Ar mai fi ceva de povestit din excursie. Ceva peste care am sărit intenţionat pentru că nu-şi avea locul în povestire. Şi ar fi fost şi mult de povestit. Vă veţi convinge de asta.
În prima zi a excursiei, după ce ne-am lăsat bagajele la hotel, am plecat direct spre Montmartre. Montmartre care în urmă cu două secole era un sătuc la marginea Parisului, înconjurat de podgorii, sătuc care lipsit fiind de taxele pariziene şi ajutat de vinul produs de călugăriţe a făcut să fie căutat de amatorii de băute, apoi făcându-şi loc pe aici localuri pentru diverse plăceri, decadente sau nu. Bun. După ce baronul Haussmann la cererea lui Napoleon al III-lea a început redesenarea capitalei şi după ce Montmartre a devenit parte a Parisului ca cel de-al 18-lea arondisment, aici, pe deal, a început să se mute viaţa boemă a Parisului. Nu ştiu ce compozitori sau poeţi au trăit pe aici, dar cu certitudine vă pot spune că în piaţa de lângă Sacre Coeur şi pe străzile din jur au locuit, trăit, pictat, nume precum Monet, Manet, Renoir, Sisley, Pissarro, Degas, Toulouse-Lautrec, Van Gogh, Utrillo, Dufy, Dali, Modigliani sau Picasso. Deci trebuia să ajung (iar) în Place du Tertre. Fusesem aici şi în urmă cu 11 ani dar îmi doream să-l revăd. Şi, de ce nu, poate reuşeam şă-mi iau singurul lucru-cadou pe care mi-l propusesem să mi-l iau în această excursie. Un tablou. Dar numai dacă se ivea ocazia.
Ideea e că Place du Tertre de acum nu mai este ce era acum 120-130 de ani. Cred că aproape jumătate din cei de acolo schiţează portrete pentru turişti. O altă treime cred că pictează doar tablouri cu tematică pariziană, picturi mai mult fotografice, dacă mă pot exprima aşa, cu culori cât mai vii, ţipătoare mai degrabă, pentru a fi cumpărate eventual ca simple suveniruri. Cât rămîne? O şesime? Da. Cred că deabia la unul din şase pictori s-a întâmplat să stau mai mult de 10-15 secunde în faţa tablourilor lui. Dar şi printre aceştia erau destui, să nu le spun imitatori, dar prin ale căror picturi să găsesc măcar una despre care să zic: "Da, asta-mi place. Îmi place aşa de mult că vreau să fie a mea!". Adică, nu mă deranjează să am pe perete un tablou pictat în stilul lui Rembrandt sau Monet, dar vreau ca acel tablou să-mi transmită ceva. Iar dacă nu mă face să mă minunez, dacă nu mă face să-mi pun întrebări, măcar să-mi ofere un sentiment de bucurie când mă uit la el. Ca o paranteză acum, în excursia asta am avut şansa să văd mii de tablouri celebre. Tablouri excepţionale. Dar ştiţi ceva? Am impresia că pentru mine au fost doar câteva sute. Adică restul, deşi pictate de pictori celebrii, nu mi s-au părut a fi aşa excepţionale. Privindu-le am avut uneori sentimentul că respectivele erau preţuite mai mult pentru semnătura şi vechimea lor decât pentru ceea ce-mi transmiteau. Am avut impresia că şi în lumea picturii, ca şi în cea de zi cu zi, eticheta contează mai mult decât haina. Că brandul bate conţinutul. Dar hai să admit că ora-i târzie şi poate aberez eu.
În fine, în toată piaţa am găsit două standuri la care să stau mai mult. Erau la 10 metri unul de celălalt. Bine, nici piaţa aia nu-i cine ştie ce imensitate. Dar am stat minute bune, când la unul când la celălalt. Luând tablou cu tablou şi analizându-l. Unul picta în stil impresionist. În ulei. Pe pânză. Cu cuţit. Aşa cum îmi place mie. Asta e, recunosc, sunt fan al acestui stil. Însă oricât îmi doream, nu am văzut tabloul care să spun: "Ăsta-i!".
Celălalt pictor avea alt stil. Avea ceva fauvist-expresionist în picturile lui. Una din picturi, de fapt prima pe care am pus ochii trecând pe lângă standul-şevalet, m-a făcut să-mi zic: "Da. Uite o pictură interesantă. Să te mai întorci p-aici...". Aşa că după ce am renunţat la a lua o pictură în stil impresionist doar de dragul impresionismului, m-am întors. "Ia să mă uit mai în amănunt la standul tipului cu fata cu ochi albaştrii-gri". Şi m-am uitat, şi m-am uitat, şi am tot găsit lucrări interesante. Vreo şase. Parcă-mi venea să le iau pe toate. Dar nu-mi permiteam. Bine că-mi permiteam să-mi iau şi una! Acum unşpe' ani, nici măcar pe aceea nu mi-o puteam lua. Dar deh, acum e criză şi preţurile erau mai umane. În fine, am tot restrâns selecţia până au rămas trei. Acel prim tablou zărit, plus alte două. Le-am întrebat şi pe fete ce cred, că de, tabloul urma să stea cu ele în casă. Meli-mi arată pe unul din cele două. Ana mi-l arată şi ea pe favoritul său. Şi nu rezolvăm nimic. Adică selecţia tot nu se restrângea. Mie-mi plăceau toate trei. Aşa că având drept de veto şi mai pierzând câteva minute pentru a mă decide, l-am ales pe el. Pe tabloul cu fata cu ochi albaştrii-gri. Nu ştiu exact de ce. Faţa asta are o expresie pe care o poţi interpreta în diferite feluri. Apoi sunt mai multe personaje în tablou şi se pot ţese mai multe poveşti în jurul lor. Nu ştiu. Tabloul ăsta are un "quelque chose". Un ceva care nu l-am descifrat. Şi probabil de asta l-am şi ales.
Câteva cuvinte acum şi despre artist. În timp ce-mi împacheta tabloul mi-a arătat că-mi pune o carte poştală, un fel de carte de vizită, şi un pliant cu date despre el şi expoziţiile sale. Abia ajuns acasă am apucat să le citesc şi să fac legături. Văzusem că tablourile lui sunt semnate Cawian. Chiar mă gândeam oare ce nume e. De ce origine. Ei bine Cawian e kurd. Născut în 1951, deci are 61 de ani, dar nu-i dai. A absolvit in 1975 şcoala de arte în Bagdad. Apoi în 1980 a absolvit şcoala de arte frumoase în Paris. Iar trei ani mai târziu şi-a luat masteratul în istoria artei şi arheologie la Sorbona. A avut destule (vreo 20) expoziţii atât personale cât şi în grup, în diverse ţări. Şi cam atât. Oricum şi fără aceste date, impresionante sau nu pentru unii sau alţii, el rămâne pentru mine cel ce a pictat fata cu ochi albaştrii-gri.
Hai că deabia acum mi-am făcut timp să mai scriu aici... Dacă tot spuneam ce tare va fi în anii în care Sf.Andrei pică într-o zi de vineri sau de luni, am zis să nu lăsăm pe anul viitor ceea ce putem facem acum. Şi am zis să profităm de această primă nouă zi liberă. Adevărul e că mini-vacanţa asta s-a potrivit perfect. Trebuia ca până-n Sf. Nicolae să îi tăiem moţul micuţei Elizabeth iar o zi în plus e foarte folositoare atunci când vrei să ajungi la Florenţa. Planul era aşa: vineri plecăm din ţară, sâmbătă tăiem moţul şi duminică ne întoarcem. Oana a zis că dacă tot facem drumul ăsta poate reuşim să stăm o zi în plus pentru a ne mai duce să vizităm câte ceva. Aşa a rămas.
Joi, după o redusă dar foarte concentrată şi solicitantă zi la serviciu, pe la ora două fugim spre aeroport. Aveam avion la ora cinci. Avionul are întârziere. Cam jumătate de oră. Însă pilotul ne spune că va recupera pe drum. Şi s-a ţinut de cuvânt. Ajungem la Munchen doar cu zece minute mai târziu decât era programat iniţial. Mai aveam o oră şi un sfert ca să ajungem la poarta spre Florenţa. La poartă aflăm însă că avionul, care venea de la Florenţa, nu plecase încă de acolo. Per total încă o oră şi jumătate întârziere dar până la urmă ajungem spre miezul nopţii la Oana. Cam acestea au fost singurele minusuri.
Vineri. Oana ne duce la San Gimignano. La întoarcere trecem prin piaţa Michelangelo. Admirăm panorama. Seara aflăm o veste super. Dar nu vă spun încă despre ce e vorba. Răbdare! Toate la timpul lor. Apoi Mădălin îmi arată reţeta lui de Profiterol. Apoi servesc pentru prima oară în viaţa mea un Chianti. Nu mă omor dupa el dar pot spune că am bifat şi asta de pe To-do List în viaţa asta.
Sâmbătă, din criză de timp renunţăm la plimbarea la Siena dar ne mai plimbăm prin Florenţa. Cu ocazia asta urcăm în Campanile di Duomo. Sau Giotto's Campanile. Sau Turnul-Clopotniţă mai pe româneşte. 414 trepte, dar panorama din vârf bate la fund panorama din piaţa Michelangelo. Savurez o fiorentină. Un fel de turtă dulce, ceva mai tare, cu stafide, migdale şi pe jumătate învelită în ciocolată. Seara, Mădă îmi demonstrează cum se face Tiramisu. Tăiem moţul lui Elizabeth. Dacă Meli a ţinut-o în braţe la botez, eu îi tai moţul. Beau un pahar de Brunello di Montalcino. O să mă omoare Răducu dacă află ce scriu despre el, dar nici Brunello nu m-a dat pe spate. Ce vrei mă? Sunt ţăran. Nu-mi place alcoolul. Nici măcar ăla bun. Sau, mă rog, foarte bun.
Mă întorceam pe seară de la Ploieşti. Se pune bariera. Hai băi frate, iar? De dimineaţă am stat mai bine de zece minute la aceeaşi barieră. Culmea, şi acum tot 3-4 maşini în faţă. Zece minute aici? Hai să mă uit pe net. Poate au afişat câştigătorii... I-au afişat. Mamă! Să vedem... Munţi... Nu... Erau clar mai bune... Portret... Nu... Sporturi ... YEEEES! Meli: Ce-i? Eu: Am câştigat! Ana: Ia! Ia să văd!... Bravo tata!
Băi! Să înnebunesc! N-am apucat să vă zic aici, pe blog... Sunt un dwarf morenar! Cum am ajuns eu aşa ceva?
Exact acum trei săptămâni am ieşit cu bicicleta pentru o tură până la Pucioasa şi înapoi pe Ulmet spunându-mi că probabil va fi cântecul de lebădă al mersului pe bicicletă în acest an. Dar, m-am înşelat. Cel puţin în ultimele două săptămâni am reuşit să ies aproape zilnic. Măcar până la Valea Lungă. Sâmbăta trecută am apucat chiar să repet Pucioasa. Iar azi am reuşit să fac o tură cu Gabi, Sorin şi Gabi S. pe Proviţa. După prînz când ploaia s-a oprit şi soarele a ieşit puţin. 
Spuneam acum două săptămani, după excursia în Deltă, că cel mai mare câştig al acelei excursii a fost faptul că Ana a dat semne de maturizare preferând să se pregătească suplimentar pentru naţionalele de karate decât să meargă cu noi. Şi mai spuneam tot atunci că nu vreau să mă gândesc ce s-ar întâmpla dacă nu va câştiga vreo medalie.
Hai să revenim la lucrurile plăcute. Zoe, nepoata lui Indy, fata Corei şi a lui Haiko a câştigat locul doi la junioare. Vice-campioană europeană. Brady, tatăl lui Indy a intrat singur în ringul de veterani. Şi bineînţeles a primit titlul de Best Veteran. Dar chiar îl merita. Şi despre acest aspect vreau să vă povestesc ceva. Ei bine, în momentul în care Brady a intrat cu Iva în ring şi au început să alerge, vreo 15-20 de persoane de pe margine au început să aplaude. De cînd mă ştiu nu am mai văzut aşa ceva într-un concurs. Să se aplaude pentru un singur câine. Atâta respect. Atâta respect pentru un câine care, fie că unora le convine sau nu, a marcat realmente showurile şi rasa în ultimii 10 ani. Da. Brady e o legendă. O legendă vie. Efectiv mi s-a făcut pielea de găină...
Weekendul ăsta am ajuns la Uzlina. Eu şi Meli am fost pentru prima oară în Deltă. A trebuit să împlinim 38 de ani şi 12 de căsnicie ca să ajungem şi pe acolo. Dar mai bine mai târziu decât niciodată. Vreme superbă. Peisaje deasemenea. Eu am prins un peşte. Cel mai mare peşte din viaţa mea. Juma' de kil'. Dar nu-s pescar împătimit. Aşa că nu se pune. De fapt cred că e prima oară când pescuiesc după o pauză de vreo 22-23 de ani. Meli pe de altă parte a pescuit pentru prima oară în viaţa ei. La foc continuu. Şapte peşti în două ore. Fiecare tot pe la 400-500 de grame. Trei caraşi şi patru bibani. 
Dar cel mai mare câştig al acestei excursii a fost faptul că Ana nu a venit cu noi. "Ce tată iresponsabil eşti..." aţi putea spune. Staţi aşa, să vă explic. Ana trebuia să vină şi ea cu noi. Dar Sensei a pus un antrenament suplimentar în weekend pentru cei pe care vrea să-i ia la Naţionale. Nu era o mare problemă dacă lipsea, dar Ana s-a gândit puţin şi mi-a spus că vrea să rămână acasă cu ai mei. Să se antreneze pentru o medalie la Naţionale. În acel moment am fost cel mai fericit tată. Am văzut un copil luând singur-singurel decizia de a renunţa la distracţie şi a munci pentru a-şi atinge visul. Nu vreau să mă gândesc ce se va întâmpla dacă nu va câştiga vreo medalie. Nu. Vom vedea ce va fi peste două săptămâni. Concurenţa va fi mare. Însă mai rar vezi o astfel de atitudine la un copil de 8 ani. Iar copilul ăla, este al meu.
Mi-a trimis astăzi Costi o poză de la Câmpina. Nu am ce să mai comentez. Am povestit despre concurs tot ce era de povestit. În plus, o fotografie poate transmite mai mult decât ai putea exprima în o mie de cuvinte. 
O dată în primăvară. Când mă întorceam spre casă de la cursurile de grafică. Mă apropiam să intru într-o zonă cu furtună iar peisajul era mult prea spectaculos să nu încerc să-l imortalizez. Iar a doua oară, săptămîna trecută. Ana era să treacă cu trotineta peste un fluture. Fluture care nu mai putea zbura. Aşa l-am observat. L-am luat de pe ciment şi l-am pus printre flori. Şi dacă tot nu putea zbura i-am făcut vreo 20 de poze. Doar-doar voi putea alege una din ele. Am avut noroc.
Celălalt pictor avea alt stil. Avea ceva fauvist-expresionist în picturile lui. Una din picturi, de fapt prima pe care am pus ochii trecând pe lângă standul-şevalet, m-a făcut să-mi zic: "Da. Uite o pictură interesantă. Să te mai întorci p-aici...". Aşa că după ce am renunţat la a lua o pictură în stil impresionist doar de dragul impresionismului, m-am întors. "Ia să mă uit mai în amănunt la standul tipului cu fata cu ochi albaştrii-gri". Şi m-am uitat, şi m-am uitat, şi am tot găsit lucrări interesante. Vreo şase. Parcă-mi venea să le iau pe toate. Dar nu-mi permiteam. Bine că-mi permiteam să-mi iau şi una! Acum unşpe' ani, nici măcar pe aceea nu mi-o puteam lua. Dar deh, acum e criză şi preţurile erau mai umane. În fine, am tot restrâns selecţia până au rămas trei. Acel prim tablou zărit, plus alte două. Le-am întrebat şi pe fete ce cred, că de, tabloul urma să stea cu ele în casă. Meli-mi arată pe unul din cele două. Ana mi-l arată şi ea pe favoritul său. Şi nu rezolvăm nimic. Adică selecţia tot nu se restrângea. Mie-mi plăceau toate trei. Aşa că având drept de veto şi mai pierzând câteva minute pentru a mă decide, l-am ales pe el. Pe tabloul cu fata cu ochi albaştrii-gri. Nu ştiu exact de ce. Faţa asta are o expresie pe care o poţi interpreta în diferite feluri. Apoi sunt mai multe personaje în tablou şi se pot ţese mai multe poveşti în jurul lor. Nu ştiu. Tabloul ăsta are un "quelque chose". Un ceva care nu l-am descifrat. Şi probabil de asta l-am şi ales. 
Câteva cuvinte acum şi despre artist. În timp ce-mi împacheta tabloul mi-a arătat că-mi pune o carte poştală, un fel de carte de vizită, şi un pliant cu date despre el şi expoziţiile sale. Abia ajuns acasă am apucat să le citesc şi să fac legături. Văzusem că tablourile lui sunt semnate Cawian. Chiar mă gândeam oare ce nume e. De ce origine. Ei bine Cawian e kurd. Născut în 1951, deci are 61 de ani, dar nu-i dai. A absolvit in 1975 şcoala de arte în Bagdad. Apoi în 1980 a absolvit şcoala de arte frumoase în Paris. Iar trei ani mai târziu şi-a luat masteratul în istoria artei şi arheologie la Sorbona. A avut destule (vreo 20) expoziţii atât personale cât şi în grup, în diverse ţări. Şi cam atât. Oricum şi fără aceste date, impresionante sau nu pentru unii sau alţii, el rămâne pentru mine cel ce a pictat fata cu ochi albaştrii-gri.
Au fost publicate rezultatele de sâmbătă de la Câmpina. La categoria Family au fost 18 echipe la Amatori şi 8 la Avansaţi. Noi am terminat pe 6 la Amatori. 
Revin la Amsterdam. Amsterdamul este oraşul distracţiei. Şi al bicicletelor. Păi frate, ce am văzut pe acolo... Nu cine ştie ce biciclete, dar multeee... Multe. Ziua de duminică a fost in general noroasă. Cu ploi de 10-15 minute, de vară. Am vizitat mai întâi Rijksmuseum. Muzeul naţional. Cu o gramadă de obiecte de artă dar şi cu foarte multe picturi de Vermeer, Rembrandt şi mulţi alţi pictori olandezi. Anei i-au plăcut căsuţele pentru păpuşi iar în zona de ceramică m-a rugat să-i fac poză unei viori din porţelan. Apropo de poze, Rijksmuseum a fost singurul muzeu vizitat în care am avut voie să facem poze, fără bliţ ce-i drept, dar şi fără stresul de a fi prins făcând poze pe ascuns... :)
Plecăm noi mai departe spre punctul de întâlnire. În piaţa Dam îi fac câteva poze Anuţei cu porumbeii de pe acolo (dacă cu cei din Trafalgar Square nu mi-a ieşit pasenţa) bineînţeles cu ajutorul unor firimituri rămase dintr-un sandwich. Apoi începe iar ploaia. Ne refugiem pe un gang cu multe magazine şi restaurante. Trecuse mult de ora prânzului. Mi se face foame. De fapt, aveam poftă de ceva dulce. Văd o tonetă cu vafe belgiene. Aleg una glazurată cu ciocolată. Vânzătorul mă întreabă daca nu m-ar interesa una specială. Hai măi, ia să vedem cum faci tu speciala asta. O bagă la microunde, apoi îmi pune două cupe imense de îngheţată peste, frişcă împrejurul îngheţatei, apoi îi trage două rânduri de topping, unul cu ciocolată rasă şi celălalt ciocolată lichidă şi la final mai înfige un beţigaş Finetti în ea. Am mâncat toţi trei din vafă, şi, cel puţin pe mine, m-a săturat. Aşa da specială... 
