Bunea way up

Zece zile au trecut de când am aflat de cățărarea asta. Cea spre Mânăstirea Bunea în Vulcana Băi. Trebuia să ajung și eu acolo. Prin comparație Sultanu, mini-Zonc al meu, e mic copil. Chiar si Valea Fiarelor nu mai pare așa de dură.

Și dacă vreți să râdeți de mine aflați că la urcare nu am mers pe lângă bicicletă dar la coborâre m-am dat jos de pe ea de vreo cinci ori. Deh, se pare că încă am sechele după căzătura din iulie. Sau poate că nu am ci doar pantele sunt mult, mult prea abrupte. Vedeți voi când/dacă ajungeți pe acolo.

Thassos

Patru zile. 1500 km. 25 ore petrecute în mașină. Vreo 200 km cu bicicleta. Vreo 10 ore de pedalat. Da, în sfârșit am ajuns în Thassos. De 4 ani fac planuri să ajung acolo. Și tot de atunci le tot anulez din diverse motive. Dar nu mai conteaza. Am ajuns acolo. Și sper să revin, că tare-i frumos...

Probabil parte din frumusețe a dat-o și faptul că în prima zi mi-am distrus telefonul. Nu tu telefoane, nu tu Facebook dar mai ales nu tu emailuri pe teme de serviciu. Nu știu dacă vreodată în ultimii 10 ani am avut 3 zile consecutive în care sa nu stau cu nasul în mailuri. Tare bine e așa... Mai vreau!

Iar pozele, ca pozele... Chiar dacă nu-s făcute cu telefonul meu, până la urmă există o vorbă: “Cea mai bună cameră e cea pe care o ai la îndemână”.

Ziua a treia

Ziua a treia. A mini-vacanței. Sau ce o fi ea. Pe la prânz termini ce ai de făcut. Zici că poate ieși o tură. Cu bicla. Termometrul arată 8.7˚C. E aproape ora trei. Dar oricum nu ai chef să faci mai mult de 20-25 km. Că ieri ai dat gata Fondo-ul. Și pleci. Soarele strălucește. E Decembrie. Mai e și cod galben anunțat mai pe seară. Chiar așa să fie? Și mergi. Și admiri cerul albastru. Și norii pufoși dinspre nord. Oprești pe ici, pe colo. Mai faci o poză, două. Și până la urmă ajungi la izvor. La Ruda. Deși de acasă plecaseși cu gândul de a urca spre Vârful lui Stanciu. Îți umpli bidonul. Cu apă proaspătă. Mai pierzi vreo două-trei minute. Fotografiind frunza ce dă rotocoale la izvor. Apoi, în timp ce te urci iar pe biclă, auzi cum măzărichea face ca pădurea să foșnească. Și realizezi că cerul a devenit dintr-odată gri. Aproape negru. Și că măzărichea nu e măzăriche. E ploaie. Iar după doar două minute ai pantanonii uzi. După alte două minute pantalonii sunt leoarcă. La fel și adidașii. Dar măcar de la brâu în sus parcă e mai bine. Avem jachetă. Avem cagulă. Avem și fes. Avem și niște mănuși care cât de cât își fac treba. Dar chiar și așa nu mergi fără oprire până acasă. Nu. Mai oprești să faci poze. Exact pe podul unde cu jumătate de oră în urmă făceai poză la biclă. Și se vedea chiar și umbra ei. Deci era soare. Acum ploaia o dădu în măzăriche. Și oprești și mai încolo. Că simți că nu ai făcut destule poze. În timp ce măzărichea îți ciupește fața, zâmbești tâmp. De ineditul situației. Adică de ploaie ai mai fost tu prins. Chiar de mai multe ori. Dar era vara, nu iarna. Și în curând ajungi acasă. Trec cinci minute. Cât să dai cu puțină apă pe biclă. Să nu o lași cu nisip pe ea. Și ploaia se oprește. Și cerul devine iar majoritar albastru. Așa cum era acum o oră. Doar tu ești leoarcă. Însă cu câteva poze în plus la portofoliu. Și cu o poveste de spus.

Just ride

Una din zilele alea. În care îţi propuseseşi ca la şapte, cel târziu, să fii pe biclă. Că dacă ai ajuns să ieşi doar de două ori pe săptămână, măcar în una din ele să compensezi prin distanţă. Sau, de fapt, prin timp. Că distanţa-i subiectivă. Şi te trezeşti ca de obicei în jurul orei şase. Dar eşti obosit. Mult, mult prea obosit. Şi îţi zici că îţi bagi picioarele. Că doar eşti în concediu. Şi că pe biclă poţi ieşi şi mai târziu. Chiar dacă va fi mai cald. Şi, ca niciodată, mai stai în pat. Până la nouă şi jumătate. 

Şi abia spre unsprezece apuci să ieşi cu bicla. Dar e OK. Că nu ai program. Trebuie doar să fii în jur de ora patru înapoi. Şi o iei uşor, la deal, pedală după pedală, oriunde te va duce Blue. Şi după zece kilometri te întâlneşti cu un prieten. Și tot nu poţi spune încotro te îndrepți. Că tot nu ai un plan. Poate ajungi la Pucioasa. Sau poate la Bezdead. Și în cele din urmă ajungi în amândouă. 

Şi mergi uşor. Admirând peisajul. Și oprești. De multe ori. Să culegi mure. Să mănânci prune. Să fotografiezi. Şi uite aşa se strâng 85 de kilometri. În aproape cinci ore. Cu o diferenţă de nivel de 900 de metri. Dar nu contează. Nici distanța, nici media, nici diferenţa de nivel. Ci doar timpul. Timpul petrecut pe bicicletă. Da.

Pelicanguinul

Din ciclul "Ce a mai desenat Răzvă cu bicicleta" vă prezentăm ... PELICANGUINUL

Printre măguri

Mi-am dus și eu Cubulețul la Ploiești. Trebuia aranjată frâna spate, cel puțin. Dar trebuia făcută și o revizie generală pentru că în afară de a schimba vreo două lanțuri, de a băga aer în furcă și a schimba niște plăcuțe de frână mare lucru nu am modificat la ea în cei aproape cinci ani de când o am. Și am peste 14.000 km făcuți cu ea. Vreo 7000 pe Strava și alți 7000 î.S. (înainte de Strava). 

Bilanț după câteva zile de stat în service: disc frână spate, plăcuțe frâne față și spate, butuc față, butuc spate, jumătate din spițe și ele schimbate, pedale, bureței furcă, manșoane ghidon... Mai e ceva? A, da! Lanțul și foaia mare. Uitasem de ele. Plus manopera. Toate însumate se apropie de prețul unui mtb entry-level. Sau al unuia mediu second-hand. Trebuiau însă schimbate. Cei cinci ani și cei aproape 15.000 km și-au spus cuvântul. Mi-am promis că din discul de frână și din foaia mare îmi fac trofee. Să văd când mi-oi face timp să le incorporez în așa ceva.

Am luat bicla aseară din service dar nu mai aveam chef de ieșeală. Am lăsat-o pe azi. O scurtă tură pe Măgureni. Mai mult asfalt dar și cu câțiva kilometri de drum de țară plus forestier. 

A fost o tură reușită deși când am plecat de acasă erau doar 3 grade Celsius. Am avut însă parte de un răsărit superb, cu puțină ceață, apoi printre măguri a trebuit să opresc de câteva ori să admir bruma transformată pe alocuri în mici perle de rouă, măceșii cu mii de picături strălucind în soare sau pur și simplu să privesc spectacolul vaporizării automate a brumei acolo unde razele soarelui începeau să mângâie pământul.

Contratimp

Anul trecut pe vremea asta vă spuneam că sunt puţin dezamăgit. Unul din motive era că nu am ajuns la Campionatul Naţional pentru Amatori. Dar îi spuneam lui Florin că întotdeauna există şi anul viitor. Doar sănătoşi să fim.

Aproape imediat mi-am făcut un plan de pregătire şi culmea, chiar m-am ţinut o vreme de el.  Până şi planul de a da jos ceva kilograme a mers. Oarecum a mers. Că am dat jos doar trei din cele cinşpe' propuse. Nu conta, rezultatele de vedeau. Scoteam timpi din ce în ce mai buni... 

Apoi, dezamagire. Campionatul a fost decalat şi pus în Mai ... pentru ca la scurt timp şi să dispară de tot din calendar...

Acum trei săptămâni aflu că totuşi campionatul se va ţine. Chiar dacă vedeam după o perioadă nebună în care şi serviciul dar şi condițiile meteo au luptat împotriva ieşitului pe bicicletă - apoi şi concediul a complotat un pic și el - mi-am zis: La naiba! Trebuie să mă duc! Chiar dacă sunt ieşit din formă, măcar sunt foarte odihnit! ...

Şi ... Am fost ieri. Şi ... Am terminat pe locul 20 la categorie (+40 ani) din cei 23 care s-au prezentat la start. 
Oricum să știți că nu m-am dus să mă compar cu alţii. M-am dus pur şi simplu pentru o evaluare personală. Care să-mi servească pe viitor ca reper. Atât şi nimic mai mult. 

Acum, de ce să nu recunosc că sunt un pic încântat şi de media scoasă: 34.2 km/h. Plecasem de acasă cu un target destul de sus plasat pentru mine: 32 km/h. Adică media ultimului clasat anul trecut... :)) 
Deci da, sunt mulţumit de mine. Apoi, dacă insistaţi şi doriți să mă comparați cu ceilalţi, pot spune că nici locul 70 din cei 97 câţi au luat startul nu e de colo... 

Se putea mai bine? Nu. În acest moment, nu. 
Dar nici prea rău nu-i... pentru un tânăr de +40 de ani...

"Maraton" din "greșeală"

Azi am zis să o scot pe Ana la o plimbare. Până pe Ruda. Aproape 20 km.

Pe drum am început să numărăm kilometrii. Uite, am ajuns la trei. Mai avem trei și intrăm pe Ruda. Uite, încă trei și ajungem în capătul Rudei. Ne întoarcem. Nu vrei să mergem spre Valea Lungă, până la Ioana la poartă? Ba da. Dacă tot am ajuns la Ioana, nu te simți în stare să mai faci încă o buclă de cinci kilometri? Ba da. Hei, se vor face vreo 35 km până acasă. Ce tare! Cea mai lungă tură a ta. Păcat totuși că nu se strâng 42. De un maraton. Ce zici? Mai ocolim vreo 7 km? Da.

Și uite așa am dus-o cu zăhărelul de a făcut primul ei "maraton".

Nu spun că după ce a salvat tura pe Strava din doisprezece segmente a strâns opt QOM-uri. Irelevant totuși pentru că Ana oricum e QOMH. Queen Of My Heart.

200

A trebuit să vină o zi ploioasă ca să mai scriu ceva pe aici. Bine, nici nu s-a întâmplat nimic deosebit ca să merite amintit. 

Doar că duminica trecută am zis că ies şi eu o fugă cu bicicleta. Cât să dau gata Gran Fondo 100. 

Pleacă băiatul pe la şapte fără zece şi până la prânz (cănd promisese că va fi înapoi acasă) dă gata 126 km. Păi nu era păcat să mai tragă puţin şi să termine si Gran Fondo-ul 150? Ba da. Dar numai după ce a pus pauză la Garmin şi a mâncat de prânz cu familia. Bun. Întors de la masă voinicul nostru îşi curăţă lanţul şi caseta deja murdare şi mai pleacă vreo două ore cu bicla. Se întoarce acasă unde kilometrajul arăta 182 km. O duce pe fata lui pe deal (că aşa-i promisese) şi în timpul ăsta se gândea la Garmin-ul lăsat, din nou, pe pauză.

Voinicul se hotărâse ca după ce se întoarce de pe deal să mai facă vreo 20 km prin zonă. De ce? Pentru că cea mai lungă tură de-a lui pe Strava fusese de vreo 184 km. Păi nu era păcat să nu o depăşească? Şi să treacă de limita 200? Ba da. Se intoarce băiatu' acasă când începea să se însereze. 203 km arăta Garminul. După sincronizare Strava zice că-s 202.9. Iar după vreo două zile rămâne fixat la 202.8. Nu contează. Am trecut de 200!

Alegeri, alegeri ...

Am început să scriu aceste rânduri în complexul Dinamo, la o oră la care ar fi trebuit să fiu în salina de la Slănic. Concurând. Pedalând, gâfâind şi prizând gram după gram de praf de sare brută. Până joi seara, ăsta era planul meu pentru azi. 

A apărut însă stagiul ăsta cu Shihan Miguel şi acum sunt aici, pe o bancă, lângă piscina olimpică, aşteptând-o pe Ana să iasă din sala de judo a clubului Dinamo. Nu pot spune cât de mare mi-a fost frustrarea când am aflat că s-ar putea să trebuiască să renunţ la concurs. Apoi când asta a devenit o certitudine am zis că-mi bag picioarele. Nu te întâlneşti în fiecare zi cu astfel de ocazii precum cele de la Slănic. Dar mă rog, asta e. Până la urmă a fost alegerea mea să vin cu Ana aici. 

Poate că puteam să o trimit cu altcineva la Bucureşti iar eu să mă duc la Slănic dar după ce am analizat puțin situația am ajuns la concluzia că nu m-ar fi făcut mai fericit. Aș fi stat cu gîndul la ea. Oare ce face? Cum se descurcă? Are nevoie de ceva? De ce naiba nu sunt lângă ea? Chiar aveam nevoie de concursul ăsta stupid? Da, e un super-concurs. Da, nu ai zilnic ocazia de a coborî cu bicicleta într-o mină și pe deasupra să te mai iei la întrecere pe acolo. Da, m-am antrenat destul pentru concursul ăsta. În special pentru bucata de cățărare unde acum doi ani am depășit destul de mulți concurenți. Dar în final poate că mare brânză nu aș fi făcut. Da, poate că prindeam finala. Și? Ce rezolvam cu cu asta? Nu era mai bine să fiu cu Ana și să nu am nici un fel de remușcări?

Așa că stau cuminte pe o bancă și aștept să se termine stagiul. Am înteles că azi va învăța Annan-ul. Ieri a învățat Suparinpei-ul. Super-tare! 

Și poate că azi, pentru că a venit si Sensei, apuc să le fac tuturor poze cu Shian. 

Și apoi, poate că mergem la un McDonalds. Ca ieri. Și poate că azi nu îmi voi lua prăjitură cu cireșe ci o prăjitură cu mere. Caloriile le-am ars deja. De dimineață. Nu v-am zis? La șapte eram deja încălzit pe bicicletă.

P.S. (22.02 seara) Fetele au ieșit mai devreme decât credeam. Pare-se că stagiul de azi s-a ținut doar cu senseii. Lipsă de comunicare, să zicem. În fine, mi-am menținut starea Zen, am dus fetele la Mc așa cum promisesem, am ajuns acasă, am luat-o pe Meli şi am plecat la Ploiești. Fetele mele să vadă (pentru a treia oară) Ascensiunea lui Jupiter iar eu ... Surprise! Cu bicla prin zonă. Plopeni, Zamfira, Boldești. Şi pentru că am avut timp am băgat şi o tură de RGP.

P.P.S. (23.02 dimineaţă) Am dormit ca un bebeluş azinoapte.

Un fel de ...

Se ia o foaie de lipie. Libaneză. O ungem cu puţin tzatziki. Grecesc. Adăugăm două-trei felii de salam baghetă. Franţuzesc. Punem puţin ketchup. Olandez. Radem pe deasupra nişte parmezan. Italian. Rulăm totul ca pe o clătită. Un fel de Turn Babel al gusturilor dar foarte săţios. 
Să te țină un Gran Fondo.

Soare!

Trei săptămâni de când n-am mai prins o rază de soare... Trei săptămâni cu ploaie, lapoviță. zăpadă, ceață și cu o permanentă pătură de nori cenușii...

În sfârșit, Soare! Șoseaua s-a uscat ca prin minune. Nu e cald dar pot ieși cu bicicleta! Mă trezesc. Vai de capul tău, Răzvane. Ai ajuns să ai vise erotice cu asfalt uscat...

Eddy Merckx 1969 Challenge

Strava. Primul meu challenge. Eddy Merckx World Championship. 

A trecut aproape un an. A vent momentul ca Strava să lanseze un nou challenge Eddy Merckx. 1969. De data asta mai uşor de terminat. 700 km în 20 de zile. Deci o medie de 35 km pe zi, nu 42 km cum a trebuit anul trecut. 

În concluzie trebuia să mă înham la asta. Nu se putea altfel. Cum, de altfel, nu se putea ca povestea de anul trecut să nu se repete. După primele zile în care chiar am depăşit planul, a venit săptămâna trecută cu primele ei patru zile în care am făcut în total 31.3 km. Da frate! 31.3 km în patru zile! Toţi făcuţi pe întuneric prin oraş pentru că ajungeam acasă după apusul soarelui. Fuck! Simţeam cum o pradă uşoară, o pradă pe care o controlam, reuşea să-mi scape printre degete. Ce dracu' mă, eşti prost? Nu sunt. Dar aşa e când efectiv n-ai timp. Au fost patru zile în care simţeam că explodez. Însă mi-am tot repetat să stau calm şi să nu disper. Am stat eu calm dar disperarea era mare. În fine, a venit el weekendul. Weekend în care am recuperat şi chiar depăşit norma. Apoi, ieri, am terminat challenge-ul. Cu trei zile înainte de termen.

Zicea Cristi că important e ce simţi când termini un challenge. Ieri am simţit o uşurare. În general mă zgârie pe creier să ştiu că nu termin la timp ceva ce mi-am propus aşa că, da, ieri am simţit o Maaare uşurare.

Dar nu aşa de mare precum cea de acum. Sunt la birou. Neaşteptat, am prins un moment liber. Stau pe fotoliu, cu ostenitele picioare întinse, mestec la un măr, scriu rândurile acestea, mă uit pe geam la ploaia mocănească de afară şi la ceaţa ce învăluie pădurea. 

CTS Bucket List

Am promis că voi scrie despre CTS Bucket List. CTS Bucket List care a fost un challenge pe Strava. 

Scop: Să câștigi 39.577 picioare altitudine. Sau mai pe românește 12.063 metri. Pe parcursul a două săptămâni. S-a nimerit să coincidă cu primele două săptămâni din concediu. Am zis că dacă nici de data asta nu termin primul pe România, mă las. Sincer m-a cam rupt challenge-ul ăsta dar mi-am atins obiectivul - primul loc. Pe țară. Cu 88.938 picioare urcate. 

Și ... vorba lui Cristi ... În același timp am terminat și pe locul 34... Într-un clasament "mai global, așa" ... :) ...  

34 din 20.000 de participanți. Relativ bine, nu?

Transfăgărășan

August (sau o fi fost Iulie?) 1984. Mergeam pe drumul dintre Pitești și Curtea de Argeș în mașina alor mei privind pe geam cum trec copacii pe lângă noi și ascultând la radio ceremonia de deschidere a jocurilor olimpice. Trei zeci de ani mai târziu, pe aceeași șosea, tot pe bancheta din spate, în mașina lui Alex, privind copacii de pe margine aud la radio "All I wanna do ...". Sheryl Crow. Fosta logodnică a lui Lance Armstrong. Hm... Se leagă. Că eram și cu bicicletele pe suporți. Mergeam cu Alex, Olimpiu și Ștefan să urcăm Transfăgărășanul.

All I wanna do.... pardon, did ... pardon... Tot ce îmi doream concediul ăsta era să pot (în sfârșit) urca Transfăgărășanul. Pe bicicletă bineînțeles. Aveam de gând să fac asta la sfârșitul săptămânii. Singur, abordând partea nordică. De la Cârțișoara. Ei bine l-am atacat din sud. Dinspre Vidraru. Alături de prieteni. Și ca bonus am făcut și ultima treime a părții nordice. Bucata de serpentine din Sibiu. Cea care l-a făcut pe Jeremy Clarkson să strige extaziat: "This is the best road in the world! Romania, may we stay here... Forever?"

Transfăgărăşan. I (finally) did it (by bike)!

Un weekend mişto

Am avut parte de un weekend tare mişto. Să vă povestesc. Sâmbătă am plecat de dimineaţă spre zimbrăria de la Bucşani. Concurs. ZNXC14. Eu cu Ana la Family. Meli spectator/susţinător. A venit şi Olimpiu. Şi Gabi cu familionul. Olimpiu la traseul zimbrilor, Gabi cu Alex la Family.

Luat pachetele, pus numerele, plimbat puţin prin parc pentru a încălzi una bucată Anuţă şi aşteptăm startul. Start care a întârziat puţin. Dar n-a fost bai. Plecăm, ne menţinem în prima jumătate. Fără a forţa pentru că urma bucata în urcare. Urcăm, zic eu mai bine ca anul trecut. De fapt cu mult mai puţin push bike decât anul trecut. Strava mă contrazice însă acasă. Pe urcare am avut un timp cu 4 minute mai slab ca anul trecut. În fine. Trecem prin punctul de alimentare. Fără să pierdem timp ca anul trecut. Urmează coborârea. Puteam forţa mai mult dar am preferat siguranţa. Apoi o luăm la dreapta pe forestierul ce ne scotea "la stejar" (locul pe unde intrasem în pădure). Până acolo am avut parte de vreo 7-8 bălţi pe toată lăţimea forestierului, bălţi pe care le-am ocolit pe margine, fără grabă, la unele chiar dându-ne jos de pe bicle anulând astfel şansele fotografilor de a imortaliza imagini memorabile cu noi. Tot pe acolo pică şi lanţul biciletei Anuţei. Mai pierd un minut pentru a i-l pune la loc. Un comisar m-a ajutat şi mi-a ţinut bicicleta puţin ridicată cât m-am chinuit să-i deznod lanţul. Mersi! Ajungem la stejar, suntem direcţionaţi la stânga pe la marginea pădurii. Mai dăm de bălţi şi pe acolo dar oricum mult mai puţine decât ar fi fost dacă traseul rămânea, ca cel de anul trecut prin pădure. Trecem prin porumb şi ieşim iar la asfalt. Go! Go! Go!

Ana a terminat pe locul doi la clasa ei şi a avut al treilea timp la fete. Fetiţa care a câştigat clasa a avut un timp mai bun cu două minute. Stau acum şi mă gândesc dacă trăgeam pe urcare la fel ca anul trecut, dacă nu ocoleam bălţile din pădure ca domnişoarele şi dacă nu ne pica şi lanţul, oare unde ne-am fi clasat. Probabil că pe primul loc la clasa. Dar nu ştiu dacă aş fi savurat cursa la fel de mult. Aşa ne-am bucurat de privelişte, de atmosferă, de competiţie în general. A fost o cursă super-relaxată pentru noi. Aşteptând ora pentru premiere am mai făcut o plimbare de vreo 20 km prin Răţoaia, Băleni şi Racoviţă. 

Spre seara m-am întâlnit cu colegii din gimnazială. Pe unii din ei nu-i văzusem de 26 de ani. Pălăvrăgeală. Râsete. Catching-up. Câţiva colegi au fost adevărate revelaţii pentru mine. Am stat cu ei până după miezul nopţii. Nu ştiu cât era ora dar de culcat sigur m-am culcat după ora două. 

Trezit pe la şapte. Deşi nu mă simţeam în putere juma' de oră mai târziu mă urcam pe bicicletă. Aveam trei variante:

- 110 km ca să termin Shimano Summer Challenge cu o săptămână mai devreme decât termenul limită. 

- 130 km ca să bifez în acelaşi timp şi Gran Fondo-ul pe august

- 161 km să bifez în afară de cele două şi SiS Challenge-ul cu ale lui 100 mile făcute într-o singură tură.

Mie nu-mi prea plac jumătăţile de măsură aşa că probabil bănuiţi ce am ales. 162 km făcuţi în aproape şapte ore. Pe o căldură şi un soare de nedescris spre prânz. Nu vă mai spun că Strava era să-mi joace feste tocmai acum. Pentru prima oară. Mi s-a blocat exact când mă pregăteam să salvez tura. Am crezut că am îmbulinat-o. Mă şi vedeam făcând alţi 160 km pentru o amărâtă de insignă digitală... N-a mai fost cazul. Mi-a luat până la urmă distanţa totală: 162.5 km. Nu contează că după Strava tura mea a început la zece şi jumătate. Nu contează că ultimii 40 km GPS-ul a cam luat-o prin bălării. Bine că mi-a salvat distanţa corectă şi am terminat trei challenge-uri dintr-o suflare.

Ăsta a fost weekendul trecut. Un weekend mişto. Tare mişto.

Munca năbădăilor

Ieri a plouat mai toată ziua. Deşi asfaltul începea să se usuce, îmi propusesem să nu ies. În primul rând pentru că tocmai îmi curăţasem întreaga colecţie. În al doilea, pentru că se apropie Shimano Summer Challenge. Şi voi cicla suficient următoarele două săptămâni.

Ei bine, ştiţi că socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din târg...

17:20. Eram pe la mama lui Meli când mă sună Gabi. Nu ieşim puţin? Tentat să mă murdăresc nu prea eram dar posibilitatea de a forma un grup de şase voinici m-a dat pe spate. Nu puteam refuza aşa ceva. 20 minute mai târziu plecam spre Valea Lungă. De acolo am luat-o spre Sultanu.
În fine, ne întoarcem noi de la baza lui mini-Zonc, eram în zona vălurită, când, în vârful unui ciot, o băbuţă stătea pe o treaptă în faţa curţii. Trece Sebi în forţă. Îl urmează Gabi, Alex şi Olimpiu. Mă apropii. Luci după mine. Aud cu un efect Doppler pe băbuţă zicând: "Iată munca năbădăilor, maicăă..."

Înţelepciune populară tată, ce mai...

Sufferlandia

Luni 8 km. Marţi 17 km. Miercuri 8 km din care vreo 2 pe ploaie. Aşa mi-am început săptămâna. Ajunsesem să mă enervez. Dar mi-am zis că e cazul să mă calmez şi să nu disper. A venit eliberatoarea zi de joi cu ai ei 43 km. Clasica Vârfuri. Aproape se înnoptase când m-am întors în oraş. Dar tot am reuşit să o fac. 

Vineri am lăsat-o deliberat mai uşor. 16 km prin oraş cu mtb-ul. Urma un weekend cu "Sufferlandrian National Day". Un challenge mai neconvenţional. Un challenge prin care te angajai să suferi pe bicicletă timp de patru ore, împărţindu-le, de preferat, câte două în fiecare zi. Regulamentul era lejer şi lăsa măsurarea gradului de suferinţă la latitudinea fiecărui participant. Sau, mai bine spus, la latitudinea conştiinţei acestuia.

Sâmbătă dimineaţă o duc pe Meli la Târgovişte pentru nişte cursuri. Mi-am pus însă şi Roubaix-ul în maşină. Ştiam deja pe ce segmente urma să sufăr. A fost şi gândire cu premeditare pentru că două din ele erau incluse într-un al treilea. În plus voiam să-mi las amprenta şi pe un al patrulea. Ştiam că în weekend traficul târgoviştean e mai lejer dimineaţa. There's your chance, take it! 32 minute mai târziu mă întorceam la maşină cu 4 KOM-uri la centură. Pentru Strava nu conta că făcusem doar juma' de oră din cele patru. Deja îmi arăta că am terminat challenge-ul. 107%. Pare-se că suferisem destul. Întors acasă. Pe la prânz am mai ieşit puţin iar spre seară am mai făcut o plimbare până la Vârfuri, doar să ştiu că am făcut cele 4 ore regulamentare.

Duminică dimineaţă am ieşit cu Gabi la o plimbare pe Floreşti. Dupăamiază am ai ieşit o tură. Tocmai pusesem ochii pe încă un challenge: Rapha Women's 100. Să faci 100 km în data de 20 Iulie. Ţeapă! Nu pentru că n-aş fi femeie. Ci pentru că cei 100 km trebuiau făcuţi dintr-o singură tură. Aşa-i când nu citeşti regulamentul până la capăt. Dezamăgirea ratării insignei a mai fost atenuată de faptul că uitându-mă pe clasamentul pe Romania la Sufferlandria apăream pe locul doi. La doar 7 mile de locul unu. Adică 12 km. Aşa că la opt seara mă urcam iar pe biclă dând o raită de 22 km prin oraş. Ajung acasă. Semi-ţeapă. Tot locul doi. Între timp, un voinic din Focşani care sâmbătă făcuse 180 km mai rulase încă 250 km duminică. Făcuse aproape dublu decât mine. Respect!

Mă pot lăuda însă că am ieşit vicecampion naţional la suferinţa pe biclă. 

Aşa că, vedeţi voi, nu tot ce începe prost se termină si mai prost. Murphy, mori de ciudă!

LATER EDIT: Challenge-ul a shimbat unitatea de măsură din kilometri în ore. Aşa că am retrogradat pe locul 5 în România. Mă bucur însă că în locul meu au urcat pe locul doi cei doi Acăşeni: Cristi şi Vlad (care are doar 11 ani, pentru cine nu ştie). În weekend au făcut turul Munţilor Cindrel. 176 km. Pedalând 14 ore, cărând după ei cort, saci, îmbrăcăminte, mâncare s.a.m.d. Meritau locul ăsta mai mult decât mine. Meritau chiar primul loc.

de Rusalii

La începutul anului mi-am făcut o listă cu concursuri care sunt aşa... mai pe sufletul meu... şi la care mi-am propus să ajung din nou. Fix în weekendul care a trecut au fost programate două din ele. Sâmbătă Măcin XC şi duminică Marvin-ul de la Urlaţi.

La Măcin am renunţat să mă mai gândesc acum o lună. Urlaţi-ul e mai aproape, mă consolam. Până la urmă am renunţat şi la Marvin-ul de anul ăsta. Asta, din mai multe motive. Principalul fiind ploile din ultima vreme. 

Mi-am propus însă să fac măcar o tură mai lungă, pe şosea, duminică. Bineînţeles dacă nu plouă. Poate fac si Grand Fondo-ul pe Iunie cu ocazia asta, îmi ziceam. Dar încotro să o iau? Ideea a venit de la Gabi: "Hai să mergem pe biciclete până la Urlaţi". 

Mi-am schiţat o tură pe Strava. Insuficientă pentru Grand Fondo. Adăugat un ocol şi am făcut-o de peste 130 km. Duminică la 6.30 plec cu Sorin spre Urlaţi. În centru Titi ne aştepta pe o bancă. Merge şi el cu noi. Frumos. Se face aproape şapte fără zece până ieşim din Moreni. Vreau să-mi respect planul. Adică la 9 să fim în Urlaţi pentru a-i ura baftă lui Mancuso, frumosul nebun, prietenul nostru, speranţa noastră la un podium, participant la Marvin.
Şi aleargă-i Răzvane. I-am dus cu o medie de 27.5 km/h (ei pe mtb-uri în trena mea) până acolo. Dar ne-am îndeplinit obiectivul. Întâlnit cu Bogdan, făcut un selfie de grup, urat baftă şi plecat mai departe. De acolo am mers la pas i-am lăsat şi pe ei să stabilească ritmul. Oprit la mânăstirea Jercălăi. Mers spre Vărbila. Urcarea de acolo nu mai este aşa dură cum mi se părea acum doi ani. De aici am tras concluzia că dacă te antrenezi capeţi puteri supranaturale. Poţi schimba chiar formele de relief! 
Mers mai departe, refăcut zona de plat a RGP dar nu cu medie de 33.3 km/h ca în timpul concursului, ci doar cu 23 km/h. Oprit pentru alimentare cu apă (eu), apă şi glucide (ei). Altă pauză de două-trei minute lângă mânăstirea Zamfira. Aşa îmbrăcaţi de ciclism n-aveam cum să intrăm acolo dar odată şi odată tot voi ajunge să o vizitez. Pentru cine nu ştie deja, e pictată de Nicolae Grigorescu. Iar de acolo, spre casă. Plopeni, Băicoi, Nedelea unde ne-am întâlnit cu Vio şi Mircică iar de acolo cap compas Moreni. Apropiindu-mă de marele municipiu am zis că parcă ar mai merge şi o Iederă. Să-mi rotunjesc tura la 150 km. Mission accomplished.

Luni, Rusalii, zi liberă. Aşa că l-am scos pe Gabi la plimbare. Duminică îl învoisem motivat, chiar dacă ideea plimbării la Urlaţi îi aparţinuse. Avusese sâmbătă nu una ci două revederi de bifat. Şi pe a lui dar şi pe a Daninei. Am fost cu el o tură pe Floreşti, Brătăşanca, Stoeneşti, Nedelea şi-napoi acas'. 

Iată că planul de a participa la cele două concursuri din weekend nu s-a materializat. În schimb de Rusaliile astea am bifat două plimbări foarte reuşite. Sunt ele Măcinul şi Marvinul două concursuri la care trebuie să participi măcar o dată-n viaţă dar pentru mine chiar şi ele pălesc în faţa plimbărilor alături de prieteni.

RoadGrandPrix 2014. Boldești-Scăeni

După două zile destul de nasoale la serviciu în care m-am tot întrebat care-i rostul atâtor zbateri, ieri dupăamiază m-am dus la Ploiești să ridic numerele pentru concurs. Am zis "numerele" pentru că l-am luat și pe cel al lui Olimpiu. Înainte însă de a le ridica am trecut și pe la service să văd ce-mi mai face Z6-ele. Surpriză! Era gata. Doar că pierduseră numărul meu de telefon. Ha! Oricum vestea mi-a mai înseninat ziua, atât cât rămăsese din ea. Chiar mă gândeam acum două-trei zile că dacă aș fi avut Felt-ul gata nu-mi luam Roubaix-ul la Seciu. Drumuri care se anunțau mai nasoale. Ploaia care putea să vină peste noi. Mai protejam și noi Roubaix-ul. 

Mă duc să iau numerele. A doua surpriză plăcută. Numărul meu: 20 Martie. Pardon, 203. Ajung înapoi acasă. Aproape se înserase, dar am ieșit o fugă până-n Iedera să văd cum mă simt iar pe Felt.

De dimineață plec cu Olimpiu spre Boldești Scăeni. Ajungem la nouă. Pe la 9.30 ne întâlnim cu Bogdan. Ne mai plimbăm puțin... Ne tragem în poze... 

Se dă startul. Nu m-am grăbit. Oricum eram prin coada plutonului. Începea urcarea spre Seciu. O aveam de făcut de două ori. Am depășit câți am putut, destui la număr, dar fără să mă crizez că alții pe care pusesem ținta se depărtau. A urmat bucata valonată, unde erau anunțate bucăți de drum stricate. Se putea mai rău. Nici pe departe așa cum crezusem. A urmat coborârea unde, la fel, erau anunțate probleme datorită ploilor din ultimele zile. Până la urmă s-a dovedit că și coborârea a fost OK. A urmat apoi zona de relativ plat unde, sincer, m-am simțit cel mai bine. Nu am dat însă tot ce puteam pentru că știam că aveam de parcurs aceeași tură încă o dată. 

Începe a doua tură, aproape de vârf în Seciu îl aud pe Olimpiu în spatele meu: "Parcă vă știu de undeva..." și apoi o ia ușor în față. Credeam că-l pierdusem pe plat. A recuperat pe urcare. Bucata valonată din vârf și coborârea am făcut-o iar împreună dar pe plat am plecat (cred) ușor-ușor mai în față. Nu m-am uitat în spate după Olimpiu. Pe coborâre trecuseră niște ghiulele pe lângă noi și voiam să le mai inspectez un pic. În fine. Pe plat nu am mai mers chiar cu aceeași viteză ca în prima tură dar oricum am reușit să mențin constant viteza peste 30 km/h. Media de 30 km/h e unul din pragurile mele psihologice. Când voi reuși să obțin în mod constant acest lucru mă voi lăsa probabil de ciclism. Glumesc. Glumeeesc! Pentru un tătăițul din mine, media de 30 km/h e însă un vis frumos.

Bun. Am terminat pe locul 65 în clasamentul general. Nu se face departajare pe clase la traseul scurt. Rezultatul e provizoriu. Nu am stat până la final să văd clasamentul definitivat însă sunt mulțumit că tipul ăsta trecut de 40 de ani s-a situat undeva pe la jumătatea clasamentului.

Mă bucur că vremea a ținut cu noi și nu a plouat atât cât am concurat, sunt fericit că am reușit să ajung la unul din concursurile la care îmi doream și sper să pot pedala la încă vreo două-trei... patru-cinci... anul ăsta.