Ar mai fi ceva de povestit din excursie. Ceva peste care am sărit intenţionat pentru că nu-şi avea locul în povestire. Şi ar fi fost şi mult de povestit. Vă veţi convinge de asta.
În prima zi a excursiei, după ce ne-am lăsat bagajele la hotel, am plecat direct spre Montmartre. Montmartre care în urmă cu două secole era un sătuc la marginea Parisului, înconjurat de podgorii, sătuc care lipsit fiind de taxele pariziene şi ajutat de vinul produs de călugăriţe a făcut să fie căutat de amatorii de băute, apoi făcându-şi loc pe aici localuri pentru diverse plăceri, decadente sau nu. Bun. După ce baronul Haussmann la cererea lui Napoleon al III-lea a început redesenarea capitalei şi după ce Montmartre a devenit parte a Parisului ca cel de-al 18-lea arondisment, aici, pe deal, a început să se mute viaţa boemă a Parisului. Nu ştiu ce compozitori sau poeţi au trăit pe aici, dar cu certitudine vă pot spune că în piaţa de lângă Sacre Coeur şi pe străzile din jur au locuit, trăit, pictat, nume precum Monet, Manet, Renoir, Sisley, Pissarro, Degas, Toulouse-Lautrec, Van Gogh, Utrillo, Dufy, Dali, Modigliani sau Picasso. Deci trebuia să ajung (iar) în Place du Tertre. Fusesem aici şi în urmă cu 11 ani dar îmi doream să-l revăd. Şi, de ce nu, poate reuşeam şă-mi iau singurul lucru-cadou pe care mi-l propusesem să mi-l iau în această excursie. Un tablou. Dar numai dacă se ivea ocazia.
Ideea e că Place du Tertre de acum nu mai este ce era acum 120-130 de ani. Cred că aproape jumătate din cei de acolo schiţează portrete pentru turişti. O altă treime cred că pictează doar tablouri cu tematică pariziană, picturi mai mult fotografice, dacă mă pot exprima aşa, cu culori cât mai vii, ţipătoare mai degrabă, pentru a fi cumpărate eventual ca simple suveniruri. Cât rămîne? O şesime? Da. Cred că deabia la unul din şase pictori s-a întâmplat să stau mai mult de 10-15 secunde în faţa tablourilor lui. Dar şi printre aceştia erau destui, să nu le spun imitatori, dar prin ale căror picturi să găsesc măcar una despre care să zic: "Da, asta-mi place. Îmi place aşa de mult că vreau să fie a mea!". Adică, nu mă deranjează să am pe perete un tablou pictat în stilul lui Rembrandt sau Monet, dar vreau ca acel tablou să-mi transmită ceva. Iar dacă nu mă face să mă minunez, dacă nu mă face să-mi pun întrebări, măcar să-mi ofere un sentiment de bucurie când mă uit la el. Ca o paranteză acum, în excursia asta am avut şansa să văd mii de tablouri celebre. Tablouri excepţionale. Dar ştiţi ceva? Am impresia că pentru mine au fost doar câteva sute. Adică restul, deşi pictate de pictori celebrii, nu mi s-au părut a fi aşa excepţionale. Privindu-le am avut uneori sentimentul că respectivele erau preţuite mai mult pentru semnătura şi vechimea lor decât pentru ceea ce-mi transmiteau. Am avut impresia că şi în lumea picturii, ca şi în cea de zi cu zi, eticheta contează mai mult decât haina. Că brandul bate conţinutul. Dar hai să admit că ora-i târzie şi poate aberez eu.
În fine, în toată piaţa am găsit două standuri la care să stau mai mult. Erau la 10 metri unul de celălalt. Bine, nici piaţa aia nu-i cine ştie ce imensitate. Dar am stat minute bune, când la unul când la celălalt. Luând tablou cu tablou şi analizându-l. Unul picta în stil impresionist. În ulei. Pe pânză. Cu cuţit. Aşa cum îmi place mie. Asta e, recunosc, sunt fan al acestui stil. Însă oricât îmi doream, nu am văzut tabloul care să spun: "Ăsta-i!".
Celălalt pictor avea alt stil. Avea ceva fauvist-expresionist în picturile lui. Una din picturi, de fapt prima pe care am pus ochii trecând pe lângă standul-şevalet, m-a făcut să-mi zic: "Da. Uite o pictură interesantă. Să te mai întorci p-aici...". Aşa că după ce am renunţat la a lua o pictură în stil impresionist doar de dragul impresionismului, m-am întors. "Ia să mă uit mai în amănunt la standul tipului cu fata cu ochi albaştrii-gri". Şi m-am uitat, şi m-am uitat, şi am tot găsit lucrări interesante. Vreo şase. Parcă-mi venea să le iau pe toate. Dar nu-mi permiteam. Bine că-mi permiteam să-mi iau şi una! Acum unşpe' ani, nici măcar pe aceea nu mi-o puteam lua. Dar deh, acum e criză şi preţurile erau mai umane. În fine, am tot restrâns selecţia până au rămas trei. Acel prim tablou zărit, plus alte două. Le-am întrebat şi pe fete ce cred, că de, tabloul urma să stea cu ele în casă. Meli-mi arată pe unul din cele două. Ana mi-l arată şi ea pe favoritul său. Şi nu rezolvăm nimic. Adică selecţia tot nu se restrângea. Mie-mi plăceau toate trei. Aşa că având drept de veto şi mai pierzând câteva minute pentru a mă decide, l-am ales pe el. Pe tabloul cu fata cu ochi albaştrii-gri. Nu ştiu exact de ce. Faţa asta are o expresie pe care o poţi interpreta în diferite feluri. Apoi sunt mai multe personaje în tablou şi se pot ţese mai multe poveşti în jurul lor. Nu ştiu. Tabloul ăsta are un "quelque chose". Un ceva care nu l-am descifrat. Şi probabil de asta l-am şi ales.
Câteva cuvinte acum şi despre artist. În timp ce-mi împacheta tabloul mi-a arătat că-mi pune o carte poştală, un fel de carte de vizită, şi un pliant cu date despre el şi expoziţiile sale. Abia ajuns acasă am apucat să le citesc şi să fac legături. Văzusem că tablourile lui sunt semnate Cawian. Chiar mă gândeam oare ce nume e. De ce origine. Ei bine Cawian e kurd. Născut în 1951, deci are 61 de ani, dar nu-i dai. A absolvit in 1975 şcoala de arte în Bagdad. Apoi în 1980 a absolvit şcoala de arte frumoase în Paris. Iar trei ani mai târziu şi-a luat masteratul în istoria artei şi arheologie la Sorbona. A avut destule (vreo 20) expoziţii atât personale cât şi în grup, în diverse ţări. Şi cam atât. Oricum şi fără aceste date, impresionante sau nu pentru unii sau alţii, el rămâne pentru mine cel ce a pictat fata cu ochi albaştrii-gri.
V-am spus că simt că-mi vine să mai "mânzgălesc" ceva? V-am spus.
Celălalt pictor avea alt stil. Avea ceva fauvist-expresionist în picturile lui. Una din picturi, de fapt prima pe care am pus ochii trecând pe lângă standul-şevalet, m-a făcut să-mi zic: "Da. Uite o pictură interesantă. Să te mai întorci p-aici...". Aşa că după ce am renunţat la a lua o pictură în stil impresionist doar de dragul impresionismului, m-am întors. "Ia să mă uit mai în amănunt la standul tipului cu fata cu ochi albaştrii-gri". Şi m-am uitat, şi m-am uitat, şi am tot găsit lucrări interesante. Vreo şase. Parcă-mi venea să le iau pe toate. Dar nu-mi permiteam. Bine că-mi permiteam să-mi iau şi una! Acum unşpe' ani, nici măcar pe aceea nu mi-o puteam lua. Dar deh, acum e criză şi preţurile erau mai umane. În fine, am tot restrâns selecţia până au rămas trei. Acel prim tablou zărit, plus alte două. Le-am întrebat şi pe fete ce cred, că de, tabloul urma să stea cu ele în casă. Meli-mi arată pe unul din cele două. Ana mi-l arată şi ea pe favoritul său. Şi nu rezolvăm nimic. Adică selecţia tot nu se restrângea. Mie-mi plăceau toate trei. Aşa că având drept de veto şi mai pierzând câteva minute pentru a mă decide, l-am ales pe el. Pe tabloul cu fata cu ochi albaştrii-gri. Nu ştiu exact de ce. Faţa asta are o expresie pe care o poţi interpreta în diferite feluri. Apoi sunt mai multe personaje în tablou şi se pot ţese mai multe poveşti în jurul lor. Nu ştiu. Tabloul ăsta are un "quelque chose". Un ceva care nu l-am descifrat. Şi probabil de asta l-am şi ales. 
Câteva cuvinte acum şi despre artist. În timp ce-mi împacheta tabloul mi-a arătat că-mi pune o carte poştală, un fel de carte de vizită, şi un pliant cu date despre el şi expoziţiile sale. Abia ajuns acasă am apucat să le citesc şi să fac legături. Văzusem că tablourile lui sunt semnate Cawian. Chiar mă gândeam oare ce nume e. De ce origine. Ei bine Cawian e kurd. Născut în 1951, deci are 61 de ani, dar nu-i dai. A absolvit in 1975 şcoala de arte în Bagdad. Apoi în 1980 a absolvit şcoala de arte frumoase în Paris. Iar trei ani mai târziu şi-a luat masteratul în istoria artei şi arheologie la Sorbona. A avut destule (vreo 20) expoziţii atât personale cât şi în grup, în diverse ţări. Şi cam atât. Oricum şi fără aceste date, impresionante sau nu pentru unii sau alţii, el rămâne pentru mine cel ce a pictat fata cu ochi albaştrii-gri.
Browsereala mea printre picturi continuă. După ce acum câteva luni am dat de Karen Tarlton pe Etsy, tot acolo am mai găsit un “magazin” cu tablouri care îmi plac. Îmi plac de fapt mai multe, dar sunt acolo vreo cinci care chiar mi-ar plăcea să le am agăţate prin casă... Mă rog, dacă aş avea o casă cât Versailles-ul... Sau măcar cât Micul Trianon... Iar preţurile... Nu trebuie să fii Ludovic al paişpelea... Un român ca mine poate considera preţurile ca fiind măricuţe. Dar şi dacă aş vrea să cumpăr ceva asemănător din România, tot m-ar costa mai mult. Cel puţin dublu. Parcă totu-i cu fundu-n sus în 
Am fost ieri la Ploieşti să cumpărăm mărţişoare. A cam devenit tradiţie să le luăm de acolo. La unul din standuri era un domn care avea pe un panou broşe, cruciuliţe şi pandantive foarte frumos sculptate. Iar pe masă avea nişte felicitări “în alb” pe a căror faţă pictase în ulei tot felul de mini-tablouri cu flori. Unele imagistice, altele abstracte, foarte foarte drăguţe. Aşa că dupa ce i-am luat lui Meli o cruciuliţa care i-a plăcut, m-am hotărât să-mi iau, mie însumi, un mărţişor. Primul. O felicitare. Bineînţeles pentru tablou. Mi-a luat ceva timp până m-am hotărât. De fapt, văzându-mă că nu mă pot hotarî, domnul respectiv ca să mă “încurce şi mai mult” m-a dus în spatele tarabei unde avea şi mai multe astfel de tablouri, neexpuse din lipsă de spaţiu. Până la urmă am luat unul “clasic”. Poate la anul îmi iau altul abstract... Cine ştie... Faza e că s-ar putea ca rama să coste dublu sau poate chiar triplu de cât am plătit eu pe tablou. Pe bune.
Azi, dupăamiază, mă roagă Meli să stau cu Ana pe afară să se mai joace şi să respire aer curat. Cum Ana îşi vedea de ale ei, eu am început să mă gândesc la tablouaşul luat ieri. Am citit pe net că unii pictori dau cu lac tablourile. În primul rînd pentru că culorile ar deveni mai vibrante şi apoi pentru că lacul se presupune că ar prelungi viaţa tabloului. Acum, să-l dau şi eu cu un lac, eventual spray, înainte de a-l înrăma? Dar dacă nu-mi iese? N-ar fi păcat să-l stric? Hai măi să pictez şi eu ceva, tot şi-a uitat Ana tempera pe măsuţa de afară. O să-l dau întâi pe al meu cu lac şi dacă e OK îl dau şi pe celălalt. După o oră, timp în care îmi cam îngheţase şi mâna pe pensulă şi curul pe scaun, am produs primul original by Răzvă. Cu unicul scop de a fi folosit ca tester. Dar acum, pe bune, nu-i aşa că am dreptate? Cum să mă apuc eu de pictat când, dând tot ce am mai bun din mine, produc o astfel de capodoperă? Mă rezum la colecţionat. E mai sigur.
Schiţam şi eu un plan pentru vacanţa de anul viitor. Fetele îşi doresc să vadă (una să vadă, cealaltă să revadă) Franţa. Şi dacă tot mergem la Disneyland (pentru una) şi Paris (pentru celaltă), mă gândeam că poate rezerv o zi o şi pentru mine. Fie un Col du Galibier + Alpe d’Huez, fie un Mont Ventoux. Nu m-am decis. Încă. În fine...
Cum mă gândeam eu la Paris, dintruna–n alta, îmi vine-n minte Place du Tertre. Pictori. Picturi. Am început browseresc pe net. Ajung pe blogul unei pictoriţe. Americancă. Din câte-mi dau seama, nu ar avea vreo legătură cu pictorii sau picturile din Place du Tertre. Singura conexiune era aceea că unul din tablourile sale purta numele pieţei respective.
Răspunsul l-am primit vineri. În Karlstejn. Coboram de la castel şi văd pe partea stângă magazinul cu desene. Îl remarcasem în drumul spre castel dar nu avusesem timp să stau. Şi încep să le privesc. Foarte foarte drăguţe unele. Îmi zic: Fie ce o fi, una-două tot îmi iau. Hai totuşi să intru în magazin. Să văd ce au şi acolo. Înăuntru, ce văd? Văd multe, multe picturi. Sus pe pereţi dar şi la nivelul picioarelor, puse pe nişte suporţi ca să poţi răsfoi printre ele. M-am orientat spre nişte tablouri mai mici. Bănuiam că preţul e proporţional cu dimensiunea. După o primă răsfoire eram deja hotărât să-mi iau unul. Întreb cât costă. Tipa îmi spune că preţul e atat, dar că fiind sfârşit de sezon le vând la jumătate de preţ, că dacă aş plăti în euro ar costa doar atât. Bla-bla-bla-urile şi bullshit-urile de rigoare. În fine. Preţul nu era mare aşa că-mi zic: OK. O iau de la capăt să vad pe care îl iau. Mă hotărăsc la unul. Îl pun deoparte şi încep să răsfoiesc iar. Poate găsesc unul care să-mi placă şi mai mult. Şi mă uit, mă uit, şi fiecare tablou care îmi trecea prin faţa ochilor îmi re-confirma că făcusem o alegere bună. Până când dau de altul. 
Am avut parte de o mică surpriză când am ajuns acasă. Din momentul cumpărării am păstrat tablourile ambalate pentru a nu se deteriora pe drum. Ei bine, acasă am constatat că ambele sunt pictate de acelaşi pictor. Măcar sunt constant în alegeri. Remarcasem în magazin că tablourile erau pictate preponderent de ruşi. Sau cel puţin numele lor aveau o rezonanţă rusească. Unul din nume era Antonov. Pe ăsta l-am reţinut că e acelaşi cu cel al avioanelor sovietice. Super-asociere, nu? În fine. 
Londra. 2000. Oxford Street. Magazinul Virgin. Secţiunea DVD-uri. Încă promovau Notting Hill. Relativ noul film britanic. Nu l-am luat. Prea scump dom’le, prea scump! Dacă nu mă înşel era 19.99 lire. În schimb alţi colegi de la universitate şi l-au cumpărat. Chin, mandarinul-olandez, cu siguranţă. 
Până în ziua în care l-am descoperit pe Van Gogh. De fapt în ziua în care am văzut a lui Noapte Înstelată. Când am văzut-o am rămas pur şi simplu uluit. Avea ceva ce mă atrăgea. Ceva făcea ca ochii să nu mi se mai despartă de tablou. Era ca un vis, care ştii că e vis, dar din care nu vrei să te trezeşti pentru că îţi place atât de mult. Da. Asta a fost senzaţia care am avut-o când am văzut acest tablou pentru prima dată. E drept, ştiam deja câteva tablouri ale lui... Mâncătorii de cartofi... Irişii... Florile Soarelui... Scaunele... Dormitorul din Arles... dar Noaptea Înstelată pur şi simplu m-a fascinat din prima clipă în care am văzut-o.
Căutam azi pe net Lanul de grâu cu ciori. Pentru un goblen. Da, din când în când îmi place să mai împung acul în etamină. Mă relaxează. E ciudat ca un bărbat să lucreze goblen, dar asta e. Unii se relaxează mergând la pescuit. Alţii se relaxează prin bodegi. Eu mă relaxez facănd sport, editând fotografii sau lucrând la câte un goblen. Mă rog. Ăsta-s eu de acum. Cum ziceam, căutând acest tablou am aflat că azi se împlinesc 120 de ani de la moartea lui Vincent. Mare pictor. Şi când te gândeşti că a început să picteze destul de târziu iar majoritatea tablourilor celebre - mă rog, acum orice tablou de-al lui e celebru - au fost pictate în ultimii doi ani de viaţă.
Vincent. Îmi aduc aminte de cântecul lui Don McLean. Londra. University of Westminster. School of Languages. Două luni şcoală de vară. O dată pe săptămână aveam un laborator în care profesorul ne punea o melodie şi ne punea să scriem versurile.
