Aka No Kachi!

Copii fac asocieri interesante

Aseară sau mai bine zis azi de dimineață, spre finalul finalei de la europene, vine Ana și-mi zice: "Tata, AKA NO KACHI!"

Stau două secunde pe gânduri și-mi pică fisa. 

- Mișto, zic, cred că poți sa o pui și ca status pe Facebook... Da? Da!

Ana dă să posteze dar îi spun să aștepte să se termine meciul. Să fim siguri.

Dar ce înseamnă Aka No Kachi? Ei bine înseamnă: Roșul a învins. 

Anuța asociase meciul dintre portughezi (echipați în roșu) și francezi (echipați în albastru) cu o luptă karate în care cei doi oponenţi poartă centuri de culoare roșie (aka) și respectiv albastră (ao)

Dacă francezii câștigau putea spune Ao No Kachi. Dar sincer, mă bucur că Aka a ieșit campioană europeană.

Dinamo

După jucători, şi arbitrii din Liga I se plâng că Dinamo nu i-a mai plătit de luni bune.

Arsenal

Nu m-am mai uitat la fotbal de nu știu când. Că nu prea mă mai interesează. De dimineață schimbând canalele am prins o frântură de știre cum că Marica după meciul cu Turcia are de ales între Arsenal și West Ham. Măi să fie! 
Și pentru ca n-am avut timp să verific, toată ziua m-am întrebat... Chiar n-o mai fi Arsene Wenger la Arsenal? Sau dacă o mai fi acolo... Poate că vrea și Arsenalul să-și facă și o echipă de old-boys... Nu?

Good job!

Toată presa plânge. Se pare că din 1999 nu s-a mai întâmplat ca un meci oficial al naţionalei să nu fie transmis la TV. Firma care deţinea drepturile de televizare s-a cam calicit. Cică iniţial voiau 600.000 euro. Apoi au redus pretenţiile la 300.000. Azi voiau "doar" 50.000. He, he! Tot prea mult! Marele derby Albania-România nu se dă la tv. Antena dă Narcisa Sălbatică sau ceva de genul ăsta. ProTV-ul, Vocea României. TVR-ul dă Anatomia lui Grey. 2 episoade. Good job TVR! E pauză. S-a terminat primul episod. Gata, acum fug înapoi la TV.

2-2

Vasluiul a făcut 2-2 cu Lazio. Lazio a făcut 2-2 cu Milan. Milan a făcut 2-2 cu Barcelona. Ce concluzie trage un comentator miştocar? Da, aţi ghicit. Aceeaşi concluzie pe care o poate trage un copil. Diferenţa e făcută însă de bani. Bani pe care comentatorul îi primeşte.
Băieţi, calmaţi-vă! Oricât de buni ar fi ei, Sânmartean nu va fi niciodată Xavi şi nici Wesley, Messi.

Umbra lui Liverpool la Anfield

Sunt meciuri şi meciuri. Meciuri care din primele secunde ştii că le vei ţine minte peste ani dar şi meciuri care doar mimează fotbalul. Înainte de culcare, aseară, a început Liverpool–Braga. Europa League. Ca orice fan Liverpool am vrut să mă uit. Dar nu am rezistat decât vreo zece minute. Nu din cauza somnului. Din cauza jocului. Un joc fără rapiditate, fără precizie, fără tactică, fără viziune. Parcă se juca în curtea şcolii. Uneori şi acolo vezi mai multă ambiţie. Ce dor mi s-a facut de acei minunaţi si nebuni cormorani din urmă cu cinci-şase ani!

Îmi pare rău să o spun, poate nici nu am dreptul să o spun - nu am văzut decât 10% din meci - dar aseară, pe Anfield, Liverpool a fost doar o umbră. M-am culcat cu speranţa că, poate, cine ştie, cine ştie cum, se vor califica mai departe. Dimineaţă am aflat rezultatul. Şi a venit confirmarea.

Liverpool, aseară, a fost o echipă ieftină. Mai ieftină ca braga.

Dinamo

Cred că ultimul meci de Champions League pe care l-am văzut a fost finala de anul trecut. Asta, până aseară. Când auzi că urmează un meci Arsenal–Barcelona, cu toată oboseala, cu toţi ochii care îţi pică în gură îţi propui să rezişti şi să amâni mult-tânjitul somn cu încă două ore. Cum stăteam şi urmăream eu meciul, din camera ei vine Ana. Se urcă în pat şi văzând echipamentul alb-roşu al tunarilor, întreabă cu un aer retoric: "Tata, care e Dinamo?". Nu mă hotăram ce să-i răspund. Până la urmă îi spun doar: "Pui, Dinamo nu joacă în seara asta". "Bine". Şi pleacă spre camera ei. În timp ce Ana se îndepărta, în mintea mea se naşte o întrebare. Tot retorică. "Oare voi apuca vremurile în care Dinamo va juca precum Arsenal sau Barcelona?" Neeeah!

Fotbal. Din nou.

Discutam săptămâna trecută cu prietenii din liceu. Avem un Grup pe Yahoo. Din una în alta am ajuns să discutăm despre fotbal. Am aflat că nu am fost singurul suporter al Olandei la mondialul care tocmai s-a încheiat. Un prieten a avut “tupeul” să-mi spună că olandezii nu sunt ai mei. Păi ai cui să fie frate? Ca să-i dovedesc că sunt un vechi fan am început să înşirui jucători din echipa din 1988. Echipa care m-a făcut să devin fanul lor. Echipa care a câştigat titlul european.

Şi am început să scriu ... Van Breukelen, Van Aerle, Van Tiggelen, Wouters, fraţii Koeman (Ronald a fost foarte multă vreme fundaşul meu favorit dar şi Erwin, mijlocaşul, nu era rău deloc), Vanenburg, Kieft, Rijkaard, Gullit, Van Basten. Mi-au ieşit unsprezece. Toată echipa. De-a lungul timpului mi-au plăcut şi alte echipe dar cu siguranţă nu voi putea enumera primul unsprezece al niciunei alteia. De fapt, să fiu corect. În echipa de mai sus Wim Kieft nu era titular de drept dar îmi plăcea că înscria aproape fiecare dată când era introdus. Chiar dacă intra pe final de meci. A fost şi cazul meciului cu Irlanda la acel european. Era ultimul meci din faza grupelor şi Olanda pentru a ajunge în semifinale trebuia să câştige.

De atunci am văzut câteva meciuri ireale. Milan bate pe Real cu 5-0. Monaco bate pe La Coruna cu 8-3. Manchester bate pe Roma cu 7-1. Liverpool bate pe Besiktas cu 8-0. Cu toate acestea parcă nu am văzut niciodată o echipă dominand aşa de categoric o alta  precum a făcut-o Olanda în acel meci din 1988. Şi nu a câştigat decât cu 1-0. Spectaculoasă echipă.

Îmi trec acum prin minte alte meciuri nebune.

Werder Bremen – Anderlecht : 5 – 3. Belgienii conduceau la pauză cu un incredibil 3-0. Nemţii au făcut spectacol în cea de a doua repriză şi au întors rezultatul.

Manchester United – Real Madrid : 4 – 3. Realul a condus cu 1-0. Apoi cu 2-1. Apoi cu 3-2. De fiecare data ManU a egalat. Iar apoi a mai înscris încă o dată. Insuficient totuşi pentru că în tur spaniolii  câştigaseră la două goluri diferenţă.

Milan – Liverpool : 3 – 3. Finală de Champions League. La pauză Milanul conduce cu 3-0. Liverpool îşi revene, înscrie de trei ori şi apoi câştigă meciul la penaltiuri.

Chelsea – Liverpool: 4 – 4. Chiar dacă favoriţii mei – “Cormoranii” – nu s-au calificat mai departe am rămas încă o dată impresionat de unitatea lor, de puterea de reorganizare, de voinţa si disponibilitatea lor la efort.

Da. Am văzut până acum câteva meciuri ce par desprinse dintr-o altă lume. Cu ritm şi evoluţii extraordinare ale scorului. Cu toate acestea echipa Olandei ‘88 îmi va rămane întotdeauna în memorie. Văzându-le jocul am înţeles ce înseamnă fotbalul total. În amintirea acelei echipe voi fi fanul lor. Pentru totdeauna.

Weekendul acesta începe iar campionatul. În curând va începe şi Liga Campionilor. Trebuie să-mi reactualizez echipele din Echipa Fantastică şi Dream Cup.  Offf!  Fotbalul ăsta nu mai ia vacanţă? Nu mă obligă nimeni să mă uit. Probabil voi adopta aceeaşi atitudine ca şi în ultima vreme. Mă uit din An în Paşte. Pe fugă. Şi doar la ceva ce promite spectacol. Vacanţa mi-o iau când vreau eu! 

Urma scapă turma

A trecut şi acest Campionat Mondial de fotbal. Ţin minte ce ne-a spus cu mulţi ani în urmă o profesoară din gimnaziu. Copii, să ţineţi minte că întotdeauna prima şi ultima impresie contează. Nu prea contează ce se întâmplă între aceste două momente. Cel mai mult contează prima şi ultima impresie. Despre cineva sau ceva. Avea dreptate.

O primă impresie nu o prea aveam formată despre acest Mondial pentru că nu am urmărit prea mult din meciurile din grupe. Am zis că poate spre final mă voi revanşa. Oricum meciurile care contau cu adevarat erau cele din fazele finale.

Am văzut ceva spectacol şi dramatism în sferturi. Am văzut în prima semifinală probabil cel mai spectaculos gol al campionatului – acea bara-gol aproape de vinclu a lui Van Bronckhorst. Vorbind de bară, în acea semifinală bara a fost aliatul olandezilor. La toate cele trei goluri olandeze mingea a atins-o înainte de a intra în poartă. Nu degeaba Africa de Sud a fost colonie olandeză. La finalul acelei semifinale un lucru cert: titlul de Campioană Mondială rămânea în Europa.

A urmat semifinala Germania-Spania. Reeditarea finalei europeanului de acum doi ani. În Germania caracatita-oracol Paul prezisese că Spania va câstiga. Şi aşa a fost. Paul nu va fi servit la restaurantul gradinii zoologice. Ca fel principal. Cel puţin deocamdată. Odată şi odată i se va termina şi lui norocul. Cât despre meci ce se poate spune? S-a animat deabia dupa golul lui Puyol. Cam târziu totuşi.

Finala mică? În buna tradiţie am pornit televizorul cu un minut înainte de primul gol. Nu comentez prea mult. Meciul mi-a plăcut. A avut o evoluţie frumoasă a scorului. Iar cireaşa de pe tort a fost bara lui Forlan din prelungiri.

Speram ca marea finală să fie câştigată de olandezi. De ce? Pe scurt, pentru că:

  - câştigaseră toate meciurile până în finală, unele chiar entuziasmant.

  - pierduseră deja două finale la mondiale.

  - toata lumea o vedea Spania favorită.

  - şcoala olandeză de fotbal mi se pare mai bună decât cea spaniolă.

  - voiam ca Paul, caracatiţa, să dea greş.

  - pur şi simplu îmi place portocaliul olandez.

Ştiu. Ştiu. Cel puţin ultimele două motive sunt puerile.

Prima repriză. Spania a început mai bine. Apoi Olanda şi-a revenit. Ambele echipe au avut ocazii destul de mari. Per total, o repriză echilibrată.

A doua repriză. Jocul s-a mai deschis. Au mai apărut şi greşeli dar parcă meciul s-a mai animat. A devenit mai spectaculos.

Prelungirile. Parcă ambele echipe au lăsat garda jos. Ocaziile de gol parcă s-au înmulţit. Cu trei minute înainte de final Iniesta marchează.

Final frumos de Campionat Mondial. Păcat că nu au câştigat olandezii mei. Păcat pentru motivele menţionate mai devreme. Olandezii au fost mai nervoşi. Mai duri. Mai tensionaţi. Parcă şi arbitrajul cu erorile sale a contribuit la această stare. Însă spanolii au jucat per total mai bine acest meci şi cred că au câştigat pe merit finala.

După cum spunea profesoara din gimnaziu, (şi) ultima impresie contează. La acest mondial urma scapă turma. A fost un mondial frumos. Poate mă mai uit şi peste patru ani. Punct.

Aseară, printre picături, în pauzele meciului şi în momentele de întrerupere schimbam canalul pentru a vedea, cât se mai putea vedea, din Dirty Sexy Money. Episodul doi. Credeaţi că am uitat de el? Nu. Nu. Nu. Nu deocamdată.

Rămâne cum am stabilit

Tocmai s-a terminat meciul Spania-Paraguay. 1-0. Avem trei echipe europene în semifinale. Ce ziceam? Că acum mă uit, dacă mă uit, cel mult 15 minute la un meci de la Cupa Mondială? Păi cam tot atâtea m-am uitat şi la meciul ăsta.
După ce am spălat-o înainte de culcare pe Ana îmi aduc aminte de meci. Dau pe TVR şi ce văd? Un paraguayan se pregătea să bată un penalty. Bate si ratează.
Nici nu se termină bine reluarea că în faza următoare arbitrul dă penalty pentru Spania. Marchează Alonso. Arbitrul anulează golul pentru că intraseră jucători în careu înainte de execuţia penaltyului. Sunt curios cum o fi fost când a executat paraguayanul mai devreme. Chiar nu a intrat nimeni în careu înainte de a şuta acesta?
Spaniolul execută din nou penaltyul dar de această dată ratează. Un penalty se ratează, nu se apară. La reluare văd ca ar mai fi trebuit imediat acordat un nou penalty pentru un fault făcut de portarul paraguayan. Dar arbitrul nu dictează nimic. Scorul rămane 0-0.
Îmi zic: Dau mai târziu iar la meci. Şi încep să schimb canalele. Văd câte puţin din filmele de pe ProTV, Antena1 şi Prima. Dau înapoi pe TVR şi vad în reluare cum o mingie loveşte bara porţii apoi David Villa şutează, balonul loveşte bara din stânga portarului apoi o loveşte pe cea din dreapta şi intră în poartă. E 1-0 pentru spanioli. Aflu că-i minutul 84. Urmăresc meciul până la final. Mai sunt două ocazii de gol, destul de mari, câte una de fiecare parte.
Sunt convins că şi de această dată prinsesem din meci ceea ce fusese mai important.
Aştept să fiu contrazis, dar sincer nu cred să fi existat în meci faze mai interesante şi mai controversate decât cele enumerate mai devreme.
Păstrăm eficienţă maximă în raportul Spectacol/Timp.

Încântare pe iarbă

Noaptea trecută Uruguay învingea Ghana la penaltyuri după ce Ghana ratase un penalty în minutul 120 al meciului. Penaltyul respectiv fusese acordat africanilor pentru un henţ al unui atacant sud-american care dacă nu respingea mingea de pe linia porţii ai lui ieşeau din competiţie. În momentul în care ganezul a ratat acel penalty am avut presentimentul că uruguayenii vor câştiga meciul la penaltyurile de la final. Aşa e în viaţă. Şi viaţa mi-a dat dreptate.
Azi Argentina pierde cu 0-4 în faţa Germaniei. Poate nu mă credeţi, dar sincer, mă aşteptam. Scorul, poate, e o surpriză. Rezultatul însă nu. Oricum, felicitari germanilor! Argentinienii ar trebui să-şi angajeze un antrenor serios. O naţiune care trăieşte prin fotbal ar trebui să ştie că foarte rar un mare jucător este şi un mare antrenor. Oare faptul că deabia s-au calificat la Mondiale nu i-a pus pe gânduri?
Mă menţin totuşi pe linia directoare pe care mi-am impus-o la începutul Cupei Mondiale. Aceea de a nu mă uita la toate meciurile iar la cele la care totuşi o fac să nu mă uit prea mult. Nu cred că a fost vreun meci din care să văd per total mai mult de un sfert de oră. Dar nu ştiu cum se face că în sfertul ăla de oră se întâmplă cam tot ce e mai interesant în meci. Goluri, eliminări, alte faze controversate.

Dar despre alt fel de încântare pe iarbă vreau să scriu.
Am urmărit dupaamiaza aceasta finala de dublu masculin de la Wimbledon. Perechea suedezo-română Lindstedt-Tecău a ajuns în finală. Urmărisem marţi şi joi meciurile lor din sferturi şi respectiv semifinale. Atunci ei au învins perechi mai bine cotate. Şi au făcut-o destul de categoric printr-un joc solid şi fără prea multe greşeli. Suedezul, cu foarte multă experienţă, era excelent la fileu. Românul servea ca nimeni altcineva şi îi ieşea cam tot ce îşi propunea.
În finală ai noştrii întalneau perechea austriaco-germană Melzer-Petzschner. Ambii, jucatori buni la simplu. Şi complementari la dublu. Melzer e austriacul ăla "încăpăţânat" de care spuneam într-o postare anterioară că l-a eliminat pe Djokovic la Roland Garros. Iar Petzschner i-a pus reale probleme lui Nadal chiar la acest Wimbledon. Din punct de vedere al clasamentului la dublu perechea teutonă pleca teoretic cu şansa a doua. Aveam totuşi sentimentul că ai noştrii plecau cu această a doua şansă. Şi am avut dreptate. Au pierdut în trei seturi.
Trec rapid peste uşoara dezamăgire că un român putea triumfa din nou la Wimbledon pentru că meciul a fost frumos. Foarte frumos. Şi foarte spectaculos. Voleu după voleu. Smash după smash. Garnisit cu câte un stop fin, lob, lung de linie sau passing shot care nu realizai de unde era scos. Cei patru de pe teren erau nişte magicieni. Niste magicieni făra joben şi baghetă. Îmbrăcaţi în tradiţionalul alb. Erau doctori. Doctori în tenis. Totul era o adevărată încântare. Nu cred că există sport mai frumos ca tenisul. Iar dacă este jucat la dublu de nişte băieţi profesionişti acesta devine cel mai spectaculos sport din lume. Nu am nici o rezervă când fac această afirmaţie.
Vreţi vreo dovadă? Dovada este meciul în sine. Urmăriţi finala asta, eventual prin ochii unui suporter al perechii Melzer-Petzschner, priviţi-mă apoi în ochi şi spuneţi-mi că nu este aşa.