Vincent

Copil fiind am primit câteva albume cu tablouri. Fie albume cu picturi ale marilor maeştrii, fie albume axate pe câte un singur pictor, fie albume cu galerii precum Ermitaj sau Tetriakov. Fiecare din ele cu sute şi sute de pagini. Cum prea multe distracţii nu existau în acele vremuri stăteam uneori şi răsfoiam acele albume. De departe pictorul meu favorit era Rembrandt. Eram absolut fascinat de portertele lui. De fineţe, de detalii, de cât de reale păreau, de modul cum era folosită lumina. După ce am luat prima treaptă la liceu, în 1988, ai mei ca rasplată m-au dus în excursie în Rusia. Uniunea Sovietică de fapt. Moscova şi Leningrad. După ce am vizitat palatul Petrodvoreţ, lângă Leningrad, am mers cu feribotul înapoi în oraş. Apoi am vizitat şi Ermitajul. Atât cât puteai vizita din el în câteva ore. Chiar m-am bucurat când am recunoscut tablouri pe care deja le ştiam din albumele de acasă. Ţin minte că la un moment dat nu am mai rezistat şi am pus mâna pe un tablou de-al lui Rembrandt. Voiam să fac asta. Îmi doream atât de mult să pot pune şi eu mâna pe un tablou pictat de el. Custodele nu a fost prea încântat când m-a văzut dar oricum mustrarea lui nu a mai contat. Ştiam că ceea ce făcusem era probabil un lucru unic în viaţă. Foarte multă vreme Rembrandt a fost pictorul meu favorit.

Până în ziua în care l-am descoperit pe Van Gogh. De fapt în ziua în care am văzut a lui Noapte Înstelată. Când am văzut-o am rămas pur şi simplu uluit. Avea ceva ce mă atrăgea. Ceva făcea ca ochii să nu mi se mai despartă de tablou. Era ca un vis, care ştii că e vis, dar din care nu vrei să te trezeşti pentru că îţi place atât de mult. Da. Asta a fost senzaţia care am avut-o când am văzut acest tablou pentru prima dată. E drept, ştiam deja câteva tablouri ale lui... Mâncătorii de cartofi... Irişii... Florile Soarelui... Scaunele... Dormitorul din Arles... dar Noaptea Înstelată pur şi simplu m-a fascinat din prima clipă în care am văzut-o.

Căutam azi pe net Lanul de grâu cu ciori. Pentru un goblen. Da, din când în când îmi place să mai împung acul în etamină. Mă relaxează. E ciudat ca un bărbat să lucreze goblen, dar asta e. Unii se relaxează mergând la pescuit. Alţii se relaxează prin bodegi. Eu mă relaxez facănd sport, editând fotografii sau lucrând la câte un goblen. Mă rog. Ăsta-s eu de acum. Cum ziceam, căutând acest tablou am aflat că azi se împlinesc 120 de ani de la moartea lui Vincent. Mare pictor. Şi când te gândeşti că a început să picteze destul de târziu iar majoritatea tablourilor celebre - mă rog, acum orice tablou de-al lui e celebru - au fost pictate în ultimii doi ani de viaţă.

Vincent. Îmi aduc aminte de cântecul lui Don McLean. Londra. University of Westminster. School of Languages.  Două luni şcoală de vară. O dată pe săptămână aveam un laborator în care profesorul ne punea o melodie şi ne punea să scriem versurile.

Starry, Starry night...

Paint your palette blue and grey...

Look out on a summer's day ...

With eyes that know the darkness in my soul...

Singurul cântec la care nu am făcut nicio greşeală.

Câteva zile după aceea am fost la National Gallery şi am văzut alte câteva tablouri pictate de el. Am văzut Floarea Soarelui. Şi Scaunul. Şi Lanul de grâu cu chiparoşi. Mai erau încă două-trei tablouri dar sincer nu le mai ţin minte. Acestea trei erau cele mai cunoscute. De data asta nu am mai pus mâna pe niciunul. Şi aşa pentru a le vedea nu plătisem nimic. Pur şi simplu nu există taxă de intrare la National Gallery. Tot respectul. În schimb am cumpărat o insignă. O liră sterlină. Sau poate două. Nu eram obligat să fac asta dar aşa am vrut. Banii, oricât de puţini, sunt folosiţi pentru a păstra galeria deschisă în continuare gratis pentru oricine doreşte să o viziteze.

Azi s-au împlinit 120 de ani de la moartea lui Vincent Van Gogh. Mare pictor. Favoritul meu.