Indy

Blogul ăsta nu e numai despre lucruri care m-au făcut fericit. Scriu aici şi cand sunt nefericit. Scriu despre fiinţe, lucruri şi întâmplări care au avut un anume impact asupra mea. Gânduri care să rămână scrise undeva, aiurea...

Vinerea trecută a trebuit să-mi iau rămas bun de la Indică. A trebuit să iau decizia asta. Poate nu ştiţi dar Indică a fost mai cuminte şi frumos căţel. Indică, a sosit în familia noastră la doar 3 zile după ce am adus-o acasă pe Ana de la maternitate. Cu Indică m-am dus cu maşina pana la Barcelona şi înapoi pentru Europeanul din 2004. Am atâtea amintiri frumoase cu el. Mulţumesc Indică pentru ele!

Palmares

Un şoarece, nouă vrăbii şi o pisică. Palmaresul Murei în doar două zile. Am în curte un Ucigaş. Doar dacă nu cumva tocmai pisica le-a venit de hac şoarecelui şi vrăbiilor. În cazul ăsta am în curte un adevărat Justiţiar. Mă îndoiesc că e aşa.

Nimic nu s-a schimbat

Şapte-opt ani au trecut de la ultimul concurs la care am dus unul din câinii mei. Politica în ring nu s-a schimbat de loc. Mi s-a reconfirmat. Nu mă afectează. Ştiu de mult ce am de făcut. Cu chinologia romanească oricum nu voi mai interacţiona prea mult. Se zice că şi în alte ţări e la fel. Da, dar parcă acolo nu eşti nevoit să înghiţi atâta rahat.

Carlos

La ce te gândești? La Carloselu'. La primul meu malamut. La momentul în care l-am văzut prima oară, la Hunedoara, în curtea aia plină de noroi dar cu oameni primitori. La prima noapte dormită cu mine și Meli. La cușetă. La momentele în care o față zâmbitoare cu o limbă de un cot se zăreau de sub pat. La primele lui luni în care dimineața îl duceam la mamaie "la grădiniță". La limba de un cot pe care i-o scotea lui Ciobănelu' când îl duceam acolo, singura scăpare a lui Ciobi fiind masa de la chioşc, pe care se căţăra ca să scape de nebun. La comenzile de "Șezi!" și "Culcat!" pe care le-am învățat împreună. La primul nostru concurs. La toate titlurile obținute. La cupele primite. La energia lui. La febrele musculare la care mi le provoca după concursuri. La balele lui. La cămășile de schimb pe care mi le luam pe drumul spre concursuri. La fericirea pe care o avea călătorind. La mănuşile pe care le fura şi înghiţea. La ziua în care am fugit după el până pe Cristian pentru că scăpase din curtea alor mei. Și la faptul că a venit la mine doar când m-am împiedicat și m-am prefăcut că mă vait. La plăcerea pe care o avea de a ți se băga între picioare pentru a-l mângâia. La faptul că pe măsură ce haita s-a mărit nu a mai fost tot timpul în centrul atenției. Dar pentru mine, a fost întotdeauna primul. Primul meu malamut. A fost și va fi.

La ce mă gândesc? Mă gândesc la cât am putut să plâng azi. Mă gândesc la teribila decizie pe care a trebuit să o iau. Mă gândesc, de fapt sper, că am luat decizia corectă și nu l-am lăsat să se mai chinuie. Așa cum, poate din lașitate, egoism sau poate de frică, din nu am procedat în cazul Evuței. Mă gândesc că începuturile de an sunt groaznice. Că Eva și Enica ne-au părăsit în ianuarie, Carlos în februarie. Nu știu ce să mai spun. Mă gândesc că ar fi cazul să scriu despre malamuții mei nu numai după ce nu mai sunt.

Carlos Arctic de Huniazi 

28.10.2000 - 18.02.2014

A crescut

Azi am avut parte de o întâmplare ciudată. Tocmai dădusem de mâncare copiilor blănoși și mă plimbam prin curte. Îl văd pe Indy că se îndreaptă spre mine. Sare în jurul meu. Vrea să ne jucăm. Rămân stupefiat. Tocmai terminasem de jucat cu el în urmă cu un minut. A terminat de mâncat? Deja? Chiar și așa, cum de a evadat din țarc? Am uitat să încui poarta? 

Mă duc la poartă și văd că-i încuiată. Atunci mă trăznește: Nu e Indy. E Mura! Cea care trebuia de fapt să fie în curte. Doamne! Niciodată nu am confundat doi din câinii mei. Oricare ar fi fost ei. Dar NICIODATĂ!

Mura-i fată mare acum...

My Oh My!

Mura

Acum doi ani în ianuarie, de ziua ei, mi-a murit Evuţa. Anul ăsta tot în ianuarie a murit şi Enica. La vreo lună după ce a murit şi Enica am început să mă gândesc că Indy şi Carlos nu întineresc nici ei şi că ar fi cazul să îmi iau o altă fetiţă. Bun. Cu gândul la vreo cinci femele împrăştiate prin toată Europa (da, recunosc, sunt cam mofturos când vine vorba despre malamuţi) am zis să discut cu proprietarii lor să văd ce planuri de monte au. 
Am zis să vorbesc întâi cu Adriana pentru că geografic vorbind ea era cea mai apropiată dar şi pentru că avem cam aceleaşi gusturi în materie de malamuţi. Ce aflu? Exact în ziua respectivă Adriana se întorsese de la o clinică din Germania unde o inseminase artificial pe Milou. Fingers crossed! Tatăl puilor: Stetson. Pentru cine nu ştie cine e Stetson... El e unul dintre malamuţii mei favoriţi. Din toate timpurile! Malamutul numărul 3 în 2008 în America. Numărul 6 în 2009. Award of Merit la Westminster în 2009. BISS la AMCA-ul din 2009. Gata. Nu mă mai interesau planurile celorlalţi. Eu ştiam deja ce-mi doream. So, fingers crossed, as I said. 

5 săptămâni mai târziu prima veste bună: Milou e gravidă. După alte 4 săptămâni, Milou naşte. 8 pui. 3 fete şi 5 băieţi.

Ca să mai scurtăm povestea vă mai spun doar atât. Vineri am plecat spre Arad iar sâmbătă ne întorceam acasă cu Mura. 
Da. Aşa o cheamă. Mă rog, acesta e numele de alint. Că în pedigree ea este Arctic Village My Oh My. Aşadar, my oh my, faceţi cunoştinţă cu ea. Cu Mura.

A murit Enica

Da. A murit Enica, sărăcuța. Nu știu cum să reacționez. Sunt complet dezorientat. Totul era bine. Își revenise după operație. Se refăcea. Am mers cu ea azi la veterinar. Să-i scoată câteva ațe și să-i inspecteze celelalte tumori. Când veterinarul ne-a deschis Enicai efectiv i s-au tăiat picioarele din spate. A rămas în șezut apoi s-a întins pe jos. Am zis că se preface. Că nu vrea să intre. Am luat-o în brațe și am dus-o în cabinet. A scâncit o dată și s-a dus... când am lăsat-o jos nu mai respira... 

Am luat-o acasă și am îngropat-o la Vale în gradină. Sub același nuc sub care se află și Evuța. 

Enica

Exact acum doi ani a murit Evuța. Aseară aseară am crezut că Enica s-ar putea să moară tot într-o zi de 4 ianuarie. I-am descoperit o tumoră mamară. Destul de mare. Nu știam dacă poate fi operată. Și, oare, va supraviețui? Mă gândeam să rog veterinarul să încerce indiferent de dificultate și riscuri. Și dacă totuși nu poate fi rezolvată, să o eutanasieze. Nu are rost să trec și eu și ea prin ce am trecut cu Evuța. De dimineață am sunat veterinarul și am hotărât să mergem la prânz pentru un consult, după care vedem ce și cum. La consult aflu de fapt că nu avea doar o tumoră, ci cinci! Răspândite. Dar a zis că încearcă. A scos trei. Două le-a lăsat pentru mai târziu. Probabil peste vreo lună. După ce se mai reface Enica. Dar mai vedem peste zece zile. Când îi scoate ațele. Așa că, ce să mai spun... Nu-mi doream un an mai bun. Îmi doream un an la fel ca cel trecut. Ieri însă, începusem să mă gândesc că ajung să repet experiența din 2011. Dar faptul că Enica a supraviețuit zilei de azi, îmi dă totuși speranțe de mai bine...

Goosebumps

Azi de dimineaţă m-am trezit la patru şi jumătate. Radek a plecat la cinci de la noi. Voia să ajungă până-n şapte la Romexpo. Eu am mai rezolvat câte ceva la fabrică şi la opt jumate plecam şi eu spre Bucureşti. Am ajuns chiar înainte de a începe concursul. M-am întâlnit şi cu Ionuţ cu care am stat la chibiţat şi bârfit de pe margine. După cum ziceam şi ieri se pare că politica în ring a rămas aceeaşi. Nu vreau să comentez mai mult. Nu are rost. Dar doar ca observator din exterior şi ca unul care are pretenţia că după 12 ani petrecuţi alături de această rasă are ceva experienţă, spun, cu mâna pe inimă, că nu am înteles două-trei decizii din ring. Atâta tot. Dar asta e. 

Hai să revenim la lucrurile plăcute. Zoe, nepoata lui Indy, fata Corei şi a lui Haiko a câştigat locul doi la junioare. Vice-campioană europeană. Brady, tatăl lui Indy a intrat singur în ringul de veterani. Şi bineînţeles a primit titlul de Best Veteran. Dar chiar îl merita. Şi despre acest aspect vreau să vă povestesc ceva. Ei bine, în momentul în care Brady a intrat cu Iva în ring şi au început să alerge, vreo 15-20 de persoane de pe margine au început să aplaude. De cînd mă ştiu nu am mai văzut aşa ceva într-un concurs. Să se aplaude pentru un singur câine. Atâta respect. Atâta respect pentru un câine care, fie că unora le convine sau nu, a marcat realmente showurile şi rasa în ultimii 10 ani. Da. Brady e o legendă. O legendă vie. Efectiv mi s-a făcut pielea de găină...

Is it over?

Is it over? Nu ştiu. Nu cred. Nu cred că pasiunea mea pentru malamuţi se va sfârşi vreodată. Mă întreba chiar acum vreo trei ore Radek - îl găzduim peste noapte. A venit pentru Europeanul de mâine de la Bucureşti - Gata? Am terminat-o cu malamuţii? Că nu mi-am mai actualizat site-ul cam de mult. I-am explicat că nu-i aşa. În niciun caz nu am terminat-o. Că din punctul meu de vedere voi avea malamuţi mereu prin curte. Doar că deocamdată am luat o mică pauză. Nu am mai fost pe la concursuri din cauza politicilor duse prin showuri. Şi nu mă refer doar la showurile şi arbitrii români - deşi ele/ei m-au făcut să iau această decizie - oricum chestia asta e generalizată în toată lumea. Îmi pare rău dar nu mai accept ca eu şi câinele meu să fim bătaia de joc a unor nesimţiţi. Asta ca să nu le spun altfel. Să fim lămuriţi de la început. Nu există câinele perfect. Accept defectele câinilor mei. Le ştiu. Că doar nu-s tâmpit. Şi bineînţeles că încerc să le ascund în ring. Ca toată lumea de altfel. Accept ca al meu câine să fie învins de un câine mai bun. Dar nu accept, nu mai accept, ca el să piardă în ring în faţa unui alt câine doar pentru că handler-ul şi/sau crescătorul e o cunoştinţă a arbitrului. Această lume nu este pentru mine. Pierd timp, cheltui bani, îmi fac nervi. Pentru ce? De asta în ultima vreme am selectat showurile în funcţie de arbitrii invitaţi. Iar de trei ani nu am mai fost la concursuri. Am şi avut altceva mai bun de făcut şi nici nu mai aveam chef să-mi chinui câinii doar pentru orgoliul personal. Au destule titluri. Când voi avea un alt câine, voi relua mersul pe la concursuri. Dar doar cât să-i fac un mic palmares. Atât. 

Toţi aceşti ultimi ani am rămas în contact cu lumea crescătorilor de malamuţi. Urmărind în linişte, uneori din umbră, ce a mai apărut, ce s-a mai întâmplat. Nu ştiu ce să mai zic. Stau şi mă gandesc la ceea ce credeam eu acum vreo patru ani că voi face în 2012. La Europeanul care va avea loc la Bucureşti. La doi paşi de casă. Mă gîndeam că voi merge cu Indy. La veterani. Şi mă gândeam că voi avea probabil şi o fetiţă mai tânără cu care să merg la concurs. Indy e năpârlit. N-avea rost să-l înscriu. Fetiţă am fost cât pe aci să iau una de la Gloria. Acum trei ani am avut posibilitatea de a avea prima alegere dintr-un cuib superb şi numeros de-al ei. Mai trebuia doar să plec să mă duc să o iau. Doar că familia s-a opus. Asta e. Deci mâine, la European nu mă duc cu niciun câine. As a matter of fact, nici nu ştiu dacă voi ajunge măcar eu să văd concursul. Meli insistă să mă duc. Pentru că ştie că-mi doresc. Însă sunt prea multe de făcut la fabrică şi parcă nu-mi vine să-i las singuri. Mai vedem mâine dimineaţă...

Deci, stau acum totuşi şi mă întreb... 

- Is it really over? Is it? 

- No... Or... Who knows... Maybe... But... In this case... I think... Tomorrow is a new beginning.

Eva

Eva. Un nume frumos. Atât de frumos încât dacă Ana se năştea cu doi ani mai devreme, o chema, probabil, Eva. Dar Meli i-a dat numele ei. Cui? Ei, Evei.

Cine este Eva? Eva este prima fetiţă de malamut nascută la noi. Eva este singurul nostru malamut care e cu noi din prima lui zi.  Eva este cea care lăsând-o la ai mei pentru două zile cât eram la Constanţa cu Enica şi Carlos la concursuri, nu şi-a făcut nevoile. Când ne-am întors şi am început să o mângâiem s-a lungit toată ca o blană de urs în bucătărie şi şi-a dat drumul. Ce băltău!

Eva este cea care poate deschide orice poartă sau uşă dacă nu e încuiată. Eva este una din cei doi căţei cu care am fost în cea mai nebunească călătorie cu maşina. Moreni-Barcelona. Şi retur. În 2004 la Europene. Eva. Campioană a României la juniori şi seniori. Eva. Un Malamut şi jumătate. Mamă grijulie şi tandră. Voioasă. Haioasă. Inteligentă. Puternică.

Eva. Primul malamut care ne părăseşte. De azi Eva trăieşte doar în amintirea celor care au avut privilegiul de a o întâlni şi cunoaşte.

De ziua ei, într-o zi cu eclipsă de Soare, o stea din curtea noastră s-a stins.