Am urât mereu izmenele. De mic copil. Nu le înţelegeam utilitatea şi mi se păreau ridicole. Ţin minte o întămplare petrecută la mare pe când aveam vreo 7-8 ani. Eram cu ai mei la Saturn. Stăteam în apă. Mă uitam spre cearşaful nostru şi văd un tătăiţă care vine la plajă şi-şi stabileşte headquarters-ul pe lângă noi. Începe să se dezbrace şi rămâne în... izmene. Şi nu numai că rămâne în izmene dar şi intră cu ele în mare. Şi apoi imaginaţi-vă cum arată nişte izmene murate pe un tătăiuţ numai pielea şi oasele...
Să revenim la izmenele noastre. Sau ale mele mai bine zis. După cum spuneam, nu le înţelegeam utilitatea. Asta până acum doi ani când m-a prins iarna fără secularul strat gros de grăsime. Brrr, frate, dar frig mai e iarna! Nu ştiu cum a trecut iarna aia. Următoarea, anul trecut, am trecut la represalii. Am început să port o pereche de pantaloni de pijama pe sub pantalonii de fâş. Şi veni şi iarna asta. De câteva zile tot tremur. Ieri la Lidl mi-au picat ochii pe o pereche de izmene. Nu d-alea albe tradiţionale, de care tocmai vă povesti întâmplarea de la mare, ci erau unele oarecum mai moderne. Din material sintetic, mulat pe picior, pentru cei care practică sporturi de iarnă. Un fel de ciorapi fără talpă. Le-am luat. Izmene scrie pe mine. Mai moderne, dar tot izmene.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu