26

26 de ani. 26 de ani de când nu am fost în Costinești. 

Atunci, era tot iulie. Tocmai luasem Bac-ul. 

4 fete într-o cameră cu 2 paturi. Și 7 băieți într-o cameră identică. 11 colegi de liceu. Și probabil prieteni pe viață.
Atunci ne-a luat jumătate de zi ca să ajungem la mare. Atunci am mers cu trenul. De fapt am schimbat trei trenuri. Acum, cu mașina, am făcut mai puțin de patru ore.

Costineștiul cu al lui Ring. Din care răsuna Queen, Erasure sau Richard Marx... 1992... 26 de ani...

Costineștiul cu al lui obelisc și plajă plină de copii. Pentru că, da, orice ar fi crezut ei că sunt, erau de fapt niște copii. 
Pe atunci nu aveam griji. Admiterea la facultate, ce se tot apropia, era, probabil, unica. Sincer, nici acum nu am prea multe griji. Sau poate că am dar le tratez mai calm. Sau poate mai logic. Sau poate mai matur.

Poate că, în sfârșit, m-am maturizat. Sau poate că nu...

Pentru că un răsărit la mare are aceeași magie ca în copilărie.

#friendsforever

Probabil cel mai frumos mulţumesc care mi-a fost dat să-l aud:

Sunt unele gesturi în viaţă care valorează atât cât să nu le uiți o viaţă. Multumesc

...

Sunt bulversat. De trei zile parcă sunt năuc. Poate că dacă scriu despre asta mi-o scot din sistem. Sau poate că durerea ce o simt va fi contracarată cumva. De fapt nu e durere. E bulversare. Am ales cuvântul potrivit. Bulversare. Totală. Şi un sentiment de neputinţă. Nu ştiu ce să mai cred. Sau să mai zic. Mă tot gândesc oare ce resorturi pot împinge un om într-atât cât să-şi dorească moartea. Prin ce chinuri şi ce dureri poţi să treci încât să îţi doreşti asta. Câte dezamăgiri să strângi în tine? Încât să nu vrei să te mai gândeşti la nimeni şi nimic. La nimeni si la nimic. Şi asta vine de la un Om. De la un Luptător. Care, culmea, îi învaţă şi pe alţii să lupte. Un om care s-a dus pentru o banală operaţie în spital (da, hernia de disc e o operaţie banală în ziua de azi) şi s-a ales cu o infecţie intraspitalicească. De care nu a ştiut. Până nu s-a agravat. Şi apoi a fost ţinut la pat. Luni de zile. Şi recuperarea se pare că e foarte grea. Şi durerile insuportabile din moment ce moartea i se părea ca fiind singura soluţie. Nu ştiu. E greu. Îmi vine să ţip de nervi când mă gândesc că atunci când l-am adus de recuperări şi l-am lăsat acasă mi-a spus "Vă mulţumesc pentru tot ce aţi făcut pentru mine. Vorbim". "Staţi liniştit, nu vă faceţi probleme" i-am răspuns. Îmi vine să ţip când realizez că pe centura Ploieştiului mi-a zis că e OK să o iau spre Nedelea. I-am spus că nu îl duc pe acolo. Doar ce i-am spus că drumul pe acolo nu e bun. Că nu are rost să îl zdruncin pe Nedelea pentru a economisi cinci minute. Dar pentru ce avea el de gând să facă nu mai conta o zdruncinătură în plus sau în minus. Îmi vine să urlu că nu am realizat atunci când m-a întrebat despre cum sunt drumurile prin oraş. Când m-a întrebat "Dar drumul spre cimitir, cum e?". "Zăpada e mare?". Abia a doua zi de dimineaţă cînd am aflat unde l-a găsit un nepot am putut face toate aceste conexiuni. Şi efectiv mi s-au tăiat picioarele. Şi tot atunci am realizat că serenitatea care o avea în dscuţiile din maşină era de fapt împăcarea cu ceea ce avea de gând să facă. El oricum este un om foarte inteligent, calculat şi calm. Foarte greu de citit. M-a păcălit. Nu ştiu ce să mai cred. Sincer, m-am simţit şi un pic trădat. De când i s-a dat voie să înceapă recuperarea părea mai bine. Mult mai bine. Părea optimist. Chiar şi pe holul spitalului când m-am dus să il iau parcă mergea mai bine. Parcă avea ceva mai multă mobilitate. Slavă Domnului că nepotul l-a găsit destul de repede. Şi că alcoolul combinat cu somnifere nu şi-a făcut efectul până la capăt. Slavă Domnului că pot vorbi la prezent despre el. Nu ştiu ce simte acum. În afară de acea durere care sigur persistă. Nu ştiu ce e în sufletul lui. Nu ştiu dacă odată ieşit din spital nu va avea o nouă tentativă. Nu ştiu cum mai poate fi motivat. Nu ştiu cum poate găsi tăria de a trece peste insuportabila-i durere. Oricât am încerca noi să-l susţinem tot în interiorul lui trebuie să găsească puterea de a lupta și a reveni. Ar trebui să considere că a primit o nouă şansă. Dar nu ştiu. Chiar nu ştiu... Nu știu ce e în sufletul lui. Nici nu vreau să mă gândesc ce e în sufletul celor din familia lui. Nici măcar în sufletul nostru, al prietenilor, nu mai știu ce e...

#prietenifoartevechi

Luni am avut plăcuta surpriză de a mă întâlni cu Leo prin Moreni. S-a obişnuit să surprindă. Lasă Leo, o să te surprind şi eu odată prin Viena... 

Am stat timp de o oră,  la un pahar de vorbă, cu o limonadă în faţă.

#prietenifoartevechi

Şi cu ocazia asta, fără să vreau, am creat şi un hashtag nou pentru Instagram. Asta-mi place la prietenii mei. Că mă inspiră.

Vechi prieteni

Am cam rămas în urmă cu scrisul... Dar să vă povestesc ce mi s-a întâmplat... 

Acum vreo trei săptămâni, urc în birou. Mă aştepta cineva. Mă uit la el. Mi se părea cunoscut. De unde-l ştiu? Să fie vreun reprezentant al vreunui distribuitor? Am o foarte proastă memorie a feţelor şi numelor. În plus, tata se ocupă de partea asta iar eu îi salut doar în trecere. Cine să fie? Mă uit lung la el... Se uită la mine... 

- Mă recunoşti? 

- Îmi pari cunoscut dar nu ştiu de unde să te iau... 

Mai stau vreo zece secunde uitându-mă ca boul, până-mi pică fisa: Andrei!!!

Da, era Andrei! Colegul meu de bancă din gimnaziu. Într-a cincea, pentru că mă mutasem de la A la B, am tot fost schimbat dintr-o bancă în alta. Dar dintr-a şasea cred că am stat doar cu el. 

Nu îl mai văzusem de un car de ani. De vorbit, nici atât. L-am văzut prin Moreni acum vreo zece-doisprezece ani. Din fuga maşinii. Mă grăbeam şi nu am oprit. Am regretat apoi. Ştiam că e profesor de educaţie fizică prin Bucureşti. Mă gândeam că vor mai fi ocazii să dau peste el. O lună mai târziu am aflat că de fapt e în Canada şi venise doar o fugă în ţară. Asta e. M-am mulţumit cu veşti despre el de la Georgiana. Sora lui şi frizeriţa mea.  

Şi cum vă spun. A venit Andrei la fabrică să mă salute. Super-tare! Nu a putut să stea decât zece minute. Nici să stea jos nu a vrut. La prânz avea avion spre casă. Acum stă în Elveţia şi vine mai des pe aici. Mi se pare extraordinar că şi-a făcut timp să mă salute. Deabia aştept să-l revăd. I-am promis că data viitoare strâng câţiva colegi cu care să stăm la taclale. Aţi auzit, da? 

Mini-excursie

CTS-ul m-a cam lăsat în ultima vreme şi fără timp şi fără vlagă. Poate vă scriu mai multe despre el... in a fortnight or so... 

Între timp măcar pe scurt să vă spun despre mini-excursia de zilele trecute. Trei zile. Două nopți. 920 kilometri. 16 ore de condus. 

Hunedoara cu al ei Castel al Corvinilor. Prislopul cu a lui manastire, cu mormântul lui Arsenie Boca și peștera Sf. Ioan. Sarmizegetusa Regia care radiază de istorie. Tentativa de a urca la cetatea dacică Blidaru. Alba Iulia cu a ei cetate și festival Dilema Veche în plină desfășurare. Întâlnirea cu Acășenii. Familia Faur pentru cine nu știe. Oameni tare faini. Și foarte fini. Ce nu știu ei încă e că anul viitor când va avea loc festivalul cetăților dacice s-ar putea să-i călcăm din nou prin Alba. Ne-a plăcut. Mai vrem.

A urmat Transfăgărășanul - da, am fost acolo de două ori în doar patru zile - apoi Vidraru și Curtea de Argeș - idem.

Asta a fost mini-excursia noastră. Dedicată Anuței care într-a patra începe să învețe despre istoria României. Ne-am zis că ar fi frumos dacă i-am preda una-două lecții în avans. Cred că ne-a ieșit.

Un weekend mişto

Am avut parte de un weekend tare mişto. Să vă povestesc. Sâmbătă am plecat de dimineaţă spre zimbrăria de la Bucşani. Concurs. ZNXC14. Eu cu Ana la Family. Meli spectator/susţinător. A venit şi Olimpiu. Şi Gabi cu familionul. Olimpiu la traseul zimbrilor, Gabi cu Alex la Family.

Luat pachetele, pus numerele, plimbat puţin prin parc pentru a încălzi una bucată Anuţă şi aşteptăm startul. Start care a întârziat puţin. Dar n-a fost bai. Plecăm, ne menţinem în prima jumătate. Fără a forţa pentru că urma bucata în urcare. Urcăm, zic eu mai bine ca anul trecut. De fapt cu mult mai puţin push bike decât anul trecut. Strava mă contrazice însă acasă. Pe urcare am avut un timp cu 4 minute mai slab ca anul trecut. În fine. Trecem prin punctul de alimentare. Fără să pierdem timp ca anul trecut. Urmează coborârea. Puteam forţa mai mult dar am preferat siguranţa. Apoi o luăm la dreapta pe forestierul ce ne scotea "la stejar" (locul pe unde intrasem în pădure). Până acolo am avut parte de vreo 7-8 bălţi pe toată lăţimea forestierului, bălţi pe care le-am ocolit pe margine, fără grabă, la unele chiar dându-ne jos de pe bicle anulând astfel şansele fotografilor de a imortaliza imagini memorabile cu noi. Tot pe acolo pică şi lanţul biciletei Anuţei. Mai pierd un minut pentru a i-l pune la loc. Un comisar m-a ajutat şi mi-a ţinut bicicleta puţin ridicată cât m-am chinuit să-i deznod lanţul. Mersi! Ajungem la stejar, suntem direcţionaţi la stânga pe la marginea pădurii. Mai dăm de bălţi şi pe acolo dar oricum mult mai puţine decât ar fi fost dacă traseul rămânea, ca cel de anul trecut prin pădure. Trecem prin porumb şi ieşim iar la asfalt. Go! Go! Go!

Ana a terminat pe locul doi la clasa ei şi a avut al treilea timp la fete. Fetiţa care a câştigat clasa a avut un timp mai bun cu două minute. Stau acum şi mă gândesc dacă trăgeam pe urcare la fel ca anul trecut, dacă nu ocoleam bălţile din pădure ca domnişoarele şi dacă nu ne pica şi lanţul, oare unde ne-am fi clasat. Probabil că pe primul loc la clasa. Dar nu ştiu dacă aş fi savurat cursa la fel de mult. Aşa ne-am bucurat de privelişte, de atmosferă, de competiţie în general. A fost o cursă super-relaxată pentru noi. Aşteptând ora pentru premiere am mai făcut o plimbare de vreo 20 km prin Răţoaia, Băleni şi Racoviţă. 

Spre seara m-am întâlnit cu colegii din gimnazială. Pe unii din ei nu-i văzusem de 26 de ani. Pălăvrăgeală. Râsete. Catching-up. Câţiva colegi au fost adevărate revelaţii pentru mine. Am stat cu ei până după miezul nopţii. Nu ştiu cât era ora dar de culcat sigur m-am culcat după ora două. 

Trezit pe la şapte. Deşi nu mă simţeam în putere juma' de oră mai târziu mă urcam pe bicicletă. Aveam trei variante:

- 110 km ca să termin Shimano Summer Challenge cu o săptămână mai devreme decât termenul limită. 

- 130 km ca să bifez în acelaşi timp şi Gran Fondo-ul pe august

- 161 km să bifez în afară de cele două şi SiS Challenge-ul cu ale lui 100 mile făcute într-o singură tură.

Mie nu-mi prea plac jumătăţile de măsură aşa că probabil bănuiţi ce am ales. 162 km făcuţi în aproape şapte ore. Pe o căldură şi un soare de nedescris spre prânz. Nu vă mai spun că Strava era să-mi joace feste tocmai acum. Pentru prima oară. Mi s-a blocat exact când mă pregăteam să salvez tura. Am crezut că am îmbulinat-o. Mă şi vedeam făcând alţi 160 km pentru o amărâtă de insignă digitală... N-a mai fost cazul. Mi-a luat până la urmă distanţa totală: 162.5 km. Nu contează că după Strava tura mea a început la zece şi jumătate. Nu contează că ultimii 40 km GPS-ul a cam luat-o prin bălării. Bine că mi-a salvat distanţa corectă şi am terminat trei challenge-uri dintr-o suflare.

Ăsta a fost weekendul trecut. Un weekend mişto. Tare mişto.

de Rusalii

La începutul anului mi-am făcut o listă cu concursuri care sunt aşa... mai pe sufletul meu... şi la care mi-am propus să ajung din nou. Fix în weekendul care a trecut au fost programate două din ele. Sâmbătă Măcin XC şi duminică Marvin-ul de la Urlaţi.

La Măcin am renunţat să mă mai gândesc acum o lună. Urlaţi-ul e mai aproape, mă consolam. Până la urmă am renunţat şi la Marvin-ul de anul ăsta. Asta, din mai multe motive. Principalul fiind ploile din ultima vreme. 

Mi-am propus însă să fac măcar o tură mai lungă, pe şosea, duminică. Bineînţeles dacă nu plouă. Poate fac si Grand Fondo-ul pe Iunie cu ocazia asta, îmi ziceam. Dar încotro să o iau? Ideea a venit de la Gabi: "Hai să mergem pe biciclete până la Urlaţi". 

Mi-am schiţat o tură pe Strava. Insuficientă pentru Grand Fondo. Adăugat un ocol şi am făcut-o de peste 130 km. Duminică la 6.30 plec cu Sorin spre Urlaţi. În centru Titi ne aştepta pe o bancă. Merge şi el cu noi. Frumos. Se face aproape şapte fără zece până ieşim din Moreni. Vreau să-mi respect planul. Adică la 9 să fim în Urlaţi pentru a-i ura baftă lui Mancuso, frumosul nebun, prietenul nostru, speranţa noastră la un podium, participant la Marvin.
Şi aleargă-i Răzvane. I-am dus cu o medie de 27.5 km/h (ei pe mtb-uri în trena mea) până acolo. Dar ne-am îndeplinit obiectivul. Întâlnit cu Bogdan, făcut un selfie de grup, urat baftă şi plecat mai departe. De acolo am mers la pas i-am lăsat şi pe ei să stabilească ritmul. Oprit la mânăstirea Jercălăi. Mers spre Vărbila. Urcarea de acolo nu mai este aşa dură cum mi se părea acum doi ani. De aici am tras concluzia că dacă te antrenezi capeţi puteri supranaturale. Poţi schimba chiar formele de relief! 
Mers mai departe, refăcut zona de plat a RGP dar nu cu medie de 33.3 km/h ca în timpul concursului, ci doar cu 23 km/h. Oprit pentru alimentare cu apă (eu), apă şi glucide (ei). Altă pauză de două-trei minute lângă mânăstirea Zamfira. Aşa îmbrăcaţi de ciclism n-aveam cum să intrăm acolo dar odată şi odată tot voi ajunge să o vizitez. Pentru cine nu ştie deja, e pictată de Nicolae Grigorescu. Iar de acolo, spre casă. Plopeni, Băicoi, Nedelea unde ne-am întâlnit cu Vio şi Mircică iar de acolo cap compas Moreni. Apropiindu-mă de marele municipiu am zis că parcă ar mai merge şi o Iederă. Să-mi rotunjesc tura la 150 km. Mission accomplished.

Luni, Rusalii, zi liberă. Aşa că l-am scos pe Gabi la plimbare. Duminică îl învoisem motivat, chiar dacă ideea plimbării la Urlaţi îi aparţinuse. Avusese sâmbătă nu una ci două revederi de bifat. Şi pe a lui dar şi pe a Daninei. Am fost cu el o tură pe Floreşti, Brătăşanca, Stoeneşti, Nedelea şi-napoi acas'. 

Iată că planul de a participa la cele două concursuri din weekend nu s-a materializat. În schimb de Rusaliile astea am bifat două plimbări foarte reuşite. Sunt ele Măcinul şi Marvinul două concursuri la care trebuie să participi măcar o dată-n viaţă dar pentru mine chiar şi ele pălesc în faţa plimbărilor alături de prieteni.

Duminicile

Ziua a început perfect. Cu un hohot de râs. Ana a compus pentru la școală, așa cum i s-a cerut, o strofă despre iarnă:

          Este iarnă, este iarnă

          Copiii se dau cu săniuța

          Este iarnă, este iarnă

          Eu mă joc cu tabletuța

A urmat, la prânz, sărbătorirea lui Meli. Big Forty. Apoi, dacă felele se duceau la culcare și afară erau 6 grade Celsius și soare am zis să mai scap din caloriile ingurgitate. Mai ales de alea din tort. Cum ai mei postesc, în mine stă baza să-l termin. 

La intrarea în Iedera cu cine mă întâlnesc? Cu maestrul Bogdan. Fusese pe Sultanu. Sau Provița. Sau micul meu Zoncolan. Eu aveam de gând să mă duc doar până-n Valea Lungă. E, până la urmă plimbarea s-a lungit până-n Vârfuri. Plus o semi-Ruda. Ruda, unde m-a prins și apusul. O plimbare care se dorea a fi de plăcere s-a soldat cu plăcerea îmbunătățirii unui KOM. În Valea Lungă. 

Ajung eu acasă și văd că am primit sms de la Leo. Trimis cu o oră în urmă. "Sunteți acasă?". Acum suntem. Probabil vrea să sune să-i spună La Mulți Ani lui Meli. Trec zece minute. Sună tata. Vino până la poartă că am să-ți dau ceva. Chiar avea să-mi dea. Dar la poartă, lângă mama și tata era și... Leo. Ce surpriză! A venit două zile în țară și a reușit să treacă și pe la noi. N-a putut să stea prea mult dar oricum vizita lui a fost cireașa de pe tortul numit duminică, 15 decembrie 2013. 

Așa că mă înțelegeți dacă voi spune că încep să-mi placă și zilele de duminică.

De la Strava la liceu

Cei care mă ştiu o să întrebe: Dar ce, exista Strava când erai tu în liceu? Nu, nu exista. De fapt nici conceptul de World Wide Web nu exista pe atunci. Deabia i se puneau bazele. Şi atunci care-i legătura? Aflaţi imediat. Răbdare!

Zilele trecute a făcut Bogdan o tură din Târgovişte până pe Cojoiu şi cam pe toate segmentele pe care eu sunt KOM el a avut al doilea sau al treilea timp. Am tăcut mâlc. Cristi însă nu s-a putut abţine. Atunci i-am spus şi eu lui Bogdan, în glumă, că că în afara faptului că foloseşte EPO, pentru unele din KOM-uri (cele de relativ plat, în mintea mea)(nu era şi cazul turei respective) neapărat va trebui să investească într-o bicicletă de şosea. Iar la ultima parte nu am glumit. Nu cred că poate scoate (încă) medii de 40-42 km/h cu mtb-ul pe distanţe de 2-3 km. "Mancuso" nu e Andronache. E doar discipolul lui. Atunci Cristi a replicat că nu ştie ce-i aia EPO iar Bogdan i-a explicat. 

În acel moment am avut un flashback. 1999. Il Giro era aproape de final. Pantani - idolul meu în ciclism - tocmai câştigase o etapă cu final în căţărare. A doua zi, aflu cu stupefacţie că "Piratului" nu i s-a mai dat voie să continue. Nivelul hematocritelor era peste normal. Nu se putea demonstra că era dopat dar nici nu-i dădeau voie să mai continue. Din câte ţin minte declaraţia oficială chiar aşa spunea: că era prea periculos pentru sănătatea lui să continue. Declaraţie foarte greu de digerat pentru orice fan. Atunci am început eu să aprofundez ce e cu dopajul ăsta. Atunci am început eu să înţeleg cum EPO (Existau teste pe vremea respectivă dar nu s-a putut dovedi că Pantani în acel tur s-a dopat. Sau poate că nu s-a vrut să se demonstreze pentru că el era un erou pentru italieni, cu un an în urmă făcând dubla Giro + Le Tour) spre exemplu sporea numărul globulelor roşii, care la rândul lor transportau oxigenul, care la rândul lui te ajuta să susţii mai mult efort. A trebuit să ajung la 25 de ani ca să mă intereseze ce e cu celulele astea. 

Şi asta mi-a adus aminte de primul meu contact cu celula. Aveam 14 ani, eram în clasa a noua, clasa de mate-fizică şi tocmai ce aveam cea de a doua oră de Biologie. Lecţia, bineînţeles, "Celula". Cine era ascultat de domnul/tovarăşul Mudri? Diţescu bineînţeles. Ce ştia Diţescu despre celulă? Păi Diţescu ştia despre celulă că are o membrană şi un nucleu. Altceva mai ştia? Nu, nu ştia. De-asta a luat nota 4. Prima lui notă din liceu. 

Şi ca să vedeţi că mai ţin minte ceva din acea zi: Raluca, Raluca Iarca, fusese ascultată înaintea mea. Primise nota 3. Aşa că acel 4 era cu 33% mai mult decât luase ea. V-am zis, eram la clasă de mate-fizică.

Cristi

Regii şoselelor

Posted by cristifaur on 11 noiembrie 2013, 8:09 am

Se dedică această postare prietenilor acăsenilor: Răzvan Diţescu, Attila Palfi, Deac Lucian şi Neluţu Pleşa precum şi fiului meu de 10 ani Vlad-Alexandru Faur.

Prietene, azi o să-ţi vorbesc despre prieteni.

Adică, cum să-ţi spun eu… oameni pe care poate nu i-ai văzut niciodată şi pe care îi consideri prietenii tăi pur şi simplu pentru că într-un context dat au făcut ceva pentru tine, dezinteresat, poate fără să-şi dea măcar seama. Oameni care fac lucruri de o generozitate uimitoare pur şi simplu pentru că aşa au fost ei educaţi sau poate aşa sunt ei modelaţi de viaţă sau poate Dumnezeu i-a lăsat pe pământ frumoşi, corecţi şi generoşi.

Ca să mă înţelegi bine ce vreau să-ţi spun, trebuie să-ţi zic pe scurt ce e Strava.

Foarte sintetic, Strava asta e o platformă de socializare, în principal pentru ciclişti şi alergători, un site pe care cu un GPS sau un Smartphone, urci un traseu pe care ai fost, iar Strava îţi calculează tot felul de chestii utile în antrenamente, face clasamente pe anumite segmente, ţine evidenţa kilometrilor parcurşi, a altitudinii câştigate, calculează înclinaţia pantelor şi multe altele de acest fel.

Uneori, platforma asta lansează tot felul de provocări, cum ar fi, dau un exemplu aiurea, să faci fix 963 de kilometri într-o lună, să zicem. Ultima dintre aceste provocări se chema IMBA’s – Take It to the Trails, o provocare care însemna să te dai cu bicla la deal până urci minim 5000 de metri într-o săptămână.

Am stat mult în faţa provocării până să dau Join. Asta pentru că mie nu-mi plac concursurile. Merg la concursuri pentru Vlad şi când vrea el, dar nu apreciez întrecerea în sine, poate şi pentru că sunt pe deplin împăcat cu mine, o să-ţi povestesc vreodata ce şi cum…

Apoi mi-am amintit că am avut un an greu, un an în care, din pământ şi iarbă verde trebuia să scot o motivaţie pentru Vlad să se mişte, să facă sport, să facă efort. “Mai mult. Încă mai mult. Nu-i deajuns…”.

Prin primăvară am descoperit Strava.

În jurul oraşului aproape nici un segment definit. Asta m-a bucurat, că am inceput să definim segmentele noastre, pe care Vlad devenea, natural KOM (King Of the Mountain) şi motivaţia creştea, laolaltă cu încântarea copilului. Apoi, cumva-cumva am reuşit să-l conving pe Atti să folosească Strava. Omul a fost încântat din prima, Strava pentru el a fost dragoste la prima vedere şi foarte repede l-a convins şi pe Luci să-şi facă cont. În timp ce Răzvan, în oraşul lui, bătea KOM după KOM, acelaşi lucru începuse să-l facă Atti la noi, iar asta a devenit pentru acăseni un joc prin care-mi puteam ţine copilul motivat…

      -Răzvan şi-a bătut propriul KOM pe ‘Iedera de Jos’…

      -Atti a rupt tot pe ‘Urcarea spre Ohaba’!

      -Luci şi-a dat drumul incredibil pe ‘Coborâre Ciugud’…

Vladului începuse să-i placă mult acest joc şi-i venea tot mai des să mergem pe segmentele lor, doar aşa, să vedem cât mai avem până să-i ajungem.

Găsisem o cale să motivez copilul!

Apoi am început proiectul cu Trascăul. Am mers pe poteci nebătute pe care, firesc, copilul de 10 ani a ajuns KOM, iar oamenii de care-ţi spun nu uitau niciodată să-i dea kudos (asta-i aşa, ceva pe Strava, cam ca un like pe Facebook). Deseori, o încurajare de la Atti… un simplu “Bravo Vlad!” sau un “Sunteţi tari!” de la Răzvan era de-ajuns ca fiul meu să pună mâna pe biclă şi a doua zi şi să urce 700m în 10 km.

De la fiecare din aceşti oameni am învăţat ceva! Fiecare din aceşti oameni au găsit timp să facă ceva pentru noi, poate fără să-şi dea seama.

Luci de exemplu voia să termine provocarea Eddy Merckx şi mai avea de făcut în ultima zi a provocării 150 de kilometri cred. Seara, timid, i-am spus că, dacă chiar vrea, ar putea să termine challenge-ul. A doua zi s-a urcat pe cursieră şi-a făcut 170 de km parcă, spunându-ne că a lăsat pe ultima zi partea cea mai grea a provocării exact ca să simtă presiunea pe care a simţit-o Eddy acum patruzeci şi ceva de ani. Asta, de exemplu, a fost o lecţie pentru noi!

Şi-aş putea să-ţi vorbesc cu zilele despre multe altele…

La provocarea IMBA de a căţăra 5000 de metri într-o săptămână am aderat doar în ideea de a le mulţumi, fiecăruia dintre cei patru, pentru câte un lucru pe care l-am învăţat de la ei.

Dar nu voiam doar să termin Provocarea! Voiam s-o câştig!

Pentru ei, cu dedicaţie! Pentru fiecare lucru pe care l-am învăţat de la ei şi pentru tot ce-au făcut pentru copilul meu în acest an. Şi poate… să nu cumva să creadă c-au investit încredere într-unul care doar scrie vorbe pe-un blog. :)

Provocarea am câştigat-o!

Am terminat primul pe România şi în primii 30, mai global, aşa! Am căţărat 14.390m şi-am mers 583 de km într-o săptămână. Am stat 80% din timp în zona 2, 20% în zona 3, n-am făcut nici un efort anaerob şi asta a fost o adevarată provocare! :)

Later update: Turele le-am făcut cu mountainbike-ul, eu n-am cursieră!

Provocarea era dură! Urma să curgă sânge! :)

În această perioadă a anului, nu trec cu pulsul de 150 de bătăi pe minut, cine ştie de ce, oricum ştie, cine nu oricum va zice că merg încet, ţi-am zis că-s un boem al mountainbike-ului…

Aşa că am luat-o încet şi-am făcut prima tură, în 02.11.2013: Simply Oasa.

124.8km, 3146 m urcare, 7.06 ore. Dedic această tură lui Neluţu Pleşa de la care am învăţat prima lecţie a anduranţei:

1.Have fun!

Asta să ţii minte fiule! Dacă nu-ţi place, nu te du!

Joia trecută, în ultima mea zi de concediu pe anul acesta am fost din nou la Oaşa. Am făcut tura: Two of a kind.

123.5km, 3015 m urcare, 7.13 ore. Dedic această tură lui Lucian Deac de la care am învăţat a doua lecţie a anduranţei:

2.Do the job!

Să ţii minte asta fiule! Dacă te-ai înhămat la ceva, nu lăsa lucrul neterminat!

Vineri, am făcut o tură mai scurtă, numai până la Tău-Bistra, la baraj:  Recovery day.

87.5km, 2107 m urcare, 4.25 ore. Lecţia pentru Vlad, de la mine de data asta, este:

3.Get a recovery day!

Să nu fii prea disperat să fii primul, fiule! Să ai mereu vreme să te uiţi în jur.

Sâmbătă am fost la Oaşa: Three of a kind.

123.8km, 3222 m urcare, 7.06 ore. Dedic această tură lui Răzvan Diţescu, de la care am învăţat, prin îndârjirea cu care îşi apără KOM-urile, lecţia patru pentru Vlad:

4.Never give up!

Duminică eram deja varză, dar m-am suit pe biclă şi m-am dus la Oaşa, pedalând mai mult cu un picior: Four of a kind.

123.3km, 2901 m urcare, 7.11 ore. Dedic această tură lui Attila Palfi, care, după ce creaserăm noi un segment intermediar, ne-a spus: “Dar căţărarea nu se termină acolo, se termină în vârf, deci ‘allez allez allez!’ “. Lecţia învăţată de la Atti pentru Vlad este:

5.It’s over when it’s over, not before!

Ăsta ultimul, a fost şi motivul pentru care a trebuit să trag până în ultima zi, altfel nu câştigam!

Am îndeplinit Challenge-ul în proporţie de 287%, procent care înseamnă 5 insigne de 50%.

Vă rog să primiţi câte una fiecare din cei patru:

A cincea e pentru Vlad, cu menţiunea că atât i-am putut eu da, restul trebuie să pună de la el ca să fie finisher… :)

Restul de 37% îmi păstrez mie. Atât consider eu că e meritul meu din întregul procent. E o insignă digitală, atât. Mi-aş fi dorit să fie câte-un Pinarello, dar e doar un “mulţumesc” efemer…

Pe aceşti patru prieteni ai mei, îi numesc Regii Şoselelor. Nu “zeii”, că ei nu-ţi fac nici o regulă, nu “aşii”, că nu-s profesionişti! Îs oameni care merg la serviciu, vin acasă, fac teme cu copilul, îl duc pă-l mic la sport, p-a mică la dansuri, merg la cumpărături, spală vase, bat covoare, dar fiecare din ei găseşte timp să pună cursiera pe asfalt aproape zilnic.

Regi! Nu pentru că au KOM-uri, ci pentru că fiecare dintre ei e de o aristocraţie aparte!

Eu sunt Cristi Faur de la acasenii.ro. Aşa am vrut eu azi să-ţi vorbesc. Să-ţi spun că nu fac parte dintre ei, îs prea buni, dar sunt prietenii mei virtuali şi-s fericit pentru asta. Prietenii mei… Regii Şoselelor!

Respect! Mă-nclin!

========================================================

Probabil vă întrebați de ce am copiat postarea lui Cristi pe blogul meu. Am să vă spun imediat de ce. Nu am făcut-o pentru că m-ar fi lăudat. Nici jumătate din laudele lui nu le merit. Am făcut-o pentru că - am mai spus-o - consider acest blog o urmă lăsată de mine în spaţiul virtual. Iar dacă vreun stră-stră-strănepot va avea vreodată curiozitatea de a citi pentru a afla câte ceva despre mine, să o poată face. Nu cred că acest blog va putea reda fidel cine am fost - că de, sunt subiectiv - dar în linii mari cred că cineva poate afla din el ce am gândit la un un anumit moment dat, cu ce mi-am ocupat timpul, ce prieteni am avut, ce persoane am întâlnit, ce anume mi-a adus fericirea sau ce, dimpotrivă, tristețea. 
Noi ca oameni nu suntem de capul nostru, total independenţi şi autonomi pe lumea asta. Avem într-o mai mare sau mai mică măsură spiritul gregar în noi. Interacționăm unii cu alții, învăţăm şi suntem influențați de cei din jurul nostru. Şi aici ajungem la Cristi. Cristi pe care-l cunosc de vreo doi ani, iniţial prin intermediul blogului său. Apoi uşor-uşor s-a legat o prietenie, asta deşi nu ne-am întâlnit niciodată. Foarte rar mi s-a întâmplat așa ceva...
Cristi este un model de parinte şi cred că foarte multă lume ar avea de învăţat de la el. El ştie că odată ajunşi adolescenţi, copii (că pentru noi copii vor rămâne întotdeauna) au tendinţa de a se desprinde de enervanţii lor părinţi. Atunci Cristi profită de aceşti ani pentru a-i lăsa copilului său amintiri de neuitat şi în acelaşi timp formându-l şi pregătindu-l pentru viaţă. Petrece foarte mult timp cu băiatul său - Domnu' Vlad - şi-l sprijină în orice proiecte, oricât de grele sau fanteziste ar părea pentru un copil. Anul trecut spre exemplu a urcat cu Vlad (care pe atunci avea 9 ani) pe toate vârfurile cu altitudine de peste 2500 m din România. Anul acesta au acoperit prin ture mtb întreaga suprafaţă a Munţilor Trascău. 33 de ture. Peste 1000 km. Diferenţă totala de nivel de peste 28.000 m. În acelaşi timp au realizat un ghid pentru oricine doreşte să petreacă timp pe bicicletă în acea zonă. Cristi e un tată model. Și dacă nu mă credeți, mai citiți încă o dată postarea de mai sus și urmăriţi doar cum i se adresează lui Vlad. Cristi este un om deosebit, un Om cum din ce în ce mai rar găseşti şi sunt extrem de fericit că-l pot numi Prieten.

Revedere 20 ani

Hai că n-am mai apucat să mai scriu pe aici. Acum dacă tot sunt cu maşina în service şi am laptopul cu mine să vă povestesc ce am făcut în weekend. Nu am fost la concursuri. Deşi au fost două – la Zimbrărie lângă Bucşani sâmbătă şi Maratonul Bucegilor la Padina duminică – ambele foarte aproape aş fi putut să ajung.

Am avut însă la Revederea de 20 de ani de la terminarea liceului. “Însă”... “Însă”, nu sună bine. Are conotaţie negativă. Iar revederea a fost ceva pozitiv. De aproape un an tot bag apropouri la colegi să încerc să îi strîng. Nu spun câtă frustrare am strâns... Câte discuţii... Câte... Şi mai câte... Nu mai spun... Până la urmă rezultatul contează...  

Pe scurt. Sâmbătă, cum am făcut ochi am plecat cu bicicleta spre Ulmet. La 8 eram înapoi acasă sub duş. Câteva treburi administrative. La 10 jumate plecam spre liceu. La 11 era programată întâlnirea. Cele două clase de mate-fizică plus cea de uman. Din clasa noastră ne-am strâns 19. Se putea mai bine, dar ma abţin să comentez mai mult. La liceu am stat de vorbă vreo trei ore. Întors apoi acasă şi la 5 am plecat la Mija. La restaurant. Am stat pînă pe la 2 - 2:30 dimineaţa. Ne-am simţit excelent în compania colegilor şi profesorilor.

Duminică: Recuperare. Sau Potroace. Cum să-i zic... Alarma sună la 6. Aveam de gând să fac traseul pe Proviţa – Bezdead – Ulmet. Însă eram prea obosit. Trei ore de somn nu mi-au ajuns. La 10 oricum urmau să vină la ai mei ăn vizită Raluca cu Adi şi Maria aşa că am mai lenevit puţin. După masa de prânz am plecat să fac măcar urcarea de la Proviţa. Uitasem cât e de grea. Sau rămăsesem eu cu o impresie prea bună despre mine...? În fine, o pantă de 30% rămîne 30%. Plus căldura ucigătoare de afară. După ce m-am întors, pe la 5 am luat-o pe Ana şi împreună cu Victor şi Maria i-am dus la piscină. Încă două ore de recuperare. Duminică activă, ce să mai...

Per total un weekend excelent. Putea să fie şi mai bine, dar să nu-l mâniem pe Dumnezeu.

Timpul

Timpul. Unul dintre cei mai temuţi inamici. Timpul care nu mai este ce era odinioară. Timpurile care ne lasă fără timp. Am ajuns la concluzia că trebuie să ne amintim cu plăcere de timpul trecut, să ne bucurăm de cel prezent şi să profităm la maximum de cel ce ne-a rămas.
A venit timpul să fac o urare. Tuturor apropiaţilor, tuturor prietenilor, tuturor celor la care nu trece o zi fără să mă gândesc: Sărbători Fericite, liniştite şi să ne vedem cu bine!

Exerciţiu

Nu am timp de citit cărţi de psihologie şi nici măcar de căutat pe net. Facem un exerciţiu?

Să zicem că luăm o persoană. Ca mine. Cu câţiva prieteni. Termenul de prieten nu îl luam ad litteram cum e el dat de Facebook. Majoritatea acelor persoane sunt cunoştinţe. Să definim prietenul ca fiind cineva la care să ţii cu adevărat. Cineva pentru care ţi-ai da un rinchi sau o bucată de ficat. Cineva pe care preţuieşti, iubeşti şi vrei să ocroteşti. Cineva care face parte din viaţa ta. Cineva la care, chiar dacă nu-i aproape, nu trece o zi fără să te gândeşti. Cineva care ţi-e ca o rudă. O rudă foarte foarte apropiată.

Bun. Să zicem că cineva are prieteni cam câte degete are la mâini. Şi are un vis. În vis trece pe lângă casa unuia din prieteni. Şi ce vede? Nu mai e casa! A dispărut! În loc a rămas doar o groapă ca şi când locuinţa respectivă a fost pur şi simplu smulsă din pământ.

Ce înseamnă visul ăsta? Înseamnă că prietenul nu-şi mai are locul binecunoscut? Golul lăsat de dispariţia clădirii este golul care l-a simţit în stomac? Înseamnă că îi este teamă de pierderea acelui prieten? Are presentimentul că va pierde acel prieten?

Mă ajută cineva să-i dau de cap?
  

Despre programare

Vorbeam cu Mircică ceva mai devreme şi dintr-una în alta mi-a zis că i s-a cam luat de programare.

Io, ce să mai zic. Cred că de vreo 10 ani nu am mai scris un program. Nici nu am mai avut nevoie. Nici chef. Nici nu m-am ţinut la curent cu noutăţile. Iar cu timpul uiţi şi ce ai învăţat. Poţi oricând să reîmprospătezi şi chiar să înveţi ceva nou dar oricum apar lupi tineri, cu mai puţine obligaţii, mai însetaţi şi poate mai rezistenţi.

Nu ştiu ce mi-a venit dar am început să râd şi i-am spus să se reprofileze. În meseria noastră dacă nu devii milionar (sau miliardar) în 10 ani, eşti mâncat.

Zi că nu-i aşa!

Google, Internet, Whatever!

Can Google be dead? Asta era întrebarea pusă de Mircică pe al său blog.

Întrebarea asta a resuscitat câteva gânduri d-ale mele de mai demult... Credeam că duse au fost. Dar uite că nu...

Să-i răspund lui Mircică întâi ...

Google is immortal. As immortal as The Highlander.

Google cannot die, but, sometimes I wish. Sometimes I actually dream the whole Internet dies.

Hai să-l luăm ca un exerciţiu. Cum ar fi să nu mai existe Internetul?

Oare m-aş (ne-am) mai descurca?

Cu siguranţă, da. Atât la serviciu cât şi în particular. N-are rost să dezvoltăm. Oricum am dezvolta eu tot la aceeaşi concluzie aş ajunge: Dacă “pe vremuri” se putea şi fără Internet, de ce nu s-ar putea trăi din nou fără el? Cel puţin cei de vârsta mea dar şi cei mai în vârstă cred că s-ar descurca liniştiţi fără.

Las deoparte aspectele bune ale Internetului. Nu despre asta e vorba. E clar că Internetul are foarte multe aspecte pozitive... dar... Dar! Are şi multe negative.

Oare cum ar influenţa dispariţia Internetului pe cei mult mai tineri. Să zicem ... cei de 13-18 ani. Cei care au crescut odată cu WWW-ul. Cei care nu se mai joacă pe afară. Cei care joaca cu orele jocuri în reţea. Cei care nu-şi mai fac prieteni în faţa casei sau a blocului, ci pe forumuri sau reţele de socializare. Cei care ascultă muzică sau urmăresc filme doar pe net. Cei care dimineaţa, înainte de a se duce la baie să se spele pe ochi, îşi verifică mailul, eventual de pe mobil. Pe toţi aceştia nu-i văd bine. Câte drame ar crea dispariţia netului în randul lor? Foaaarte multe. La intrebarea “Can Google be dead?” ar raspunde “I do not know... but if Internet is going to die, piece by piece, I hope Google dies last”.

Nu pot să nu-mi amintesc de vremurile când aveam patru–cinci ani şi când din trei în trei săptămâni, duminica, veneau în vizită, la bunicii mei, familiile Radu şi Ene. Prieteni de familie fiind aranjaseră să se viziteze în singura lor zi liberă. Ce forfotă era în casă inainte de a veni aceştia. Ce de discuţii răzbăteau dinspre sufragerie când jucau rummy sau cărţi. Ce voie bună era când se aşezau la masă. Câte schimburi de reţete se făceau după...

De ce îmi doresc uneori ca Internetul să dispară? De asta. Pentru că pentru a ţine legătura cu prietenii, atât puţini cât am, ar trebui, precum bunicii mei, să găsesc o modalitate de a mă întâlni efectiv cu ei. Să stăm la aceeaşi masă. Să discutăm. Aşa, cum poate o facem uneori pe messenger, dar să îi pot privi în ochi. Când au probleme şi vor să vorbim să le pot urmări şi mimica. Să râdem, dar, să le pot vedea zâmbetul, nu un doar un smiley face.

Pe scurt, cam aşa văd eu prietenia. Cam de asta vreau să am eu parte. Nu de un buton “Accept” pe Facebook.

Să vă treziţi râzând!

Ce e mai reconfortant dimineaţa decât să te trezeşti râzând? Sincer, spuneţi-mi! Când a fost ultima oară când aţi râs în somn până v-aţi trezit?
Mie? Când mi s-a întâmplat mie? Nu mai ţin minte. De foarte, foarte mult timp. Sunt ani. Poate chiar zeci de ani. Asta până azi de dimineaţă. Ce mi-a provocat acest râs? Nişte amintiri. Din liceu. Ce le-a declanşat? Nu ştiu. Poate discuţia cu Alina. De săptămâna trecută. Am discutat despre prieteni. Despre foştii colegi. Despre ce mai facem. Despre viaţă. O discuţie ca între prieteni.
Urarea mea de azi pentru voi: Să vă treziţi râzând!

A venit primăvara?

Alaltăieri am auzit mierlele cântând aşa cum o făceau doar primăvara. Când soarele începea să-şi piardă din dinţi. Când albul zăpezii făcea loc albului ghioceilor. Tot alaltăieri am mai avut parte de o surpriză. Cireşul din grădină a înflorit! A venit cumva primăvara şi nu am aflat?

La ora la care scriu, câţiva prieteni se întâlnesc prin centrul vechi al Bucureştiului. La o bere. N-am ajuns. Şi acasă am ajuns deabia de vreo oră. Ce-i drept, berea nu-mi lipseşte. Aş trăi liniştit şi fără ea. Fără prieteni? E, asta-i altă poveste. Întrebare pentru toţi prietenii: ce ziceti de o cireaşă proaspăt culeasă prin noiembrie-decembrie la Moreni? Fie ea şi degerată. Oricum e doar un pretext pentru a ne întâlni. Ce ziceţi?

Prieteni

Lista cu cei prezenţi:

        Raluca, Adi, Ioana Maria,

        Anca, Dan, Ana (mică), Mara,

        Florentina, Edi, Ana (mijlocie), Alex,

        Iulia, Leo, Vlad, Andrei,

        Gabi, Danina, Alex,

        Răzvan, Nicoleta,

        Meli, Ana (mare) şi eu.

Am reuşit să ne întâlnim. Nu am inaugurat grătarul mult pomenit pentru că mama, mamaie, babi şi tata au ţinut neapărat să se ocupe de catering. OK! Vă foarte Mulţumim!

Ieri ne-am strâns 23:

         14 adulţi

         9 copii

         8 foşti colegi

         100% prieteni

Nu o să dau alte detalii. Dacă vreţi să aflaţi cum a fost nu aveţi decât să veniţi data viitoare. Nu am stabilit absolut nimic deocamdată dar promit că şi atunci vom încerca să ne încadrăm în aceelaşi atmosferă.

Rămâne să mulţumesc din suflet celor care au reuşit să vină. Iar celor care nu au putut, din varii motive, vreau doar să le transmit că m-am gândit şi la ei şi că le-am simţit lipsa. Vorba cântecului ... “Wish you were here” ...

Să dea Domnul să fim sănătoşi iar data viitoare să fim 200% dacă s-ar putea.

Revedere 2010

Anca. Florentina. Iulia. Monica. Meli. Şi eu. YES! ŞASE!

De câţiva ani ne chinuim să organizăm revederi informale cu prietenii din anii de liceu. Cu familiile, la un grătar. Până în primăvară recordul era de cinci foşti colegi. Ei bine, ieri, vechiul record a picat. Parţial şi datorită Monicăi. Discutasem cu ea săptămâna trecută însă nu era sigură şi nici nu confirmase între timp. A ţinut secret şi ne-a făcut o surpriză. Foarte plăcută.

Aşadar vreo zece adulţi şi unsprezece copii au avut parte de o dupăamiază agreabilă la casa Ancăi din Iedera. Copiii s-au jucat. Au intrat şi în piscină. Piscină în care am intrat şi eu şi Dan, soţul Ancăi, pentru a-i supravegea mai îndeaproape. Apoi am stat la un pahar de vorbă în timp ce cartofii cu mărar, ceapă şi usturoi se coceau iar cărnurile se frigeau pe grătar.

Aseară pe la nouă şi jumătate Anca ne sună să ne spună că la inventariere s-au găsit o cremă cu protecţie solară şi un prosop. Cum nu le revendica nimeni, s-a presupus că erau ale noastre. Da, ale noastre erau. În acelaşi timp, Florentina tot insista ca Anca să primească feedback de la participanţi. Fetelor, cum să vă spun eu... Vremea a fost frumoasă. Copii şi-au văzut de ale lor. Am intrat în piscină. Am discutat. Am mâncat. Am băut. Apă şi sucuri naturale, ca să nu se înţeleagă altceva. A fost o dupăamiază plăcută petrecută alături de prieteni. Ce altceva să-mi doresc de la o astfel de întâlnire?

De fapt, pot spune ce-mi doresc. Înainte de plecare s-a întrezărit posibilitatea de a ne reîntâlni duminica viitoare. La noi acasă. Poate reuşim să inaugurăm grătarul de care am tot pomenit în postari anterioare. Ceea ce îmi doresc este să pot egala recordul Ancăi. De fapt, de ce să nu fiu cinstit, chiar mi-aş dori să-l bat. Nu avem piscină şi parcă nici curtea nu-i la fel de mare, dar, ce ziceţi? Mă ajutaţi?