Sunt bulversat. De trei zile parcă sunt năuc. Poate că dacă scriu despre asta mi-o scot din sistem. Sau poate că durerea ce o simt va fi contracarată cumva. De fapt nu e durere. E bulversare. Am ales cuvântul potrivit. Bulversare. Totală. Şi un sentiment de neputinţă. Nu ştiu ce să mai cred. Sau să mai zic. Mă tot gândesc oare ce resorturi pot împinge un om într-atât cât să-şi dorească moartea. Prin ce chinuri şi ce dureri poţi să treci încât să îţi doreşti asta. Câte dezamăgiri să strângi în tine? Încât să nu vrei să te mai gândeşti la nimeni şi nimic. La nimeni si la nimic. Şi asta vine de la un Om. De la un Luptător. Care, culmea, îi învaţă şi pe alţii să lupte. Un om care s-a dus pentru o banală operaţie în spital (da, hernia de disc e o operaţie banală în ziua de azi) şi s-a ales cu o infecţie intraspitalicească. De care nu a ştiut. Până nu s-a agravat. Şi apoi a fost ţinut la pat. Luni de zile. Şi recuperarea se pare că e foarte grea. Şi durerile insuportabile din moment ce moartea i se părea ca fiind singura soluţie. Nu ştiu. E greu. Îmi vine să ţip de nervi când mă gândesc că atunci când l-am adus de recuperări şi l-am lăsat acasă mi-a spus "Vă mulţumesc pentru tot ce aţi făcut pentru mine. Vorbim". "Staţi liniştit, nu vă faceţi probleme" i-am răspuns. Îmi vine să ţip când realizez că pe centura Ploieştiului mi-a zis că e OK să o iau spre Nedelea. I-am spus că nu îl duc pe acolo. Doar ce i-am spus că drumul pe acolo nu e bun. Că nu are rost să îl zdruncin pe Nedelea pentru a economisi cinci minute. Dar pentru ce avea el de gând să facă nu mai conta o zdruncinătură în plus sau în minus. Îmi vine să urlu că nu am realizat atunci când m-a întrebat despre cum sunt drumurile prin oraş. Când m-a întrebat "Dar drumul spre cimitir, cum e?". "Zăpada e mare?". Abia a doua zi de dimineaţă cînd am aflat unde l-a găsit un nepot am putut face toate aceste conexiuni. Şi efectiv mi s-au tăiat picioarele. Şi tot atunci am realizat că serenitatea care o avea în dscuţiile din maşină era de fapt împăcarea cu ceea ce avea de gând să facă. El oricum este un om foarte inteligent, calculat şi calm. Foarte greu de citit. M-a păcălit. Nu ştiu ce să mai cred. Sincer, m-am simţit şi un pic trădat. De când i s-a dat voie să înceapă recuperarea părea mai bine. Mult mai bine. Părea optimist. Chiar şi pe holul spitalului când m-am dus să il iau parcă mergea mai bine. Parcă avea ceva mai multă mobilitate. Slavă Domnului că nepotul l-a găsit destul de repede. Şi că alcoolul combinat cu somnifere nu şi-a făcut efectul până la capăt. Slavă Domnului că pot vorbi la prezent despre el. Nu ştiu ce simte acum. În afară de acea durere care sigur persistă. Nu ştiu ce e în sufletul lui. Nu ştiu dacă odată ieşit din spital nu va avea o nouă tentativă. Nu ştiu cum mai poate fi motivat. Nu ştiu cum poate găsi tăria de a trece peste insuportabila-i durere. Oricât am încerca noi să-l susţinem tot în interiorul lui trebuie să găsească puterea de a lupta și a reveni. Ar trebui să considere că a primit o nouă şansă. Dar nu ştiu. Chiar nu ştiu... Nu știu ce e în sufletul lui. Nici nu vreau să mă gândesc ce e în sufletul celor din familia lui. Nici măcar în sufletul nostru, al prietenilor, nu mai știu ce e...
Pentru noi a fost un an destul de greu. Pentru că Sensei nu a putut fi alaturi de noi. Fizic nu a putut fi. Cu gândul şi cu sufletul a fost tot timpul. Cu plan de antrenamente, sfaturi şi încurajări a fost mereu. Atunci când noi am concurat şi el a concurat. Atunci când noi am câştigat şi el a câştigat. Noi suntem oglinda lui. Şi sperăm că este mândru de această oglindă. Anul acesta am avut rezultate bune și foarte bune. Dar şi câteva extraordinare. 
