Noaptea trecută Uruguay învingea Ghana la penaltyuri după ce Ghana ratase un penalty în minutul 120 al meciului. Penaltyul respectiv fusese acordat africanilor pentru un henţ al unui atacant sud-american care dacă nu respingea mingea de pe linia porţii ai lui ieşeau din competiţie. În momentul în care ganezul a ratat acel penalty am avut presentimentul că uruguayenii vor câştiga meciul la penaltyurile de la final. Aşa e în viaţă. Şi viaţa mi-a dat dreptate.
Azi Argentina pierde cu 0-4 în faţa Germaniei. Poate nu mă credeţi, dar sincer, mă aşteptam. Scorul, poate, e o surpriză. Rezultatul însă nu. Oricum, felicitari germanilor! Argentinienii ar trebui să-şi angajeze un antrenor serios. O naţiune care trăieşte prin fotbal ar trebui să ştie că foarte rar un mare jucător este şi un mare antrenor. Oare faptul că deabia s-au calificat la Mondiale nu i-a pus pe gânduri?
Mă menţin totuşi pe linia directoare pe care mi-am impus-o la începutul Cupei Mondiale. Aceea de a nu mă uita la toate meciurile iar la cele la care totuşi o fac să nu mă uit prea mult. Nu cred că a fost vreun meci din care să văd per total mai mult de un sfert de oră. Dar nu ştiu cum se face că în sfertul ăla de oră se întâmplă cam tot ce e mai interesant în meci. Goluri, eliminări, alte faze controversate.
Dar despre alt fel de încântare pe iarbă vreau să scriu.
Am urmărit dupaamiaza aceasta finala de dublu masculin de la Wimbledon. Perechea suedezo-română Lindstedt-Tecău a ajuns în finală. Urmărisem marţi şi joi meciurile lor din sferturi şi respectiv semifinale. Atunci ei au învins perechi mai bine cotate. Şi au făcut-o destul de categoric printr-un joc solid şi fără prea multe greşeli. Suedezul, cu foarte multă experienţă, era excelent la fileu. Românul servea ca nimeni altcineva şi îi ieşea cam tot ce îşi propunea.
În finală ai noştrii întalneau perechea austriaco-germană Melzer-Petzschner. Ambii, jucatori buni la simplu. Şi complementari la dublu. Melzer e austriacul ăla "încăpăţânat" de care spuneam într-o postare anterioară că l-a eliminat pe Djokovic la Roland Garros. Iar Petzschner i-a pus reale probleme lui Nadal chiar la acest Wimbledon. Din punct de vedere al clasamentului la dublu perechea teutonă pleca teoretic cu şansa a doua. Aveam totuşi sentimentul că ai noştrii plecau cu această a doua şansă. Şi am avut dreptate. Au pierdut în trei seturi.
Trec rapid peste uşoara dezamăgire că un român putea triumfa din nou la Wimbledon pentru că meciul a fost frumos. Foarte frumos. Şi foarte spectaculos. Voleu după voleu. Smash după smash. Garnisit cu câte un stop fin, lob, lung de linie sau passing shot care nu realizai de unde era scos. Cei patru de pe teren erau nişte magicieni. Niste magicieni făra joben şi baghetă. Îmbrăcaţi în tradiţionalul alb. Erau doctori. Doctori în tenis. Totul era o adevărată încântare. Nu cred că există sport mai frumos ca tenisul. Iar dacă este jucat la dublu de nişte băieţi profesionişti acesta devine cel mai spectaculos sport din lume. Nu am nici o rezervă când fac această afirmaţie.
Vreţi vreo dovadă? Dovada este meciul în sine. Urmăriţi finala asta, eventual prin ochii unui suporter al perechii Melzer-Petzschner, priviţi-mă apoi în ochi şi spuneţi-mi că nu este aşa.
Azi Argentina pierde cu 0-4 în faţa Germaniei. Poate nu mă credeţi, dar sincer, mă aşteptam. Scorul, poate, e o surpriză. Rezultatul însă nu. Oricum, felicitari germanilor! Argentinienii ar trebui să-şi angajeze un antrenor serios. O naţiune care trăieşte prin fotbal ar trebui să ştie că foarte rar un mare jucător este şi un mare antrenor. Oare faptul că deabia s-au calificat la Mondiale nu i-a pus pe gânduri?
Mă menţin totuşi pe linia directoare pe care mi-am impus-o la începutul Cupei Mondiale. Aceea de a nu mă uita la toate meciurile iar la cele la care totuşi o fac să nu mă uit prea mult. Nu cred că a fost vreun meci din care să văd per total mai mult de un sfert de oră. Dar nu ştiu cum se face că în sfertul ăla de oră se întâmplă cam tot ce e mai interesant în meci. Goluri, eliminări, alte faze controversate.
Dar despre alt fel de încântare pe iarbă vreau să scriu.
Am urmărit dupaamiaza aceasta finala de dublu masculin de la Wimbledon. Perechea suedezo-română Lindstedt-Tecău a ajuns în finală. Urmărisem marţi şi joi meciurile lor din sferturi şi respectiv semifinale. Atunci ei au învins perechi mai bine cotate. Şi au făcut-o destul de categoric printr-un joc solid şi fără prea multe greşeli. Suedezul, cu foarte multă experienţă, era excelent la fileu. Românul servea ca nimeni altcineva şi îi ieşea cam tot ce îşi propunea.
În finală ai noştrii întalneau perechea austriaco-germană Melzer-Petzschner. Ambii, jucatori buni la simplu. Şi complementari la dublu. Melzer e austriacul ăla "încăpăţânat" de care spuneam într-o postare anterioară că l-a eliminat pe Djokovic la Roland Garros. Iar Petzschner i-a pus reale probleme lui Nadal chiar la acest Wimbledon. Din punct de vedere al clasamentului la dublu perechea teutonă pleca teoretic cu şansa a doua. Aveam totuşi sentimentul că ai noştrii plecau cu această a doua şansă. Şi am avut dreptate. Au pierdut în trei seturi.
Trec rapid peste uşoara dezamăgire că un român putea triumfa din nou la Wimbledon pentru că meciul a fost frumos. Foarte frumos. Şi foarte spectaculos. Voleu după voleu. Smash după smash. Garnisit cu câte un stop fin, lob, lung de linie sau passing shot care nu realizai de unde era scos. Cei patru de pe teren erau nişte magicieni. Niste magicieni făra joben şi baghetă. Îmbrăcaţi în tradiţionalul alb. Erau doctori. Doctori în tenis. Totul era o adevărată încântare. Nu cred că există sport mai frumos ca tenisul. Iar dacă este jucat la dublu de nişte băieţi profesionişti acesta devine cel mai spectaculos sport din lume. Nu am nici o rezervă când fac această afirmaţie.
Vreţi vreo dovadă? Dovada este meciul în sine. Urmăriţi finala asta, eventual prin ochii unui suporter al perechii Melzer-Petzschner, priviţi-mă apoi în ochi şi spuneţi-mi că nu este aşa.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu