De ce îmi plac sâmbetele

Când eram mic, sâmbăta era ziua mea favorită. Chiar dacă dimineaţa mergeam la şcoală (da, mai tineri cititori, pe vremea aia mergeam la şcoală şi sâmbetele) seara aveam la tv jumătate de oră de Teleenciclopedia. În plus, sâmbătă seara era singura seară din săptămână în care nu-mi făceam teme. Da. Seara aia mă simţeam ca şi când aş fi fost în vacantă. Şi, da. Sâmbăta rămâne ziua mea favorită pentru că ştiu că orice aş face în acea zi urmează duminica în care (în principiu) (mă) pot recupera. 

Sâmbată am reuşit să ies iar o fugă cu bicicleta. Am reuşit chiar dacă era destul de frig. Chiar dacă în două ore urma să se însereze. Chiar dacă vântul bătea destul de tare. Până la urmă, el, vântul, s-a revanşat. M-a rupt până la Călineşti dar de acolo, schimbându-mi direcţia de mers, a început să ţină cu tătăiţă... 

Ajuns în Filipeşti, tataie a zis - în înţelepciunea (şi modestia) sa - că poate profita de vântul din spate şi-şi îmbunătăţeşte media pe segmentul de acolo. 41.6 km/h. Văzând ca nu e niciun pieton pe trecere (punctul de start al segmentului), a început să accelereze, şi să accelereze, şi să accelereze, până a început să simtă că a ajuns la limită. Se uită moşu' la vitezometru şi crede că visează: 51 km/h ... Apoi 52 ... 53 ... Uau! Pipota stătea să-i plesnească. De mândrie! După vreo 700-800 metri simte însă cum încep să-i ardă picioarele. Menţine cât poate ... 48 ... 47 ... 46 ... 44 ... Termină segmentul cu 40 km/h. Nu-i nimic. E bine şi asa. E aproape sigur că şi-a îmbunătăţit media. 

Ajuns acasă. Sincronizat tura. Satisfacţie totală: Medie pe segment, 46.7 km/h. Bine tataie!

Stăteam pe pat şi o supravegheam de la distanţă pe Anuţa făcându-şi tema la matematică. Sună Gabi. A găsit o fereastră  la balonul de la Ulmi. Facem un tenis, la dublu? Ştie cum să mă ia. La simplu, am zis mai de mult că nu mai joc. Prefer să-mi păstrez genunchii întregi pentru bicicletă. Dublu? Înseamnă alergat mai puţin şi genunchii s-ar putea să ţină. Chiar eram curios. Trecuseră patru luni de la ultimul meci. Şi aproape patru săptămâni de la ultimele dureri de genunchi. Am fost şi am jucat două ore. Rezultatul? Chiar nu contează. Contează că mi-a făcut plăcere să joc din nou. Şi genunchii? Genunchii nu m-au durut. 

Vedeţi? Sâmbete ca asta fac să-mi placă şi mai mult sâmbetele...

Bravo Simona!

De când cu problemele la genunchi din vară nu prea m-am mai uitat la tenis. Doar pe Nole l-am mai urmărit din când în când. Ieri însă am reușit să o văd pe Halep în finala de la Sofia. Cum la TV nu se putea, am reușit să o văd pe net pe Simona câștigând turneul. Stream al televiziunii bulgare. BNT 1. Probabil însemna Bâlgarska Naționalna Televiziia... Hm... Un sentiment tare ciudat să mă uit (iar) la "televizor" la bulgari. Ascultănd comentariul parcă eram iar băiețelul de 12 ani care urmărea pe un televizor alb-negru, plin de purici, meciurile de la CM '86...

Mucea

Am fost, sunt şi voi rămâne fanul lui Nole. Aşa cum voi fi în continuare fanul oricărui alt jucător aflat într-o stare de graţie în care tenisul practicat de el să nu poată fi contraatacat în niciun fel, de niciun alt jucător. Vreau să văd tenis adevărat.

Nu am văzut prea mult din US Open-ul de acest an. Dar am zis măcar finala băieţilor să o urmăresc, chiar dacă ora era târzie.  După primele trei ghemuri  mă SMS-eam cu Gabi, Gabi spunând că nu contează că vom pierde toată noaptea, că oricum nu dormise nici ultimele două nopţi iar eu propunând să ne luăm liber şi câteva ore de la serviciu pentru că meciul va fi lung. Eu unul, nu am rezistat să-l văd în întregime. Mai vedeam ceva, mai aţipeam, mă trezeam la loc, aţipeam iar, s.a.m.d. Dar oricum televizorul l-am închis pe la 4.20, după ce s-a terminat şi ceremonia de premiere.

Nu ştiu, dar când îl văd pe Andy Murray parcă văd pe unul... Muflea, Mucea, ceva de acest gen. Unul în care s-a investit foarte mult - şi speranţe şi timp şi energie şi bani - cu un joc frumos, nimic de zis, dar cam labil şi mai ales în momentele importante. Senzaţia mea a fost că turneul ăsta Andy deşi în continuare labil, a profitat la maximum de ce i s-a oferit de către adversari. Atât şi nimic mai mult.

Ceea ce voi spune acum poate fi categorisit ca "sour grapes" de către fanii lui de pe forumuri. Vă asigur că nu-i aşa. Ei bine, în momentul în care Nole a făcut acel ultim retur puţin afară iar Andy a câştigat primul său Turneu de Mare Şlem, după cinci finale disputate, senzaţia mea a fost că Mucea şi-a luat în sfârşit Bac-ul. În sesiunea din toamnă.

În finală

Ce meci ţi-ar plăcea să revezi? Dacă aş fi pus să răspund acum la această întrebare mi-ar trece prin minte câteva variante. Un meci Lakers - Chicago de prin anii '90? Poate. Un Liverpool - Milan din 2005? Poate şi ăsta. Un Edberg - Becker la Wimbledon? Nu. Dar e pe aproape. Aş vrea să revăd semifinala care tocmai s-a terminat. Nole - Roger. Da! Mai ales după semifinala de anul trecut. Cred că meciul ăsta a uns la suflet pe orice fan al lui Nole. Nu a câştigat fără emoţii. Nu. Dar a fost un meci de referinţă. Un meci cu de toate. Un meci care greu se poate uita. Da. L-aş revedea chiar acum. Nole a ajuns în prima lui finală la Roland Garros. Duminică, în faţa lui Rafa, clar pleacă cu şansa a doua. Dar pot să sper. Nu?

Il continue

Il continue. Qui? Roland Garros. Da continuă. Continuă şi surprizele. Radwanska, după ce a executat-o pe Venus, a fost executată de Kuznetsova. Kuznetsova care turul următor e eliminată de Errani. 

Azi am avut primele emoţii pentru Nole. A avut sfertul cu Tsonga. Absolut Epic. Pe scurt, meciul a avut două puncte de inflexiune. Primul, când Nole avea un set, iar în al doilea era 4-3, servea, şi scorul era 30-15. A ratat un punct uşor. Putea face 40-15 şi sansa de a ajunge la 5-3. Şi apoi să câştige şi al doilea set. În schimb Tsonga a realizat break-ul şi apoi a mai facut unul în finalul setului câştigându-l. Al treilea set parcă tras la indigo. Break în ultimul game. 2-1 la seturi pentru Tsonga. Setul patru. Tsonga avea 5-4 şi 2 mingii de meci. Le-a pierdut. De fapt, Nole le-a salvat pe rand. Acela a fost al doilea punct de inflexiune. Am fost aproape sigur că va reveni. Dacă a făcut-o el în faţa lui Roger anul trecut, de ce nu ar face-o şi în faţa lui Jo-Wilfried? Şi, în final, a făcut-o. Chiar dacă Tsonga a mai avut încă două mingi de meci.

Roland Garros continue. Nole continue aussi.

Roland Garros 2012

De când Williams senior a făcut-o pe Irina Spârlea ”curcan mare, alb şi urât” nu le-am avut la inimă pe cele două surori. Oricât de promiţătoare erau, oricâte titluri câştigau, eu ţineam cu adversarele lor. Întotdeauna. Iar dacă cumva se întâlneau în vreo finală nu mă uitam decât cu speranţa că se vor chinui una pe cealaltă. Dar rar s-a întâmplat aşa ceva.

Alaltăieri Razzano a eliminat-o din primul tur pe Serena. A eliminat-o după ce Serena conducea cu un set iar în tie-break-ul celui de al doilea avea 5-1. Ieri, în turul doi, Venus a fost efectiv executată de Radwanska. Ţac-pac! Ţac-pac! Bye-bye Williams sisters!

De cinci zile a început Roland Garros. Ce surprize ne mai rezervă?

Back on racq...

După back on track, urmează, natural, back on racq... sau... back with the racq... Au trecut trei luni de când nu am mai jucat un tenis. Ei bine, azi, Gabi m-a surprins, din nou, plăcut. A găsit/aranjat un liber la balon. La Ulmet. De la 6 la 8. Seara. Puteam eu să-l refuz? Meli săraca a protestat ea puţin – “şi eu... rămân singură diseară acasă?” – dar m-a înţeles, fără alte explicaţii. Însă şi eu am înţeles că odată şi odată trebuie să-i fac statuie.

Cum a fost la tenis? Din nou la tenis? Foaaarte plăăăcuuut! Dacă vă spun că am şi bătut, vă imaginaţi... Dar nu am bătut datorită mie. Nu! Lui Gabi îi revin meritele. Poate puţin şi adversarilor. Amândoi au încercat să facă prea multe, au forţat mai mult decât era cazul. Dacă apăsau mai puţin pedala de acceleraţie scorul nu mai era 7-5 7-5 6-3. Sau poate ca era, dar pentru ei. Aşa, acum, eu sunt cel care mă duc la culcare fericit. 

Declar deschis sezonul de tenis 2012!

Australian Open 2012

S-a terminat şi Openul Australian. Meciuri care le-aş vedea din nou? Nu-s prea multe. Poate doar finala băie ţilor. Acum că ştiu ca Nole a câştigat-o. Că altfel, vorba lui Gabi: “Am îmbătrânit un an privind meciul ăsta”. Meciuri care aş dori să le fi putut vedea în întregime. Murray-Llodra. Am văzut doar un sfert de oră dar parcă urmăream un meci demonstrativ, foarte spectaculos. Şi ar mai fi semifinala Nadal-Federer. Din cât am văzut eu (primul set) Roger juca mai bine şi sunt curios ce s-a întamplat de a pierdut.

În rest rămân cu impresii bune despre românii noştrii. Sorana care a ajuns până în turul trei trecând în primul chiar de Sam Stosur.  Iar Horia... Horia a ajuns în semifinale la dublu masculin unde el si Robert avut chiar 5-3 în game-ul decisiv... Dar cireaşa a venit urmărindu-l câştigând la dublu mixt alături de Bethanie Mattek-Sands. 

Per total un open australian pe care îl voi ţine minte.

Tenis în blugi

Miercurea trecută. Meli s-a dus de la patru la şcoală pentru prima şedinţă cu părinţii. La cinci am dus-o pe Ana la karate şi m-am oprit la terenul de tenis ca să-mi clătesc ochii şi să aştept. Fie să se termine şedinţa lui Meli, fie antrenamentul Anei. Cum stăteam eu aşa, apare Gabi. Îl sunase Colonelu’ să-l roage să vină pentru că fi-su’ nu putea veni. Apare şi Colonelu’. Apoi părintele Alex. Era să zic Ţuţi. E ciudat să-i spui Ţuţi unui preot dar dacă îl ştii din coplilarie e tare-tare greu să te dezobişnuieşti.

Erau trei. Domn’ inspector Vasilescu întârzia. Îl sună Colonelu’. Tocmai pleca din Târgovişte. Ajunge în juma’ de oră.

  - Auzi, nu joci tu până vine el?

  - Cine, eu? Sunt în blugi. Uită-te şi la cum sunt încălţat.

  - Ce are?

  - Păi, în principiu n-are nimica. Dar nici măcar rachetă n-am.

  - Las’ că-ţi dau eu.

Şi, am jucat cu Hammer-ul lui Gabi. Echipe: Colonelul cu Gabi. Eu cu Ţuţi.

Am greşit destule mingi uşoare. Multe lovituri cu rama. Că, de, Hammer-ul nu e Blade Team. Are cap de 95, nu de 104. Asta e.

În fine. Se face cinci jumate. Vasilescu nu apare. Se face şase. Nimic. Se face şase jumate. Vine Meli. Se terminase şedinţa. Cu ocazia asta o ia pe Ana şi se duc la ai mei să mănânce până terminăm noi. Vasilescu nimic. Uite cum am jucat primul meu meci de tenis în blugi.

După meci eram puţin dezamăgit. Colonelul: Nu contează. Ţi-ai făcut damblaua, nu?

Da. Mi-am făcut-o. Cu vârf şi îndesat.

Ar mai fi ceva legat de miercurea trecută. Şi de tenis. Mi-am comandat o rachetă. Ca a lui Nole. La Tennis Warehouse au început reducerile. Probabil Head-ul pregăteste o nouă generaţie. Nu contează. Nu mă interesează. Am rachetă ca a lui Nole. A sosit ieri. Am şi testat-o, tot ieri, într-un meci contra lui Gabi. Sunt super-încântat. De acum Blade-ul va fi titular pe banca de rezerve.

Nole

E ceva vreme de când nu am mai scris despre tenis. N-am mai jucat un meci din decembrie. Meciuri la TV, disputate de curând, meciuri care să merite a fi menţionate, n-au fost prea multe. Să iau Roland Garros-ul spre exemplu. Aş revedea un Nadal-Isner din primul tur, un Monfils-Ferrer din al patrulea şi cam atât.

Ar mai fi un meci frumos şi semifinala dintre Nole şi Roger, dar pentru un fan al lui Nole, ar fi un meci dureros de revăzut şi retrăit. Atât de aproape de a ajunge nr.1 mondial. Atât de aproape de a egala recordul lui McEnroe ca număr de meciuri consecutiv câştigate într-un an. Dar... asta a fost... Roger a jucat acel meci aproape fără greşeală, aşa cum o făcea doar în zilele lui de glorie. Nu-i nimic. E doar o chestiune de timp până Nole ajunge numărul unu.

Acum, ar trebui acordat timpul cum trebuie. ERA o chestiune de timp pâna Nole AJUNGEA numărul unu. De ce? Pentru că ESTE numărul unu. De fapt, de luni. De luni va fi oficial. Tocmai l-a învins, după un meci absolut superb, pe Tsonga în semifinale, la Wimbledon. Ceea ce înseamnă că indiferent ce se va  întâmpla în finală, de luni va fi noul număr unu.

Îl urmăresc pe Nole de vreo patru ani, de la primele lui apariţii "pe sticlă". Mi-a plăcut jocul lui şi rapid i-am devenit fan. Chiar dacă jocul avea plusurile şi minusurile lui. Nu am negat asta nici când câştiga, dar nici  când pierdea. Dar acum, modul brusc în care Nole a reuşit să se adune, să-şi pună la punct jocul, şi tot ce a obţinut el în doar jumătate de an, a fost absolut UI-MI-TOR!

De luni Nole este noul număr unu mondial. Merită acest loc. Cu prisosinţă. Cine spune altceva, ori habar n-are cu ce se mănâncă tenisul, ori e răuvoitor.

Îmi trece prin minte o glumă. Puţin răutăcioasă, ce-i drept. Am citit-o cu ceva vreme în urmă pe un forum al British Eurosportului. Nu are un fundament solid dar efectiv nu mă pot abţine să zâmbesc atunci când mi-o readuc aminte:

- Tată, când o sa fiu mare vreau să joc ca Nole.

- Foarte bine fiule! Şi Roger vrea asta!

Weekend sportiv

Weekendul ăsta am făcut ceva mişcare, dar sportiv a fost mai mult prin prisma a ceea ce am urmărit la tv şi pe net.

Sâmbătă am făcut cu bicicleta puţin peste 49 km. 6 cu Ana prin oraş, deci nu prea se pun. 36 până la ieşirea din Valea Lungă şi înapoi. Aş fi mers iar până pe Ulmet dar erau semne destul de clare că vine ploaia. Cateva picături chiar m-au prins din urmă prin Iedera. Apoi acasă pe medicinala, încă 7. Cât m-am uitat, puţin, la snooker. Seara, finala fetelor de la Miami. La tv. Iar după, pe net, semifinala lui Nole cu Fish. Mi-am zis că-i musai să văd şi finala de a doua zi. Că o fi cu Rafa, că o fi cu Roger, nu contează. Oricum am aflat că începea la 8 seara.

Duminică, 29 km pe medicinală cât am urmărit Turul Flandrei. De fapt, ultimii 63 km. Chiar citisem mai devreme un articol–avampremieră. Despre favoriţi: Boonen şi Cancellara. Iar ca echipe, Garmin-Cervelo. Chiar mi-a plăcut cum a fost descrisă. Ca o cutie. De bomboane. Cu marţipan, sirop de vişine, lichior sau caramel. Că arată delicios, dar niciodată nu ştii ce găseşti înăuntru. Drăguţă comparaţia. Şi cât de adevărată. Echipă super-puternică dar la final cel mai bine clasat a fost Tyler Farrar. Pe 13. Care a câştigat doar sprintul grupului urmăritor. Oricum, la un minut şi jumătate faţă de câştigător. De favoritul meu, Thor Hushovd, ce să mai zic ... Locul  53 ... La vreo 4 minute.

Cireaşa de pe tort a fost finala băieţilor de la Miami. Un meci cum rar se vede. Nole a început cum nu se putea mai bine. Game alb. Apoi a început să facă enorm de multe greşeli. Neforţate. Mă rog, dacă poţi spune că greşeşti neforţat atunci când joci contra lui Rafa. Sincer, cred că dacă făcea doar jumătate din respectivele greşeli atunci câştiga primul set. Aşa... 6-4 pentru Rafa. Al doilea set, după un joc mult mai bun, i-a revenit lui Nole, 6-3, pentru ca în al treilea să se meagă cap la cap. Pâna la 4-4 şi 30-15. Când s-a facut ora 23.00 şi timpul alocat transmisiunii pe net s-a terminat. Channel offline! Am tot încercat să găsesc meciul prin alte părţi. Nimic! Nimic gratis. Aşa că m-am resemnat. Am urmărit doar transmisia live a scorului. Era deja 5-4 pentru Rafa. Apoi 5-5. 6-5. 6-6. Sper ca Nole să se ţină tare în tie-break! Câştigă primul punct pe serviciul lui Rafa. Mini-break. Yes! Rafa revine şi face şi el două mini-break-uri. Nu. Nole nu se lasă. Două mini-break-uri şi el! 3-2. Apoi 4-2... 5-2... 6-2... Yes! 4 match points! Haide Nole! Mai ai puţin! 6-3. Nu! 6-4. Nu! Haide Nole! 7-4 YES! Ce eliberare! Cât de nasol poate fi să urmăreşti doar evoluţia scorului. Nefiind conectat la meci, stând cu inima cât un purice şi aşteptând să se schimbe o cifră pe ecran. Să nu pot vedea eu finalul unui meci aşa frumos! Cu siguranţă o să caut filmuleţe pe youtube. Trebuie să apară...

Între timp, încep să mă gândesc serios să-mi iau un abonament la Digi.

Australian Open 2011

S-a terminat Australian Open. 2011. Impresii.

Dar înainte de impresii vreau să spun că am fost plăcut impresionat de ceasul meu biologic. Cum se mobilizează dragul el să-mi facă pe plac! Cam în jumătate din cele 15 zile cât a ţinut turneul m-am trezit între ora 3 şi 4. Fresh! Fără să fie nevoie să pun vreo alarmă. Asta a însemnat că în respectivele zile, înainte de a pleca de acasă, am putut urmări în voie cel puţin 3 ore de tenis.

La serviciu am mai avut din când în când televizorul pornit însă prea mult nu am putut urmări. 5 minute ici, 5 colo...

Bun. Meciuri care mi-au plăcut:

Djokovic – Federer. A trecut ceva vreme de când am mai văzut un meci la fel de bun.

Ferrer – Nadal. Chiar dacă Nadal a fost uşor accidentat şi nu a jucat la potenţial maxim.

Schiavone – Kuznetsova. Şi nu pentru că a fost cel mai lung (4 h : 44 min) meci jucat la fete într-un turneu de Mare Şlem.

Meciuri care cred că mi-ar fi plăcut să le văd pe de-a întregul:

Djokovic – Berdych, care, în ciuda scorului, din câte am văzut, a fost echilibrat.

Wozniacki – Li. Sunt mai mult curios ce s-a întâmplat de a câştigat Li. Wozniacki jucase destul de bine atât cât am apucat să văd.

Li – Clijsters, finala fetelor, din care nu am văzut decât ultimul set.

Djokovic – Murray, finala băieţilor. Am urmărit-o până la 3-2 în ultimul set. La 2-1 m-a sunat Gabi să întrebe dacă nu ieşim o tură cu bicicletele. Cu doar o zi în urmă se înnoise şi el. Am zis că merg. În primul rând din curiozitate. Voiam să-i văd bicla. Meciul era oricum terminate. Şoseaua relativ uscată. Erau zero grade afară dar soarele te îmbia să ieşi. Şi am avut dreptate. Prea mult nu am pierdut. Până am ajuns noi în Iedera meciul se terminase deja.

Una peste alta mi-a plăcut ce am văzut în aceste două săptămâni. Rămane de văzut când mai pun şi eu în practică ce am văzut.

Deadliest Warrior

Reţeta Discovery: Iei un apaş, un cavaler, un ninja, un pirat, un samurai, un spartan, un viking şi un gladiator. Faci un program de simulare pe calculator şi rulezi 1000 de lupte între doi astfel de războinici. Cel cu cele mai multe victorii merge mai departe. Până rămane unul singur.

Finala Discovery: Spartan versus Samurai. Spartanul a câştigat. La o diferenţă foarte mică.

Reţeta ATP. Iei cei mai buni opt jucători ai anului şi îi pui să se lupte. Întâi în grupe, pentru ca o înfrângere să nu însemne neapărat eliminarea, iar apoi în semifinale urmate de finală.

Aş putea face asocierile cu programul Discovery:

Nadal – Spartanul

Federer – Samuraiul

Djokovic – Ninja

Soderling – Vikingul

Murray – Cavalerul

Berdych – Gladiatorul

Ferrer – Apaşul 

Roddick – Piratul

Aseară a avut loc finala Turneului Campionilor. Spartan contra Samurai. Pardon, Nadal contra Federer. De data asta Samuraiul a câştigat. Deşi Spartanul are mai multe victorii în confruntările directe. S-a redeschis vechea polemică. Cine-i mai bun. De fapt nu cine-i mai bun ci care e cel mai bun din toate timpurile.

E greu, e foarte greu. Pe de o parte ai un jucător “batran” de 29 de ani pe care mulţi, inclusiv eu, îl vedeau terminat. Jucător care totuşi are o mulţime de recorduri. Recorduri care în acest moment spun că-i cel mai bun jucător al tuturor timpurilor. De cealaltă parte ai un “lup tanar” care nu mai e chiar atât de tânăr dar care la cei 24 de ani ai lui are mai multe recorduri decât avea orice alt jucator la această vârstă.

E greu. E tare greu. Cred că dacă lupta se va rezuma doar la cifrele care vor rămâne pe hârtie atunci totul depinde de cât îl mai poate încurca Federer pe Nadal. Iar în meciul de aseară a demonstrat că încă îl mai poate încurca.

Aseară am avut parte de un meci extraordinar. Am avut şansa de a urmări în direct – “pe viu” – o luptă între aceşti doi războinici. Nu a trebuit făcută nici o simulare pe calculator să mi se spună cine-i cel mai bun. Iar asta mă bucură cel mai mult.

Mişcare

Săptămâna asta am făcut mişcare mai mult în faţa televizorului. Pe medicinală. A fost Turneul Campioanelor la tenis. Pe Eurosport. Meciuri drăguţe. Vreo două chiar de revăzut. Dar punctul culminant cred că a fost retragerea Elenei Dementieva. Şi aici trebuie să fac o rectificare. Cu ceva vreme în urmă am scris într-o altă postare că sunt două jucătoare al căror joc îmi place: Kim Clijsters şi Flavia Pennetta. De fapt sunt/erau trei. Elena era cea de-a treia. Însă în acel moment Kim şi Flavia jucau un meci direct.

Că veni vorba despre Eurosport. Aseară am asistat la naşterea unui nou joc. Power Snooker având la bază tot snookerul însă cu ceva modificari menite a creşte spectaculozitatea. Până şi scandatul în tribune e permis. Parcă urmăream un meci de Premier League. Lipsea doar “You’ll Never Walk Alone”. Câştigător: Ronnie O’Sullivan. Dragul de el. Sunt fanul lui dar recunosc că regulile Power Snookerului sunt croite perfect pentru el. Propun un nou nume pentru acest joc: Ronnie’ Snooker.

Şi dacă tot e vorba de mişcare. Ne-am mişcat şi noi fundul azi până la Carrefour. Ce am luat? Nimicuri. Am fost mai mult să ne clătim ochii. Am luat totuşi apă şi suc. Plus un stilou şi un DVD pentru Ana. Stilou pentru că cel de la grădiniţă a dispărut. Iar DVD: Mulan. L-am văzut aseară pe Prima. Anei i-a plăcut. Adevărul e că şi mie mi-a plăcut. Ce am mai văzut prin Carrefour? Am văzut că a apărut Blend A Med-ul 3D White Pearl. În sfârşit! Frate îi fac reclamă de mai bine de un an. Mă tot uitam să văd dacă/când/unde apare. Chiar îmi venea să scriu Cosmopolitanului: “Dacă tot recomandaţi, ia spuneţi şi pe unde se găseşte”.

 

US Open 2010

S-a terminat şi US Open 2010. Rezumat. Cu ce am rămas.

Am rămas cu gesturile lui JJ şi Nole de a se închina după victorii obţinute cu greu.

Am rămas cu câteva meciuri pe care le-aş urmări încă o dată, oricând. La fete, Stosur-Dementieva şi Clijsters-Williams. La băieţi Djokovic-Troicki şi Djokovic-Federer. De fapt, cred că aş revedea orice meci al lui Nole de la acest turneu. A fost mai bun ca niciodată.

Am rămas cu câteva episoade din Anatomia lui Grey. Episoade urmărite pe TVR în paralel cu meciurile de pe Eurosport.

Am rămas cu câteva nopţi nedormite. Sau dormite doar pe jumătate. Dar nu mă plâng.

Am rămas cu convingerea că Nole va fi într-o bună zi #1 mondial.

Am rămas cu un vis ciudat. Se făcea că jucam tenis pe strada unde am copilărit. Stradă în pantă şi pietruită. Meci de dublu. Partener îmi era Nole. Adversari Wilander şi Bahrami.

Legat de tenis. Oarecum.

A început US Open 2010. Nu o să spun prea multe despre meciurile urmărite. Cel puţin la băieţi, pe suprafeţele rapide precum cea de la New York, meciurile de tenis încep să semene cu meciurile de ping-pong. O ţăcăneală continuă cu viteze din ce în ce mai mari. Sincer, parcă văd un meci între doi chinezi naturalizati prin Europa disputându-şi titlul european la tenis de masă. Tenisul câştigă în spectaculozitate dar pierde din boem.

Din primul tur am văzut doar două meciuri întregi. În primul sârboaica Jelena Jankovic a învins-o pe Simona Halep, românca noastră. A învins-o destul de greu. Mai mult datorită greşelilor Simonei, care până atunci jucase neaşteptat de bine. După terminarea meciului JJ şi-a făcut cruce. În al doilea meci s-au întâlnit doi sârbi. Viktor Troicki si Novak Djokovic. “Nole” a învins. Dar numai după cinci seturi chinuitoare. La sfârşitul meciului, după aproape patru ore de joc, Nole şi-a făcut şi el cruce.

Întotdeauna am avut un soi de admiraţie amestecată cu respect faţă de sârbi. Mi-a plăcut întotdeauna că sunt mândri, sunt demni, sunt bravi şi nu se lasă călcaţi în picioare. Sunt un popor luptător. Iar la sfârşitul luptei mulţumesc şi Divinităţii.

Stau şi mă gândesc câţi sportivi români am văzut făcându-şi cruce după o victorie. În orice sport. 

Tenis. Pic cu pic.

Vineri seară schimbam de pe un canal pe altul. Văd tenis pe Eurosport. Mă opresc să văd cine joacă. Meci între Clijsters şi Pennetta. Sfert de finală la Cincinnati. Două jucătoare favorite am şi eu în circuitul feminin şi acum jucau una contra celeilale. Meciul deabia începuse. Era 15-0 pentru Flavia în primul game. Am stat şi m-am uitat la primul set. Apoi m-am culcat pentru că eram foarte obosit dupa câteva zile ceva mai agitate. Iar săptămâna nu se încheiase încă.

Aseară, pe Sport.Ro, ce văd? Alt meci. De-al băieţilor. Semifinală în turneul de la Toronto. Murray-Nadal. Era deja 2-2 în primul set. La fel ca şi cu o zi înainte am stat până la sfârşitul primului set. Murray m-a surprins cu un joc destul de solid şi aproape fără greşeală. Eram obişnuit ca el să aibe un joc mai labil atunci când întâlneşte jucători de valoare comparabilă. De data aceasta m-am culcat după primul set pentru că în colţul din dreapta sus al ecranului era anunţat că la ora 2:00 urma să se transmită meciul Federer-Djokovic. Mi-am pus mobilul să mă trezească la 2:30 pentru că nu credeam că meciul lui Nole va începe chiar la 2:00.

De trezit m-am trezit singur pe la 2:20 şi se pare că meciul chiar începuse pe la ora 2 pentru că scorul era deja 3:0 pentru Roger. În fine, mă uit puţin la meci, când ce-mi vine... Hai să-mi verific mailul. Răzvane, you got mail. Eram anunţat că aveam două comentarii pe blog. Le citesc şi mă hotărăsc să răspund. Pentru mai multe detalii, citiţi comentariile de la "Aer de Bucureşti".

După ce termin de răspuns mai am timp să văd ultimele 6 gameuri ale meciului. Pe la 5 fără un sfert mă sui iar în pat. Sper să adorm. Ar mai fi aproape două ore până când ar trebui să mă trezesc şi să merg la Târgovişte să fac un tenis. Dar mai pot adormi? Am zis măcar să stau în pat cu ochii închişi şi poate cine stie... Dar nici vorbă să adorm. Aveam geamul de la cameră deschis. De afară începea să intre aer plăcut curat-răcoros. Pe stradă începeau să treacă tinerei de la distracţie. Mai trecea din când în când câte o maşină. Se mai auzea câte un greiere prin curte. Câte un câine începea să latre. Ba mai departe, ba prin vecini. Cocoşii încep să cânte. Se luminează. Se trezesc şi alte păsări. Ba vrăbiuţele aciuate pe sub streaşină, ba câte un piţigoi, turturea ori coţofană. Iar la final o cioară.

Se face 6:20. Mă ridic din pat, mă spăl, mă îmbrac şi mă duc să-i pregătesc lăpticul Anuţei. 6:59. Plec spre Leo. La 7 şi un sfert Gabi vine împreună cu Robert şi ne iau cu maşina. Ajungem la Târgovişte. Jucăm două ore. “Meciul” se termină egal. Leo şi cu mine luăm primele două seturi, Gabi şi Robert pe următoarele două.

Şi uite, cum pic cu pic, mi-am făcut plinul cu tenis. Să mă ţină măcar o săptămână.

Încântare pe iarbă

Noaptea trecută Uruguay învingea Ghana la penaltyuri după ce Ghana ratase un penalty în minutul 120 al meciului. Penaltyul respectiv fusese acordat africanilor pentru un henţ al unui atacant sud-american care dacă nu respingea mingea de pe linia porţii ai lui ieşeau din competiţie. În momentul în care ganezul a ratat acel penalty am avut presentimentul că uruguayenii vor câştiga meciul la penaltyurile de la final. Aşa e în viaţă. Şi viaţa mi-a dat dreptate.
Azi Argentina pierde cu 0-4 în faţa Germaniei. Poate nu mă credeţi, dar sincer, mă aşteptam. Scorul, poate, e o surpriză. Rezultatul însă nu. Oricum, felicitari germanilor! Argentinienii ar trebui să-şi angajeze un antrenor serios. O naţiune care trăieşte prin fotbal ar trebui să ştie că foarte rar un mare jucător este şi un mare antrenor. Oare faptul că deabia s-au calificat la Mondiale nu i-a pus pe gânduri?
Mă menţin totuşi pe linia directoare pe care mi-am impus-o la începutul Cupei Mondiale. Aceea de a nu mă uita la toate meciurile iar la cele la care totuşi o fac să nu mă uit prea mult. Nu cred că a fost vreun meci din care să văd per total mai mult de un sfert de oră. Dar nu ştiu cum se face că în sfertul ăla de oră se întâmplă cam tot ce e mai interesant în meci. Goluri, eliminări, alte faze controversate.

Dar despre alt fel de încântare pe iarbă vreau să scriu.
Am urmărit dupaamiaza aceasta finala de dublu masculin de la Wimbledon. Perechea suedezo-română Lindstedt-Tecău a ajuns în finală. Urmărisem marţi şi joi meciurile lor din sferturi şi respectiv semifinale. Atunci ei au învins perechi mai bine cotate. Şi au făcut-o destul de categoric printr-un joc solid şi fără prea multe greşeli. Suedezul, cu foarte multă experienţă, era excelent la fileu. Românul servea ca nimeni altcineva şi îi ieşea cam tot ce îşi propunea.
În finală ai noştrii întalneau perechea austriaco-germană Melzer-Petzschner. Ambii, jucatori buni la simplu. Şi complementari la dublu. Melzer e austriacul ăla "încăpăţânat" de care spuneam într-o postare anterioară că l-a eliminat pe Djokovic la Roland Garros. Iar Petzschner i-a pus reale probleme lui Nadal chiar la acest Wimbledon. Din punct de vedere al clasamentului la dublu perechea teutonă pleca teoretic cu şansa a doua. Aveam totuşi sentimentul că ai noştrii plecau cu această a doua şansă. Şi am avut dreptate. Au pierdut în trei seturi.
Trec rapid peste uşoara dezamăgire că un român putea triumfa din nou la Wimbledon pentru că meciul a fost frumos. Foarte frumos. Şi foarte spectaculos. Voleu după voleu. Smash după smash. Garnisit cu câte un stop fin, lob, lung de linie sau passing shot care nu realizai de unde era scos. Cei patru de pe teren erau nişte magicieni. Niste magicieni făra joben şi baghetă. Îmbrăcaţi în tradiţionalul alb. Erau doctori. Doctori în tenis. Totul era o adevărată încântare. Nu cred că există sport mai frumos ca tenisul. Iar dacă este jucat la dublu de nişte băieţi profesionişti acesta devine cel mai spectaculos sport din lume. Nu am nici o rezervă când fac această afirmaţie.
Vreţi vreo dovadă? Dovada este meciul în sine. Urmăriţi finala asta, eventual prin ochii unui suporter al perechii Melzer-Petzschner, priviţi-mă apoi în ochi şi spuneţi-mi că nu este aşa.

Meciul care nu ar fi trebuit să se termine vreodată

70-68. Nu. Nu este scorul unui de meci de baschet. Este scorul ultimului set al meciului de tenis dintre francezul Nicolas Mahut şi americanul John Isner din primul tur al Wimbledonului de anul acesta. Meciul care s-a întins pe durata a trei zile. Meciul cu cel mai lung timp efectiv de joc din istorie. Meciul cu cele mai multe puncte jucate. Meciul cu cele mai multe gameuri jucate. Meciul în care s-au servit cei mai mulţi aşi din istorie. Meciul ce nu va fi uitat vreodată.
Nu există sufieciente superlative pentru a descrie jocul acestor doi luptători ai zilelor noastre. Zeci de copii de mingii şi arbitrii de linie s-au perindat pe teren, în cea de-a doua zi tabela de scor şi-a dat sufletul iar arbitrul a simţit nevoia de a se da jos din scaun pentru a-şi dezmorţi picioarele, însă aceşti doi gladiatori moderni au continuat să-şi aplice lovitură după lovitură. As după as. Da, au mai existat şi momente de lipsă de concentrare. Da, a mai fost câte un voleu ratat dar calitatea jocului a fost una bună. Extraordinar de bună.
James Van Alen a inventat tie-break-ul în 1965. Şi de regulă este folosit şi în ultimul set. Dar laud decizia francezilor şi englezilor de a face o excepţie de la această regulă în setul decisiv al turneelor de la Roland Garros şi Wimbledon. Întotdeauna vor exista păreri pro şi contra. S-ar putea scrie foarte mult numai despre aceste aspecte dar mă bucur că englezii şi francezii au luat această decizie. Măcar în ultimul set să se joace tenis aşa cum a fost el conceput.
În Statele Unite, locul unde s-a născut Van Alen, locul unde spectacolul este la el acasă, un astfel de meci nu va putea avea loc. Niciodată.
În ziua în care Van Alen a murit, Stefan Edberg pierdea cu scorul de 6-4 6-7 6-7 6-7 o semifinală de Wimbedon în faţa lui Michael Stich. La câteva ore după meci auzind de moartea lui Van Alen, Edberg a declarat că dacă acesta nu ar fi trăit probabil că la acea oră el încă ar mai fi jucat cu Stich în acea semifinală.
Bine că atunci nu s-a ajuns în setul decisiv. Nouăsprezece ani mai târziu meciul Mahut-Isner ne arată adevărata dimensiune a celor spuse de Stefan.
Acest meci nu ar fi trebuit să se termine. Niciodată. Oricum ambii jucători sunt învingători. Acest meci a intrat în istorie. Isner, la finalul celei de a doua zi a meciului spunea: "Nothing like this will ever happen again. Ever". Nimic mai adevarat.
Dincolo de cuvinte, în istorie vor rămâne câteva date tehnice ce greu vor putea fi egalate vreodată:
                  Isner - Mahut = 6-4 3-6 6-7 7-6 70-68
                  Timp efectiv de joc = 11 ore, 5 minute
                  Aşi Isner : 112
                  Aşi Mahut : 103
                  Puncte câştigate Isner = 478
                  Puncte câştigate Mahut = 502
Mă bucur că am avut şansa şi privilegiul de a putea urmări în direct ultimele 49 gameuri ale acestui meci. 
Într-o lume perfectă acest meci s-ar fi jucat la infinit.

Vive Le Roi Tennis!

Dacă ar fi să aleg un singur sport care să-mi facă plăcere a-l practica zilnic, acela ar fi tenisul. Urmăream meciuri de pe vremea în care nu exista nici măcar televiziune color. De pe vremea în care “puricii” de pe ecran te împiedicau uneori să urmăreşti mingia. Am jucat tenis de pe la treisprezece-paisprezece ani până la douăzeci. Apoi m-am oprit. Timp de cincisprezece ani. De ce? Nu ştiu. Probabil că aş găsi o scuză. Dar nicio scuză nu ar servi la nimic. La absolut nimic. Aşa că nici nu mă mai obosesc a o căută.

Anul trecut, la invitaţia unui prieten, am reînceput să joc şi am redescoperit bucuria pe care o încercam jucând copil fiind.

Acum câteva ore am urmărit finala Roland Garros-ului.

În prezent jocul a trei jucători îmi bucură ochii: Djokovic, Nadal si Soderling. Asta pentru că vorbim de prezent. Dacă aş fi pus să aleg un jucător din toate timpurile al cărui joc mă încânta şi al cărui joc mi-ar plăcea să-l pot imita acela ar fi, clar, Stefan Edberg. Rar mai vezi în ziua de azi vreun jucător care  măcar să încerce o dată pe meci un serviciu-voleu. Edberg juca aşa mereu. Aşa era scris în genele lui.
Dar să revin la cei trei. Când au o zi bună, oricare dintre ei ar putea învinge orice adversar. Aş putea fi întrebat: Cum? Nu-ţi place cum joacă Federer? Răspunsul meu: Nu. E prea bun. Dă senzaţia că face totul cu o prea mare uşurinţă. Când îl văd, parcă văd un robot. Sau un extraterestru. E probabil cel mai mare jucător de până acum, dar nu-mi place. Ceilalţi trei, când joacă, dau senzaţia că luptă. Şi asta, da, îmi place. De ce? Pentru că asta e viaţa: o luptă.

Nole a pierdut anul acesta în sferturi în faţa unui austriac încăpăţânat. Încăpăţânat în bunul sens al cuvântului. Un român la 2-0 la seturi pentru Nole cred că se resemna deja. Nu fac nicio aluzie la Hănescu care a pierdut în turul trei chiar în faţa sârbului. În trei seturi. Hănescu a jucat bine în acel meci. Chiar foarte bine. Însă Nole a fost mai bun şi a profitat de cele câteva greşeli neforţate ale lui Victor. Melzer, austriacul, a crezut în şansa sa în meciul cu sârbul. Şi roata s-a întors. Pe final a profitat el de greşelile lui Nole.

Rafa şi cu Robin au ajuns în finală. Ce altă finală mi-aş fi putut dori? Niciuna. Puteam oricând spune că unul dintre favoriţii mei a câştigat.

Meciul a fost frumos. Recunosc, am văzut şi meciuri mai frumoase în acest turneu. A câştigat Rafa. Oarecum rezultatul era de aşteptat chiar dacă anul trecut Nadal fusese eliminat tot la Roland Garros de către suedez. Rezultatele spaniolului de anul acesta, în special pe zgură - Roma, Monte Carlo, Madrid - îl indicau ca cel mai probabil câştigator şi de aici. Rafa e regele zgurei iar Robin a făcut prea multe greşeli neforţate în acest meci.

Dacă trebuia să aleg, aş fi preferat ca Robin să câştige finala. Asta pentru că nu mi-ar plăcea să urmăresc din partea lui Nadal o altă hegemonie precum cea a lui Roger Federer. Chiar dacă ar fi hegemonia unui jucator favorit, în timp mi-ar da aceeaşi senzaţie care mi-o dă acum Roger.
În plus, Nadal avea deja patru titluri câştigate la Roland Garros. Ar fi fost păcat pentru un jucator precum Soderling să nu îşi treacă şi el numele pe un trofeu de Mare Şlem.
Dar Robin încă mai are timp. Iar Rafa are acum cinci titluri aici. Încă unul şi îl egalează pe deţinătorul recordului. Borg. Care are şase titluri la Roland Garros. Însă Nadal are doar douăzeci şi patru de ani. Douăzeci şi patru! Şi până acum nu a pierdut decât un meci la Roland Garros. Doar unul! Cel de anul trecut în faţa Robin.

Tot astăzi, dar mai de dimineaţă, cu câteva ore înaintea finalei franceze, am făcut un joc de tenis cu un prieten.

Am câştigat? Nu vă spun. Rezultatul chiar nu contează.

Am facut mişcare, m-am distrat şi relaxat alaturi de un prieten? Categoric! Iar asta e tot ceea ce contează. 

Vive Le Roi Tennis!