Trofeul Chindiei MTB - 2012

Ar fi trebuit să scriu aceste rânduri ieri. O dată pentru că obişnuiesc să-mi scriu amintirile la cald şi a doua pentru că ar fi fost un mod plăcut de a sărbători printr-o postare cei doi ani de când am blog. Nu a fost să fie. N-a fost să fie pentru că eram rupt de oboseală. De ce? Pentru că am fost la Trofeul Chindiei. Prima etapă a Triadei MTB 2012 organizată de băieţii de la ProCycling Geiger.

Când am văzut profilul traseului mi-am spus: „piece of cake”. Estimasem chiar şi un timp de parcurs - două ore şi jumătate ar fi suficiente. Hai, maximum trei! How wrong! How deeply wrong was I! Vorba unui băiat de pe traseu: „Dacă veneam sâmbăta trecută în recunoaştere, azi nu mai veneam!”

Mă gândeam că urcările nu pot fi mai grele decât cea de la Maratonul Vinului. Acolo chiar nu pusesem un picior jos. Şi s-a urcat 9 km în continuu. Păi ce, urările de lângă Mânastirea Dealu se compară? Uită-te ce dealuri mici. Da, dar în spatele dealurilor alea mici începea cursa. Şi nu atât cursa cu ceilalţi ci cursa cu mine însumi cum aveam să aflu. După primele două căţărări devenise clar pentru mine. Urcasem doar 30% din ele pe bicicletă (a se citi 60% din prima şi 0% din a doua). În rest, push bike. Push bike nebun... Să stabilim un lucru. Dealurile nu erau de neurcat pe bicicletă. Nu. Doar că eu nu mai aveam antrenamentul de anul trecut, august fiind ultima lună în care mi-am facut cei minimum 140 km săptămînali. Şi apoi chiar dacă aveam dorinţa de a merge pe bicicletă nu aş fi avut loc de cei din faţă care făceau tot push-biking. Iar tot acest push-biking nu a făcut decât să mă obosească din ce în ce mai mult intrând într-un cerc vicios din care nu am mai reuşit să ies... Frate! Timpul nu mai reprezenta scopul principal. Terminatul cursei era acum acela. Începusem să realizez prostiile care le făcusem cu doar o zi înainte. Mâncasem foarte puţin şi m-am mai şi “încălzit” o tură pe Ulmet şi Valea lui Dan. În total 56 km în aproape două ore... Şi ca o încununare a prostiei omeneşti m-am prezentat la startul cursei cu pantaloni lungi şi tricou de asemenea cu mâneci lungi. Asta ca să nu mă ardă soarele ca la Cupa Emmedue. Şi să nu mă julesc prea rău în cazul unei căzături. Căzătură care, între noi fie vorba, a venit. Dar care a fost atenuată şi de un pat de frunze. Iar ca istorioară ce trebuie menţionată, imediat după căzătură m-am ridicat rapid, m-am urcat în şa şi dă-i în continuare la vale. Când să pun iar frână, ce să vezi? Frânele nu mai erau la locul lor. Realizez că plecasem cu ghidonul întors la 180 grade. Mă al dracu’, eşti freestyler! Frânez cu degetele mari, mă opresc, întorc ghidonul şi plec mai departe.

Acum, să revin. Pe aceeaşi coborâre am realizat că deshidratarea rapidă (de care eram conştient) va avea loc totuşi o perioadă mult mai lungă decât îmi planificasem. Băiete, ţine-te tare până la punctul de alimentare. A fost pentru prima dată când m-am întâlnit cu Zidul. Acel punct în care simţi că nu mai poţi continua. Că îţi vine să abandonezi. Să îţi bagi picioarele şi să fluturi steagul alb. Răzvă, ţine-te tare. Ţine-te tare, auzi? Mai fă un pas, mai dă-i o pedală...  
Nu pot descrie momentul în care am văzut punctul de alimentare. M-am bucurat aşa cum un naufragiat se bucură când vede pământ în zare. Cred că am stat cel puţin zece minute pe acolo. Timp în care, cu ruşine în suflet dar cu dorinţa de a rezista până la final am ingurgitat, calm, per total, următoarele: 2 jumătăţi de banană, vreo 5 sferturi de măr, 2 sferturi de portocale, 4 jumătăţi de batoane energizante, 750 ml Coca Cola, cam 1 litru de apă si două pahare cu suc energizant. Plecând de acolo pe bicicletă, uitându-mă spre burtă, văd că aceasta se umflase precum cocoaşa unui dromader după o oprire la o oază.

Bun. Ce să mai spun, cursa a continuat în aproape aceeiaşi termeni. Setea nu a mai fost la fel de intensă însă pe ultima urcare au apărut crampele musculare. La piciorul drept. În viaţa mea nu am ştiut ce sunt alea crampe. Acum am aflat. Another first! Şi ca tacâmul să fie complet când am ieşit iar pe şosea şi am început să trag mai tare pentru a-l prinde de la urmă pe Adrian, numărul 330 în concurs alături de care mersesem o mare bucată de traseu şi despre care am aflat că-i din Târgovişte, mă apucă crampele la piciorul stâng. Parcă mai ale naibii decât cele de la dreptul. Şi uite aşa am ajuns la finalul celor 38 km cu frumosul timp de 4:09:41,4. Al 98-lea la clasa mea şi al 215-lea la general. Aştept încă publicarea rezultatelor finale pe site, dar ce mai înseamnă un loc mai sus sau mai jos...

La final, capitolul mulţumiri. Mulţumesc familiei că-mi înţelege (şi) acest hobby. Mulţumesc organizatorilor pentru o cursă pe care nu cred că o voi uita vreodată. Organizarea a fost de nota 10+. Dacă ar fi existat două puncte de alimentare pe traseul scurt le-aş fi dat nota 10++. Şi nu în ultimul rând, dar le-am luat cronologic, mulţumiri lui Meli pentru că m-a aşteptat acasă cu cada deja plină. Nu sunt fan al băilor fierbinţi dar ieri chiar aveam nevoie de aşa ceva. 
Cam atât deocamdată. Ne vedem la anul. Trebuie să-mi iau revanşa.

Paşti 2012

Nu ştiu cum e pe la alţii dar la noi în familie de sărbători stăm acasă. Mai ales de Crăciun şi Paşti. Anul acesta a fost primul în care nu am respectat această tradiţie. De ce? Păi a venit Vale în ţară. Şi am zis să vadă şi Anne a lui Bucovina noastră. Zis şi făcut. Au venit la Moreni joi. Stat de vorbă până aproape de miezul nopţii. Plecarea spre Gura Humorului era programată pentru vineri la ora 7. Amânat pentru 8. Plecat aproape de 9. Ajunsesem în Albeşti-Paleologu când mă sună mama ca i-a lovit o maşină din spate. Rămăseseră puţin în urmă pentru că alimentaseră la o benzinărie în Ploieşti. Mutat Anuţă şi una bucată Meli la Vale în maşină iar eu m-am întors să vad ce s-a întâmplat. Ce să se întâmple? Un idiot oprise pe banda a 2-a să o ia la stînga peste dunga continuă. Maşina din spatele lui s-a oprit. S-a oprit şi tata pentru că pe prima bandă maşinile continuau să meargă. Aşa cum a continuat să meargă şi maşina din spatele alor mei. Rezultatul, vi l-am spus... Bine că nu a fost mai rău. Dar pierdut două ore şi jumate cu poliţia pînă am primit dovada. Mutat bagajele, dat Touranul alor mei, iar eu m-am întors cu Duster-ul şi luat bătranica Volvo. Una peste alta, am plecat iar din Moreni la unu şi un sfert. Vale ajunsese la Roman. Ai mei la Buzău. Nu-i nimic. În şase ore ajung şi eu la Humor, îmi zic. Hmmm. Poate că ajungeam dar la 20 km de Bacău fac pană. No problem zic. Numai că şurubul care prindea roata de rezervă în portbagaj refuză să se mişte. În mijlocul câmpului, eram ca în filmele cu proşti. Până la urmă a trebuit să astept venirea din Bacău a unei cunoştinţe a unei cunoştinţe care cu sculele potrivite m-a ajutat să scot roata de rezervă. Pierdut mai bine de o oră şi acolo. Pierdut apoi timp şi la vulcanizare. Şi tot aşa. Am ajuns la Humor la nouă. Seara. Frânt de oboseală, dar cu zâmbetul pe buze. Ştiam că toate peripeţiile din acea zi puteau avea desfăşurări mult mai grave. 

Lumea era la masă. Sau terminase. Nu am apucat să zic, am fost trei familii care am ocupat pensiunea respectivă. Familia noastră, familia unei bune colege de liceu a mamei şi familia celei mai bune colege de facultate. Tot a mamei. Am fost invitat să mănânc şi eu ceva dar am refuzat. Doar ţinusem post negru pînă atunci. În schimb, am ieşit cu Vale la o plimbare pentru a mai sta de vorbă şi face fotografii nocturne. Spre ora 11 ne-am întors la pensiune.

Sâmbătă. Trezit pe la 8. Ploua mocăneşte. La 9 eram în maşină în drum spre mânăstiri.

Voroneţ. Moldoviţa. Suceviţa. Apoi trecut şi pe la sanctuarul catolic de la Cacica. După masa de prânz am fost şi la mânăstirea Humor care era la doar 200 de metri de pensiune dar care cu o seară înainte, atunci când ieşisem cu Vale, era închisă . Miezul nopţii ne-a prins la slujba de Înviere la biserica de lângă mânastire.

Duminică. Trezit pe la 9. Plecat iar pe la mânăstiri. Arbore se restaura. Probota, închisă. Dragomirna deschisă. După ce am trecut o fugă şi prin Suceava, ne-am întors la Humor. Fusese o zi ploioasă. Dar soarele începea să se zarească printre nori. Meli a zis că îi e somn. Ana a rămas să se joace cu Catinca, aşa ca m-am dus iar la mânăstire. Am văzut că era lume în turn. Am întrebat măicuţa de la intrare daca se poate urca. Mi-a confirmat. Sus mă aştepta o privelişte superbă. 

Soarele începuse să răzbată mai vârtos printre nori, din păduri ieşea aburul, iar acestea creau o atmosferă extraodinară.

Luni. Mâncat de dimineaţă şi plecat spre casă.

Una peste alta o vacanţă activă. Obositoare dar frumoasă. Mă bucur că i-am reîntâlnit pe Vale şi Anne şi nu pot decât să sper din tot sufletul că planurile de vacanţă comună pentru anul viitor să devină realitate.

B.A. (Biciclistul Anonim)

Bună seara. Mă numesc Răzvan şi nu am mai mers cu bicicleta de patru săptămâni. Nu am mai mers la modul serios. Adică zi de zi... Şi măcar timp de o oră... Oră în care să curgă apele pe mine... Să fie nevoie să schimb cel puţin două tricouri...

M-am ţinut tare până acum şi aproape am reuşit. E drept, cursurile, lucrul suplimentar şi durerile de genunchi m-au ajutat să stau departe de biciclete. Tot cursurile, dragele de ele, au făcut tot posibilul să mă ţină departe de ispită. Datorită lor am ratat şi Turul Flandrei şi Paris – Roubaix-ul. Dar trebuie să recunosc că am fost slab. Am căzut în păcat şi le-am urmărit în reluare după miezul nopţii... Am încercat şi alte lucruri... Am încercat să mănânc mai puţin... Să nu fie nevoie să mă urc iar pe bicicletă... Culmea! Aproape că mi-a ieşit şi asta...

Acum însă, nu mai pot... Simt cum cedez... Nu mai rezist... Nu mai vreau să vin la aceste întâlniri... O să spuneţi că sunt slab, că nu am voinţă, că trebuie să regăsesc motivaţia, dar credeţi-mă... Nu mai pot! Vreau să merg din nou cu bicicleta! Nu, nu cu medicinala... După o iarnă aşa de lungă m-am săturat şi de surogaturi... Vreau să merg cu o bicicletă normală... Nor-Ma-Lă! Cu un prieten alături... Sau chiar şi singur... Doar eu şi gândurile mele... dar din nou pe bicicletă...

Cam atât am avut de spus. Dacă la întâlnirea de săptămâna viitoare nu apar veţi ştii că sunt un caz pierdut. Veţi ştii că pentru mine ispita a fost mult prea mare... Că am rămas... un biciclist...