La ce te gândești? La Carloselu'. La primul meu malamut. La momentul în care l-am văzut prima oară, la Hunedoara, în curtea aia plină de noroi dar cu oameni primitori. La prima noapte dormită cu mine și Meli. La cușetă. La momentele în care o față zâmbitoare cu o limbă de un cot se zăreau de sub pat. La primele lui luni în care dimineața îl duceam la mamaie "la grădiniță". La limba de un cot pe care i-o scotea lui Ciobănelu' când îl duceam acolo, singura scăpare a lui Ciobi fiind masa de la chioşc, pe care se căţăra ca să scape de nebun. La comenzile de "Șezi!" și "Culcat!" pe care le-am învățat împreună. La primul nostru concurs. La toate titlurile obținute. La cupele primite. La energia lui. La febrele musculare la care mi le provoca după concursuri. La balele lui. La cămășile de schimb pe care mi le luam pe drumul spre concursuri. La fericirea pe care o avea călătorind. La mănuşile pe care le fura şi înghiţea. La ziua în care am fugit după el până pe Cristian pentru că scăpase din curtea alor mei. Și la faptul că a venit la mine doar când m-am împiedicat și m-am prefăcut că mă vait. La plăcerea pe care o avea de a ți se băga între picioare pentru a-l mângâia. La faptul că pe măsură ce haita s-a mărit nu a mai fost tot timpul în centrul atenției. Dar pentru mine, a fost întotdeauna primul. Primul meu malamut. A fost și va fi.
La ce mă gândesc? Mă gândesc la cât am putut să plâng azi. Mă gândesc la teribila decizie pe care a trebuit să o iau. Mă gândesc, de fapt sper, că am luat decizia corectă și nu l-am lăsat să se mai chinuie. Așa cum, poate din lașitate, egoism sau poate de frică, din nu am procedat în cazul Evuței. Mă gândesc că începuturile de an sunt groaznice. Că Eva și Enica ne-au părăsit în ianuarie, Carlos în februarie. Nu știu ce să mai spun. Mă gândesc că ar fi cazul să scriu despre malamuții mei nu numai după ce nu mai sunt.
Carlos Arctic de Huniazi
28.10.2000 - 18.02.2014
