în competiţii ceea ce ai învăţat degeaba bifezi nişte stagii. Chiar dacă sunt ele făcute cu un cvadruplu campion mondial aşa cum este Rafael. Sunt convins că Anuţa a mai urcat un nivel după experienţa bănăţeană. Am văzut-o cu ochii mei. Brumărel a fost destul de bun cu ea din punct de vedere "karatistic". Şi nu s-a terminat încă. 

Intimacy

Intimacy is not who you let touch you. Intimacy is who you text at 3am about your dreams and fears. Intimacy is giving someone your attention, when ten other people are asking for it. Intimacy is the person always in the back of your mind, no matter how distracted you are.

Autor Necunoscut

Contratimp

Anul trecut pe vremea asta vă spuneam că sunt puţin dezamăgit. Unul din motive era că nu am ajuns la Campionatul Naţional pentru Amatori. Dar îi spuneam lui Florin că întotdeauna există şi anul viitor. Doar sănătoşi să fim.

Aproape imediat mi-am făcut un plan de pregătire şi culmea, chiar m-am ţinut o vreme de el.  Până şi planul de a da jos ceva kilograme a mers. Oarecum a mers. Că am dat jos doar trei din cele cinşpe' propuse. Nu conta, rezultatele de vedeau. Scoteam timpi din ce în ce mai buni... 

Apoi, dezamagire. Campionatul a fost decalat şi pus în Mai ... pentru ca la scurt timp şi să dispară de tot din calendar...

Acum trei săptămâni aflu că totuşi campionatul se va ţine. Chiar dacă vedeam după o perioadă nebună în care şi serviciul dar şi condițiile meteo au luptat împotriva ieşitului pe bicicletă - apoi şi concediul a complotat un pic și el - mi-am zis: La naiba! Trebuie să mă duc! Chiar dacă sunt ieşit din formă, măcar sunt foarte odihnit! ...

Şi ... Am fost ieri. Şi ... Am terminat pe locul 20 la categorie (+40 ani) din cei 23 care s-au prezentat la start. 
Oricum să știți că nu m-am dus să mă compar cu alţii. M-am dus pur şi simplu pentru o evaluare personală. Care să-mi servească pe viitor ca reper. Atât şi nimic mai mult. 

Acum, de ce să nu recunosc că sunt un pic încântat şi de media scoasă: 34.2 km/h. Plecasem de acasă cu un target destul de sus plasat pentru mine: 32 km/h. Adică media ultimului clasat anul trecut... :)) 
Deci da, sunt mulţumit de mine. Apoi, dacă insistaţi şi doriți să mă comparați cu ceilalţi, pot spune că nici locul 70 din cei 97 câţi au luat startul nu e de colo... 

Se putea mai bine? Nu. În acest moment, nu. 
Dar nici prea rău nu-i... pentru un tânăr de +40 de ani...

Vizuini vs. Viziuni

Vizuini. Film horror? Sună cam ciudat. Ana, ştiu că ţi-au crescut dioptriile cu 0.25 şi aştepţi noii ochelari dar totuşi Viziuni sună mai plauzibil decât Vizuini...

Magneţii mărturie

Câteva zile intense. Sâmbătă am fost naşi de cununie. Pentru a patra oră. Ieri, în loc de potroace, am mai bifat un Gran Fondo. Azi, prima zi de gimnaziu.

La nuntă am primit ca mărturii poze-magnet pentru frigider. Două faze legate de ei:

Unu. 

Am incercat sa fac zoom-in pe magnet folosindu-mi degetele ca pe mobil. Când am realizat că magnetul e stricat - sau cel puţin nu are această dotare - m-a pufnit râsul.

Doi. 

Azi de dimineaţă, înainte de a pleca la şcoală, Ana se uita la pozele lipite deja pe frigider.

- În poza asta arăt de nota 10... Şi în asta de 9.98... zice ea 

şi tot ea continuă:

- Tu, arăţi de nota 10 în poza asta şi de 8 în asta...

mai stă puţin şi zice:

- Iar mama... arată de 1 aici şi de 0 aici ... dar hai să-i dau un 5 şi un 4 ...

How the mind of a child works

- Tata, Cristi i-a cumpărat lui Vlad cursieră?
- Nu știu. De ce întrebi? Ai văzut cumva vreo poză pe Facebook?
- Nu. Dar știi tu discuția aia a lor ... și acum că Vlad a luat locul 1 ... Mai știi cum te-am făcut să-mi iei laptopul ...

Semne că îmbătrânești

Mergi ca un tătăiță cu mașina prin oraș și din contrasens vine, pe o bicicletă, un puștiulică de cel mult cinci ani, fără măini pe ghidon, pedalând cu o nonsalanță pe care nu o vei avea niciodată. Oricât te-ai chinui. Căcăciosule!

Campionatul European de Karate Shito Ryu 2015

Hai că m-am mai liniştit şi eu... Poate că trebuia să scriu mai "la cald" pentru că atunci ai amintirile mai proaspete iar exprimarea, poate, mai pătimaşă. Ete că n-am reuşit. N-am reuşit din cauza oboselii.

Am avut trei săptămâni absolut criminale la serviciu. Singurul gând care mă făcea să rezist era acela că urma să o duc pe Ana la Campionatul European. Trebuia să-mi păstrez echilibrul, calmul şi să nu o influenţez negativ în vreun fel sau altul.

Nici de biclă n-am mai avut la fel de mult timp pentru că am făcut serie după serie de dulceţuri. Deh... lu' Răzvă îi place dulceaţa. Pe care apoi, ironic, o arde pe biclă... Sună redundant, nu?

Dar să revenim. Ana s-a calificat la Campionatul European pe stil. Pentru că sensei nu a putut merge a trebuit să le însoţesc eu pe fete. Pe lângă Ana s-au calificat şi Ioana şi Raluca. Nu-i problemă că oricum aş fi mers în Slovacia dar a trebuit de data asta să alerg ceva mai mult. După acte - procuri de la părinţi, cazier, bla, bla, bla - dar şi după fete pe acolo.

Plecăm vineri pe la ora trei dimineaţa - aş fi plecat de joi cu restul lotului dar Ana a avut banchet de terminarea claselor primare - şi am avut noroc de un drum extrem de liber. Aproape de ora două eram în Komarno, acolo unde aranjasem cazarea. Ne-am dus apoi în Nove Zamky să plătim taxele de participare. Cazarea si taxele de participare au fost suportate de club. Yey! Apoi am plimbat fetele puţin prin centru şi ne-am întors în Komarno. La ora nouă deşi afară era încă lumină le-am dat stingerea. Urma o zi grea.

Sâmbătă, ne trezim dis-de-dimineaţă şi mâncăm ceva pe fugă. La 7.30 trebuia să fim la Sala Sporturilor din Nove Zamky.

Începe kata individual. Ana pierde cu 2-1 primul meci. Dramă! Începuse să plângă şi nu-şi mai revenea. După locul 5 de anul trecut - ea fiind atunci cea mai mică ca vârstă din toate concurentele - speram la un podium anul ăsta. Mai ales că toate celelate patru concurente clasate pe podium acum un an nu mai erau la categoria ei de vârstă. Eh asta e... Slavă Domnului că există repasajele. Adică toţi concurenţii învinşi de cei doi finalişti în drumul lor spre finală se bat între ei pentru locul 3. I-am explicat Anei că nu e totul pierdut, că cea care a eliminat-o e foarte bună şi are mari şanse ca ea să intre în repasaje. Aşa a fost. Slovaca a trecut ca prin brânză de toţi ceilalţi concurenţi. Cu decizii seci de 3-0. A ieşit campioană europeană. Apropo, finala a avut-o cu Raluca care a avut o jumătate de tablou ceva mai uşoară. Să revenim la Ana. Cu greu am făcut-o să se oprească din plâns şi să se concentreze. Dar am reuşit. Şi ea a reuşit să câştige locul 3.

Ioana a pierdut din primul tur la kata individual. Oarecum inexplicabil dar... în fine...

Le duc pe fete la cântarul oficial pentru kumite. Aglomeraţie cât cuprinde. Când ne întoarcem în sală aflăm că de zece minute ne tot strigau. Începeau meciurile de kata pe echipe. Bine că nu ne-au descalificat. Deşi și dacă ar fi făcut-o ar fi fost din vina organizării, intervalele orare suprapunându-se. Fuga la tatami. Încurajări şi fetele intră direct în pâine. Nu o lungim. Luăm Aurul. Yes! Visul lui sensei. Şi al meu ce-i drept.

La kumite. Raluca câştigă primul meci, pe al doilea îl pierde dar intră în repasaj. Meciul pentru locul 3 îl pierde însă. Dar şi un loc 5 la un Campionat European nu-i de colo. Ioana ia bronzul la categoria ei. Urmează Ana. O trimit pe Raluca după Ştefan. Apropo și el a fost selecţionat în lot dar plecase de joi cu autocarul federaţiei. Ştefan urma însă să intre la kata aşa că nu o putea sfătui pe Ana de pe margine. Îl văd pe sensei Traian de la Dinamo plimbându-se printre suprafețele de competiție. Îi fac semn dacă poate sta pe scaunul antrenorului să o sfătuiască pe Ana. Acceptă şi eu îi rămân îndatorat. E mare lucru să ai pe cineva care să te îndrume în meciurile de kumite.  Şi uite aşa Ana pleacă acasă și cu o medalie de argint de la aceste europene. 

Competiția celor sub 18 ani s-a terminat seara aproape de ora nouă. Între timp i-am făcut galerie și lui Ștefan - care a câștigat aurul la kumite individual și bronzul la kumite pe echipe - dar și multor altor concurenți români.

Duminică nu mai era necesar să stăm. Era ziua în care concurau seniorii și veteranii. Am plecat dimineață aproape de ora șapte iar seara, pe la șase, sărbătoream cu sensei la sala de antrenamente.

Au fost trei zile destul de grele - atât din punct de vedere fizic cât și emoțional - dar nu cred că le voi putea uita vreodată. 

V-am spus că că sensei nu a putut merge. Pentru ca să mă pot învârti pe lângă tatami şi să le ajut pe fete, am fost trecut pe lista oficială ca oaspete din partea federației. Așa scria pe legitimația primită: Guest. Cu toate astea, zic că am fost ceva mai mult decât simplu oaspete. Am fost șofer, am fost fotograf, am fost videograf, am fost ajutor de sensei, m-am ocupat de cazare, am fost un fel de manager de echipă. Şi am mai fost și tată. Mai ales tată. 

I didn't see that coming...

La mate, Ana a ajuns la lecţia despre paralelism si perpendicularitate... Buuuun... Îi explic eu ce şi cum şi o fac să înteleagă ce înseamnă fiecare din ele.

A doua zi. Eram în bucatărie. Îmi zic: "Ia să-i testez cunoştinţele". Iau două cuţite şi le ţin paralel unul cu celălalt.

- Ana, ia spune-mi, cum sunt cuţitele astea?

Ana se întoarce spre mine, se uită la cuţite şi răspunde fără nici o ezitare:

- Ascuţite!

Am zis că mor. De atâta râs...

Din nou în Deltă

La stagiu

Weekendul ăsta am tot făcut naveta la Izvorani. Ana a participat un stagiu de pregătire de vineri până duminică. Au venit Hanshi Hashimoto Tadashi, instructor şef al Hayashi Ha, 9 dan, Shihan Miguel Fernandez Vasquez, preşedinte Hayashi Ha Europa, 8 dan şi Yoshiaki Ikegami, care nu ştiu câţi dani are dar care e elev al lui Hashimoto şi care la cei 21 de ani ai lui ne-a arătat pe viu ceea ce doar pe YouTube mai apuci să vezi.

D'ale Anei

Ana, uitându-se la o poză de acum vreo 11 ani.
- Tata, dar de ce avea mama şuvite portocalii?
- Pentru că aşa s-a vopsit
- Ah... M-am mai liniştit... Credeam că o să o moştenesc.

"Maraton" din "greșeală"

Azi am zis să o scot pe Ana la o plimbare. Până pe Ruda. Aproape 20 km.

Pe drum am început să numărăm kilometrii. Uite, am ajuns la trei. Mai avem trei și intrăm pe Ruda. Uite, încă trei și ajungem în capătul Rudei. Ne întoarcem. Nu vrei să mergem spre Valea Lungă, până la Ioana la poartă? Ba da. Dacă tot am ajuns la Ioana, nu te simți în stare să mai faci încă o buclă de cinci kilometri? Ba da. Hei, se vor face vreo 35 km până acasă. Ce tare! Cea mai lungă tură a ta. Păcat totuși că nu se strâng 42. De un maraton. Ce zici? Mai ocolim vreo 7 km? Da.

Și uite așa am dus-o cu zăhărelul de a făcut primul ei "maraton".

Nu spun că după ce a salvat tura pe Strava din doisprezece segmente a strâns opt QOM-uri. Irelevant totuși pentru că Ana oricum e QOMH. Queen Of My Heart.

Paști 2015, în imagini

200

A trebuit să vină o zi ploioasă ca să mai scriu ceva pe aici. Bine, nici nu s-a întâmplat nimic deosebit ca să merite amintit. 

Doar că duminica trecută am zis că ies şi eu o fugă cu bicicleta. Cât să dau gata Gran Fondo 100. 

Pleacă băiatul pe la şapte fără zece şi până la prânz (cănd promisese că va fi înapoi acasă) dă gata 126 km. Păi nu era păcat să mai tragă puţin şi să termine si Gran Fondo-ul 150? Ba da. Dar numai după ce a pus pauză la Garmin şi a mâncat de prânz cu familia. Bun. Întors de la masă voinicul nostru îşi curăţă lanţul şi caseta deja murdare şi mai pleacă vreo două ore cu bicla. Se întoarce acasă unde kilometrajul arăta 182 km. O duce pe fata lui pe deal (că aşa-i promisese) şi în timpul ăsta se gândea la Garmin-ul lăsat, din nou, pe pauză.

Voinicul se hotărâse ca după ce se întoarce de pe deal să mai facă vreo 20 km prin zonă. De ce? Pentru că cea mai lungă tură de-a lui pe Strava fusese de vreo 184 km. Păi nu era păcat să nu o depăşească? Şi să treacă de limita 200? Ba da. Se intoarce băiatu' acasă când începea să se însereze. 203 km arăta Garminul. După sincronizare Strava zice că-s 202.9. Iar după vreo două zile rămâne fixat la 202.8. Nu contează. Am trecut de 200!

Alegeri, alegeri ...

Am început să scriu aceste rânduri în complexul Dinamo, la o oră la care ar fi trebuit să fiu în salina de la Slănic. Concurând. Pedalând, gâfâind şi prizând gram după gram de praf de sare brută. Până joi seara, ăsta era planul meu pentru azi. 

A apărut însă stagiul ăsta cu Shihan Miguel şi acum sunt aici, pe o bancă, lângă piscina olimpică, aşteptând-o pe Ana să iasă din sala de judo a clubului Dinamo. Nu pot spune cât de mare mi-a fost frustrarea când am aflat că s-ar putea să trebuiască să renunţ la concurs. Apoi când asta a devenit o certitudine am zis că-mi bag picioarele. Nu te întâlneşti în fiecare zi cu astfel de ocazii precum cele de la Slănic. Dar mă rog, asta e. Până la urmă a fost alegerea mea să vin cu Ana aici. 

Poate că puteam să o trimit cu altcineva la Bucureşti iar eu să mă duc la Slănic dar după ce am analizat puțin situația am ajuns la concluzia că nu m-ar fi făcut mai fericit. Aș fi stat cu gîndul la ea. Oare ce face? Cum se descurcă? Are nevoie de ceva? De ce naiba nu sunt lângă ea? Chiar aveam nevoie de concursul ăsta stupid? Da, e un super-concurs. Da, nu ai zilnic ocazia de a coborî cu bicicleta într-o mină și pe deasupra să te mai iei la întrecere pe acolo. Da, m-am antrenat destul pentru concursul ăsta. În special pentru bucata de cățărare unde acum doi ani am depășit destul de mulți concurenți. Dar în final poate că mare brânză nu aș fi făcut. Da, poate că prindeam finala. Și? Ce rezolvam cu cu asta? Nu era mai bine să fiu cu Ana și să nu am nici un fel de remușcări?

Așa că stau cuminte pe o bancă și aștept să se termine stagiul. Am înteles că azi va învăța Annan-ul. Ieri a învățat Suparinpei-ul. Super-tare! 

Și poate că azi, pentru că a venit si Sensei, apuc să le fac tuturor poze cu Shian. 

Și apoi, poate că mergem la un McDonalds. Ca ieri. Și poate că azi nu îmi voi lua prăjitură cu cireșe ci o prăjitură cu mere. Caloriile le-am ars deja. De dimineață. Nu v-am zis? La șapte eram deja încălzit pe bicicletă.

P.S. (22.02 seara) Fetele au ieșit mai devreme decât credeam. Pare-se că stagiul de azi s-a ținut doar cu senseii. Lipsă de comunicare, să zicem. În fine, mi-am menținut starea Zen, am dus fetele la Mc așa cum promisesem, am ajuns acasă, am luat-o pe Meli şi am plecat la Ploiești. Fetele mele să vadă (pentru a treia oară) Ascensiunea lui Jupiter iar eu ... Surprise! Cu bicla prin zonă. Plopeni, Zamfira, Boldești. Şi pentru că am avut timp am băgat şi o tură de RGP.

P.P.S. (23.02 dimineaţă) Am dormit ca un bebeluş azinoapte.

Semn că îmbătrâneşti

Depeşarii sărbătoresc 25 de ani de la lansarea single-ului Enjoy the Silence... 

OMFG!!! Parcă alaltăieri eram în clasa a zecea ... 

#prietenifoartevechi

Luni am avut plăcuta surpriză de a mă întâlni cu Leo prin Moreni. S-a obişnuit să surprindă. Lasă Leo, o să te surprind şi eu odată prin Viena... 

Am stat timp de o oră,  la un pahar de vorbă, cu o limonadă în faţă.

#prietenifoartevechi

Şi cu ocazia asta, fără să vreau, am creat şi un hashtag nou pentru Instagram. Asta-mi place la prietenii mei. Că mă inspiră.

Un fel de ...

Se ia o foaie de lipie. Libaneză. O ungem cu puţin tzatziki. Grecesc. Adăugăm două-trei felii de salam baghetă. Franţuzesc. Punem puţin ketchup. Olandez. Radem pe deasupra nişte parmezan. Italian. Rulăm totul ca pe o clătită. Un fel de Turn Babel al gusturilor dar foarte săţios. 
Să te țină un Gran Fondo.

Retrospectiva 2014

Zice-se că oamenii de succes fac bilanţuri. Ei bine mai sunt şi alţii care fac bilanţuri deşi nu sunt aşa faimoşi. 

Bun... Deci ce s-a întâmplat în 2014?

Să încep cu cele rele. A trebuit să-i eutanasiem pe Carlos, în primăvară şi pe Ciobi, în vară. În schimb am reuşit să o duc pe Mura la trei concursuri la care a strâns un Best of Breed însoţit de Best Junior si Best Bitch, plus trei excelenti.

Pierderile lui Carlos şi Ciobi cred că au fost singurele minusuri de anul trecut. Ar mai fi şi perioada dificilă prin care am trecut la serviciu din septembrie până prin decembrie dar până la urmă am scos-o la capăt.

În rest, toate bune. Am reuşit să o ducem pe Ana la Disneyland. Am ajuns să vedem Siena. Am făcut o mini-excursie de trei zile în Transilvania. Am explorat şi Turcia de dimineaţa până seara timp de şapte zile. Ne-am culturalizat. 

Cum ne-am culturalizat văzându-i pe Caramitru si Mălăele în Dineu cu proşti. Şi pe Beligan cu doamna Maia în Leul deşertului.

Anul trecut am reuşit să mă întâlnesc cu colegi şi prieteni din generală. Pe unii nu îi mai văzusem  de 25 de ani...

Am botezat-o pe Sofia şi i-am tăiat şi moţul. Cum tot anul trecut am tăiat şi moţul lui Jonathan.

Mi-am făcut cadou, de Big 40, Roubaix-ul. Mi-am mai făcut câţiva prieteni pe Strava. Prieteni cu care să socializez şi mă motivez. Tot datorită Stravei am început să fac ture mai lungi. Am dat gata 10 din cele 12 Gran Fondo-uri. Adică am ajuns să fac măcar o dată pe lună o tură de minimum 130 km.

Tot anul trecut am făcut şi primul meu century. Adică prima mea tură de peste 100 de mile. 

În acelaşi timp m-am înhămat şi la alte challenge-uri. Cel care îmi va rămâne în minte este Specialized Spring Classics în care am tras până în ultima zi ca să-mi asigur locul trei în clasamentul pe România. 

În acele trei săptămâni nu a mai contat ploaia, trezirea cu o oră mai devreme pentru a mai adăuga 25-30 km în clasament înainte de a merge la serviciu, efortul chinuitor sau rănile provocate de prea mult stat pe şa. Răni? Unde? Vă imaginaţi voi unde. Cu toate astea am avut în acea perioadă şapte zile consecutive în care am făcut nici mai mult, nici mai puţin de 811 km. Rupere dar şi satisfacţie.

Tot anul trecut am trecut pragul de 40.000 km de când m-am urcat iar pe bicicletă. Am făcut ocolul Pământului în aproape patru ani. 

Am ajuns să desenez pe hartă ture în formă de inimă şi tot anul trecut am reuşit să urc cu bicla pe Transfăgărăşan.

La concursuri nu am prea fost. Fie că aveam altceva de făcut fie că vremea nu era bună. Am fost totuşi la RoadGrandPrix-ul de la Boldeşti-Scăeni unde am terminat pe la jumătatea clasamentului - destul de bine pentru un moş de 40 de ani - dar şi la Zimbrăria Neagră cu Ana care a terminat pe locul doi la categoria ei. 

Una peste alta anul 2014 în cifre a însemnat 510 ore pe biciletă, 10.700 km şi o diferenţă de nivel câştigată de 96.000 m.

Ana a avut şi ea un an bun în karate (ca şi la carte). Am fost pe la vreo opt concursuri din care trei mari. La Campionatul European a luat locul trei la kumite si locul cinci la kata. La Campionatul Naţional Shito Ryu a luat locul doi la kumite iar la kata şansa la o medalie i-a fost anulată de nişte arbitrii debutanţi, arbitrii care au fost însă imediat băgaţi în şedinţă. A urmat apoi Campionatul National Shito Ryu Tradiţional şi Kobudo unde Anuţa şi-a adjudecat ambele titluri naţionale. Suntem pe drumul cel bun. 

In rest, toată familia a fost sănătoasă deci ce altceva ne mai puteam dori... 

Ce-mi doresc acum? Un An Nou la fel de bun.