Can Google be dead? Asta era întrebarea pusă de Mircică pe al său blog.
Întrebarea asta a resuscitat câteva gânduri d-ale mele de mai demult... Credeam că duse au fost. Dar uite că nu...
Să-i răspund lui Mircică întâi ...
Google is immortal. As immortal as The Highlander.
Google cannot die, but, sometimes I wish. Sometimes I actually dream the whole Internet dies.
Hai să-l luăm ca un exerciţiu. Cum ar fi să nu mai existe Internetul?
Oare m-aş (ne-am) mai descurca?
Cu siguranţă, da. Atât la serviciu cât şi în particular. N-are rost să dezvoltăm. Oricum am dezvolta eu tot la aceeaşi concluzie aş ajunge: Dacă “pe vremuri” se putea şi fără Internet, de ce nu s-ar putea trăi din nou fără el? Cel puţin cei de vârsta mea dar şi cei mai în vârstă cred că s-ar descurca liniştiţi fără.
Las deoparte aspectele bune ale Internetului. Nu despre asta e vorba. E clar că Internetul are foarte multe aspecte pozitive... dar... Dar! Are şi multe negative.
Oare cum ar influenţa dispariţia Internetului pe cei mult mai tineri. Să zicem ... cei de 13-18 ani. Cei care au crescut odată cu WWW-ul. Cei care nu se mai joacă pe afară. Cei care joaca cu orele jocuri în reţea. Cei care nu-şi mai fac prieteni în faţa casei sau a blocului, ci pe forumuri sau reţele de socializare. Cei care ascultă muzică sau urmăresc filme doar pe net. Cei care dimineaţa, înainte de a se duce la baie să se spele pe ochi, îşi verifică mailul, eventual de pe mobil. Pe toţi aceştia nu-i văd bine. Câte drame ar crea dispariţia netului în randul lor? Foaaarte multe. La intrebarea “Can Google be dead?” ar raspunde “I do not know... but if Internet is going to die, piece by piece, I hope Google dies last”.
Nu pot să nu-mi amintesc de vremurile când aveam patru–cinci ani şi când din trei în trei săptămâni, duminica, veneau în vizită, la bunicii mei, familiile Radu şi Ene. Prieteni de familie fiind aranjaseră să se viziteze în singura lor zi liberă. Ce forfotă era în casă inainte de a veni aceştia. Ce de discuţii răzbăteau dinspre sufragerie când jucau rummy sau cărţi. Ce voie bună era când se aşezau la masă. Câte schimburi de reţete se făceau după...
De ce îmi doresc uneori ca Internetul să dispară? De asta. Pentru că pentru a ţine legătura cu prietenii, atât puţini cât am, ar trebui, precum bunicii mei, să găsesc o modalitate de a mă întâlni efectiv cu ei. Să stăm la aceeaşi masă. Să discutăm. Aşa, cum poate o facem uneori pe messenger, dar să îi pot privi în ochi. Când au probleme şi vor să vorbim să le pot urmări şi mimica. Să râdem, dar, să le pot vedea zâmbetul, nu un doar un smiley face.
Pe scurt, cam aşa văd eu prietenia. Cam de asta vreau să am eu parte. Nu de un buton “Accept” pe Facebook.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu