D’ale Anei (Noiembrie – Decembrie 2011)

Categoria: Feminin vs. Masculin
Mă suisem pe cântar.
Meli: Nu te mai urca. Că eşti o damă bine...
Ana: Tata nu e damă! El e băiaaat... E dămuleeeţ...


Categoria: Ruşine
Eu: Mă duc să mă tund
Ana: Ai grijă. Să nu te tunzi de tot ... 
Eu: De ce?
Ana: Că cheleşti! Şi nu mai pot ieşi din casă de ruşine!


Categoria: Pitici
Eu: Ce faceţi acolo?
Ana&Victor: Nimic ... 
Eu: Sigur? Pitici mincionoşi...
Ana: Hei! Noi nu suntem pitici!


Categoria: Alergii
Ana: Nu ştiu de ce, dar când scriu îmi vine să mă scarpin...
Eu, zâmbind: Fată, 'oi fi alergică la scris!
Ana, zelfemitor: Ha... Ha... Ha... Ce glumă buuună!


Categoria: Francezo-Engleza
Ana: Mâine avem Franceză
Eu: Je m’en fiche!
Ana: Ce înseamnă?
Eu, zâmbind: Întreab-o pe doamna profesoară...
Ana: Cum adică?
Eu: Păi îi spui ... Madame professeur ... ce înseamnă “je m’en fiche”?
Ana: Aaa... Gata! Ştiu!... Vrei să zici “Je m’appelle Peşte?”

The Police: Every Breath You Take

Every breath you take
every move you make
every bond you break
every step you take
I'll be watching you
Every single day
every word you say
every game you play
every night you stay
I'll be watching you 
Oh can't you see
you belong to me
how my poor heart aches
with every step you take
Every move you make
every vow you break
every smile you fake
every claim you stake
I'll be watching you
Since you've gone I been lost without a trace
I dream at night I can only see your face
I look around but it's you I can't replace
I feel so cold and I long for your embrace
I keep crying baby, baby please
Oh can't you see
you belong to me
how my poor heart aches
with every step you take
Every move you make
every vow you break
every smile you fake
every claim you stake
Every move you make
every step you take
I'll be watching you
I'll be watching you
I'll be watching you
I'll be watching you
I'll be watching you
I'll be watching you
I'll be watching you

Friday

Vinerea era ziua mea preferată de ieşit cu bicicleta. De ce? Pentru că tocmai terminasem treaba la serviciu, eram pe bicicletă şi deja îmi mirosea a weekend. What a feeling! M-am uitat pe statistică. 17 septembrie a fost ultima vineri în care am ieşit cu bicicleta. De atunci am tot sărit-o. Aşa a fost să fie. Săptămână după săptămână, lună după lună, vinerea a devenit o zi fără bicicletă. În engleză ar şi ritma... Friday / free-bike day... Dar asta ... până yesterday!

E gata!

Ce? Ce e gata? Bradul. Era planificat săracul de cel puţin o săptămână. Dar deabia azi am apucat să-l fac. Şi asta pentru că m-am apucat de el abia acum vreo trei ore. După ora opt oricum. Ce să-i faci. Cu toată flexibilitatea de care mă bucur la serviciu tot nu am reuşit să plec mai devreme zilele astea. Iar azi, deşi era ultima zi de lucru înainte de vacanţă, Anuţa a avut serbări. Da, serbări! Şi la şcoală. Şi la karate. Am ajuns acasă pe la şapte şi jumătate... Dar acum e gata! Cine? Bradul măăăi...

9 virgulă 3

"Potrivit unui studiu realizat anul trecut în Marea Britanie, bărbaţii se culcă, în medie, cu 9.3 partenere. Reprezentantele sexului feminin ajung doar la jumătate din această performanţă."

Cum rezolv eu problema asta? Ce să înţeleg eu de aici?

Deci... Bărbaţii au în medie 9.3 partenere. Femeile, jumătate. Rotunjim la 4.7.

Considerăm că raportul dintre bărbaţi si femei e egal. Şi mai considerăm că longevitatea lor e aceeaşi. 

Dacă numărul bărbaţilor sau longevitatea lor era dublă, atunci problema e ca şi rezolvată. Dar nu-i aşa...

Deci... Număr egal de bărbaţi şi femei. Şi ambele sexe trăiesc la fel de mult... Hmm... Ceva nu e în regulă...

Singurele concluzii pe care le pot trage, sunt următoarele:

1. Ori bărbaţii se laudă.

2. Ori femeile nu vor să recunoască câţi parteneri au avut.

3. Ori ambele variantele de mai sus sunt adevărate. Şi ajungem atunci la o medie de 7 parteneri pentru ambele sexe.

4. Ori presupunem că şi femeile dar şi bărbaţii au răspuns sincer. Dar cei 9.3-4.7 = 4.6 parteneri pe care un bărbat britanic îi are în plus faţă de o femeie sunt de fapt parteneri de sex masculin. Aşa o sta treaba în regat?

Matematica asta mă omoară. Mă ajută cineva? Mircică, tu? Mi-eşti dator frate. Te-am ajutat să-ţi rezolvi problema de pe blog acu' două săptămâni...

Crazy

When you feel like you love someone more than he loves you, it can make you a little crazy. It can make you a lot crazy.

6000

Cu cei 20 km făcuţi ieri mai rămân 53 şi trec de borna 6.000.

6.000 km făcuţi anul acesta. Pe bicicletă. E drept, nu se compară cu cei 8.100  de anul trecut dar având în vedere că biclele au şomat aproape două luni anul ăsta, e acceptabil.
Nu?

Adele: Rolling in the deep

De vreo două zile îmi tot răsună-n cap:
 
       We could've had it all 
       Rolling in the deep 
       You had my heart inside your hand 
       And you played it to the beat... 

Oare de ce?

Reinventing ourselves

We have to keep reinventing ourselves, almost every minute because the world can change in an instant. And there’s no time for looking back. Sometimes the changes are forced on us. Sometimes they happen by accident and we make the most of them. We have to constantly come up with new ways to fix ourselves. So we change, we adapt. We create new versions of ourselves. We just need to be sure that this one is an improvement over the last.

Nicu

Dacă tot a trecut Moş Nicolae, Moş Nicolae care după spusele Anuţei este “cel mai buuun!” aşa cum mi-a spus mie, şi “cel mai tare” aşa cum i-a spus lui Meli, să vă spun un scurt dialog de care mi-am adus aminte. Dialog purtat între unchiul meu şi unul dintre sărbătoriţii zilei de ieri:

   - Alo, Viorel?

   - Da

   - Sunt Nicu. Finu’ lu’ naşa.

România, te iubesc

De ceva vreme în media e dusă o campanie furibundă – România, te iubesc. Probabil exasperată de ea, acum vreo două zile Cristina a scris pe Facebook ceva de genul: “this country is getting more and more difficult to live in ... so, why love it?”.

Am avut intenţia de a vedea partea plină a paharului şi a-i raspunde “pentru că aici se află majoritatea celor dragi”. Dar, mi-a luat-o altcineva înainte. Cineva care recunoştea totuşi că deviase de la subiect. Înţelegea de fapt la ce se referea Cristina. Cum oricine trăieşte în ţara asta înţelege perfect la ce se referea ea. Aşa că am zis să fiu eu mai direct. Şi i-am răspuns: “Pentru că suntem neam de mazochişti... d-aia...”.

Ne place să suferim. Şi îi lăsăm pe alţii să ne facă rău. Să zică cineva că n-am dreptate.

Azi e Ziua Naţională. România, te iubesc. Am totuşi un dubiu... La final, pun semnul exclamării sau pe cel al întrebării?

Karen Tarlton

Schiţam şi eu un plan pentru vacanţa de anul viitor. Fetele îşi doresc să vadă (una să vadă, cealaltă să revadă) Franţa. Şi dacă tot mergem la Disneyland (pentru una) şi Paris (pentru celaltă), mă gândeam că poate rezerv o zi o şi pentru mine. Fie un Col du Galibier + Alpe d’Huez, fie un Mont Ventoux. Nu m-am decis. Încă. În fine...

Cum mă gândeam eu la Paris, dintruna–n alta, îmi vine-n minte Place du Tertre. Pictori. Picturi. Am început browseresc pe net. Ajung pe blogul unei pictoriţe. Americancă. Din câte-mi dau seama, nu ar avea vreo legătură cu pictorii sau picturile din Place du Tertre. Singura conexiune era aceea că unul din tablourile sale purta numele pieţei respective.

Nevertheless... I-am descoperit lucrările, mi-a plăcut enorm stilul ei şi nu m-am putut abţine. Sunt foarte multe de spus, am multe argumente în luarea acestei decizii, dar acum nu am nici timpul necesar şi nici nu vreau să sune totul ca o justificare. Esenţial e că l-am rugat pe Vale să comande două din picturile ei. Ieri au ajuns la el. Aştept acum să vină în ţară. Când o mai veni. Dar important e că tablourile mele sunt deja la el.

Bob Marley

Live the life you love. Love the life you live.

Bob Marley

The Replacements

Last Sunday, I saw a team on the field play as hard as they could to win the football game. We lost. Not because of effort or desire but because of lack of leadership and trust. One's been resolved. But leadership means nothing if we don't believe in each other. Players spend years together before they develop trust. I'm asking you to do it in a week, not reasonable but these aren't reasonable times. I know you all have concerns about this Sunday. But a real man admits his fears. I'm asking you to do that here, tonight. Who wants to start? Let's talk about fears. Fears. Fears.

- I'm scared of spiders, coach

- That's not what I meant

- I'm afraid of spiders too. Goddamn spiders freak me, too, fellas

- Well, I didn't mean that...

- Ever get one of those spiders crawling up your arm?

- Crawling on you? Damn! Thanks, Jumbo you can just rock me to sleep tonight

- Okay, that's great, but I'm talking about what scares us on the field

- Like spiders on the field?

- Can we get beyond the spiders, please?

- Bees

- Bees?

- Bees?

- Bees

- Anybody here afraid of anything other than insects? Come on.

- Quicksand

- Shit, yeah! Quicksand's a scary mother, man. It sucks you right in and even if you scream, you get that muck...

- I don't think that's it. That's not what he had in mind

- What's he talking about, then?

- Ask him

- What's up, Shane?

- You're playing and you think everything is going fine. But then one thing goes wrong. And another. And another. You try to fight back, but the harder you fight, the deeper you sink. Until you can't move. You can't breathe because you're in over your head. Like quicksand

- That's some deep shit. Some deep shit...

- Anything else?

- Going back to the mini-mart

- The shipping yard

- The auto plant

- Prison

- Yeah, all right. The truth is, you guys have been given something that every athlete dreams of. A second chance. And you're afraid of blowing it. We all are. But now our fear is shared and we can overcome it together. Let's lose that fear this Sunday and put it into San Diego!

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

I wish I could say something classy and inspirational, but that just wouldn't be our style. Pain heals. Chicks dig scars. Glory... lasts forever.

Quietness

If a woman is quiet, it doesn't mean she's mad at you... She is simply giving you a chance to think about what you have or haven't done.

Vise

Acum vreo săptămână am avut un vis. Coşmar, mai bine zis. M-am trezit brusc. Simţeam că nu mai am aer. Iar inima-mi bătea puternic. Ziceai că vrea să-mi sară din piept.

Se făcea că mergeam noaptea cu maşina. Singur. Drum neluminat. Cu multe curbe. La un moment dat se sting farurile. Încerc să-mi continui drumul. Dar era beznă. Nu reuşeam să văd nimic în faţă. Mi-e frica să nu ies de pe şosea. Opresc maşina. Orbecăind mă dau jos. Şi mă trezesc. După ce mi-am mai revenit, n-a mai fost chip să adorm. Am început să mă gândesc la ce naiba a însemnat acel vis. Cea mai simplă explicaţie ar fi că Touranul meu e o maşină de rahat. La câte vizite în service are ea la activ, chiar nu m-ar mira dacă într-o seară sistemul electric m-ar lăsa baltă. Am ajuns nici să nu mă mai enervez când ceva se strică. Duc maşina în service şi când e gata, mă duc să o iau. Că trec zile, săptămâni, nu mai contează.

Totuşi eu nu prea conduc noaptea. Atunci? Altă explicaţie, care sună ca una dată de vreun psiholog, ar fi aceea că, după moartea lui mamaie, încă sufăr şi sunt dezorientat. Că s-a stins "lumina", că vreau să-mi continui "drumul", dar nu ştiu ce să fac şi încotro să mă mai îndrept. În fine. Mai am de rumegat până-i dau de cap.

Azi noapte, spre dimineaţă, am avut alt vis. Plăcut de data asta. Se făcea că mă plimbam prin Praga. Oraşul cel mai recent adăugat pe lista favoritelor. Dupa ce m-am tot plimbat eu pe acolo, am plecat cu maşina spre Paris. Paris în care am ajuns în nici cinci minute. Maşină bună. Nu mă întrebaţi de maşină, că nu ştiu ce era. Nici nu contează. Poate că drumul era o scurtătură. Sau poate că Parisul nu era Paris. De fapt, sigur nu era. Era o struţo-cămilă. Că avea Turnul Eiffel. Dar era plasat într-o piaţă genul Place de la Concorde. Că avea un fel de Arc de Triumf dar semăna mai mult cu Marble Arch. Iar arcul nu era plasat nici pe Champs Elysees nici la intrarea în Hyde Park. Era pe un bulevard care semăna mai mult cu Bulevardul Unirii. Apoi Parisul ăla mai avea şi nişte clădiri în genul celor proiectate de Gaudi. Dar erau încă în construcţie. Precum Sagrada Familia. Ce să mai... O struţo-cămilă, cum ziceam. Paris, Londră şi Barcelonă la un loc. Stiluri complet diferite dar care se amestecau într-un binecunoscut, neaoş şi bălţat stil românesc. Dar. Dar! Acolo ... mă ... simţeam ... ca ... acasă... Şi m-am tot plimbat ... Şi am tot visat frumos...

TVA şi altele

Încep cu altele...

Mi-am verificat statistica. În ultimele 9 săptămâni m-am urcat pe bicicleta fix de 8 ori. Din care 5 au fost după ce am înmormântat-o pe mamaie. Majoritatea pe medicinală. Îmi tot doream să mai ajung cu Feltul pe Ulmet. Măcar o ultimă dată în acest an. Ieri dimineaţă. Soare. Nu eram foarte ocupat. Am zis că dacă la prânz e frumos, fac Ulmetul. Şi frumos a fost. Unu şi jumate. 7 grade Celsius. O pereche de şosete. Două perechi de pantaloni. Un tricou. Două jachete. Două fesuri. O pereche de mănuşi. Ochelari. Pantofi. Bicicleta. Mobil şi 5 lei, just in case. Dus am fost. Se pare că mi-am pierdut din formă. Iar la modul propriu, chiar mi-am rotunjit-o. Dar asta se vedea deja pe cântar. Am ajuns în vârf după 64 de minute. De obicei făceam asta în fix o oră. Nu-i nimic... E bine şi aşa... Măcar nu m-am dat jos din şa. La coborâre mi-am batut recordul de viteză! Cu 0.1 km/h. Uimitor! Acum recordul e 69.1. Ştiu, unii vor râde. Dar eu prefer să nu-mi rup gâtul. Oricând voi prefera o căţărare în locul unei coborâri.

Acum TVA-ul...

De vreo trei luni, de când a început febra pregătirilor pentru examenul de aptitudini, Meli s-a întâlnit şi a discutat mai mult cu Carmen decât cu mine. Am ajuns să le numesc "siamezele". În fine, nu mă deranjează. Duminica trecută au avut examenul scris. L-au luat. Astăzi urma oralul. O sună Carmen aseară pe Meli. La un moment dat aud că-i zice că n-a mai apucat să citească partea de TVA. Din nou. La care eu, în gura mare: "Nu înţeleg ce aveţi voi de învăţat atâta la TVA. Trebuie doar să ştiţi că e 24%!!!" Hohote. Măcar le-am mai destins puţin...

Au luat şi oralul. De azi, fetele sunt experţi contabili.

The pursuit

The pursuit of truth and beauty is a sphere of activity in which we are permitted to remain children all our lives.

A. Einstein

Zestrea

Discutam zilele trecute prin casă şi nu ştiu în ce context aude Ana cuvântul zestre. Dar ce-i aia zestre? Toţi cei prezenţi au sărit cu explicaţiile. La final, după ce am rumegat puţin, i-am dat şi eu următoarea definiţie: Zestrea este ceea ce îi dădeau parinţii, unei fete urâte, pentru a se putea mărita.

N-am dreptate? Măcar puţină acolo...

Experienţa

Experienţa este cel mai dur profesor. Întâi îţi dă testul şi apoi îţi spune care era lecţia.

Vernon Sanders Law

La şcoală

Povestea Ana...

... domnul învăţător îi zice lui Andrei: Andrei... ce frumos! Ai scris tu aşa frumos?

... şi Andrei îi spune: Nu eu. Mama!

?! ... Ce naiba o fi în capul părinţilor ălora ... ?!

Mamaie

Să descriu prin ce am trecut în ultima vreme, nu are rost. Şi nici nu pot. Nu vă lăsaţi influenţaţi de ultimele mele postări. Încercam şi eu să găsesc ceva pozitiv... Ceva de care să mă agăţ. Ceva care să mă scoată din momentele de groază prin care treceam...

M-am mai liniştit. M-am liniştit după ce mamaie şi-a găsit liniştea. Aş avea atâtea de spus... Şi cu toate astea ar fi atât de puţine...

Acum nu sunt în stare să spun decât atât: Mulţumesc mamaie! Mulţumesc pentru tot ce ai făcut pentru noi...

D’ale Anei (Septembrie - Octombrie 2011)

Ana în somn: - Nu! Nu vreau ţuică!


Meli: Răzvan, dă-mi o foaie albă...

Ana: La ce-ţi trebuie?

Meli: La examen. Să-mi trec ideile pe foaie.

Ana: Dar dacă nu ghiceşti ideile?


- Tata, ştii ce am văzut la televizor?
- Nu. Ce?
- Patinaj... şi ştii cine a câştigat? Campioana naţională!
- Americanca..., zice Babi
- Ba nuuu! Era din Statele Unite!


- Săptămana viitoare e ziua lu' Ioana
- Nu fată. Ioana e născută în ianuarie. Ca tine.
- Dar e Sf. Dumitru!!! Pe ea o cheamă DUMITRU Ioana!!! 

Caramele, caramele ... (18+)

Dacă aveţi sub 18 ani, nu citiţi rândurile de mai jos. Mă bazez pe buna voastră credinţă. Mulţumesc!

Într-un magazin. Frântură din discuţia vânzătoarei cu un client: “De rest, vă dau caramele? [...] Vă dau o caramea s-o sugeţi?” 

Voi ce i-aţi răspunde?

Guru de România

Dacă te uiţi într-un dicţionar de antonime în dreptul cuvântului “gamer” găseşti scris Răzvă. Nu am fost niciodată dependent de joaca pe calculator. Nu i-am înţeles şi cred că nu-i voi înţelege niciodată pe cei ce joacă non-stop. Da, jucam şi eu în ultimii ani de liceu Chuckie Egg, Boulder sau Chronos. Chronos, Hmmm. Mi-a plăcut mai mult după ce am aflat de “jing it baby”. Cheat-ul. Chiar, de unde mi-a venit? E posibil să fi rămas totuşi în memoria pasivă atâţia ani? Apoi a venit facultatea. Nu m-am omorât cu jocurile. După facultate un an-doi am mai jucat Age of Empires şi cam atât.  Acum vreo trei-patru ani am descoperit Conquiztador-ul. L-am jucat un an şi pe ăsta. M-am lăsat. Acum câteva zile am dat peste alt joc pe net. Descoperă România. Trebuie să localizezi cât mai precis şi mai rapid diverse judeţe/localităţi/obiective din ţară. Drăguţ. Am ajuns şi eu pe locul 270. Nu-i rău gândindu-mă că probabil toţi cei 269 din faţă au doar jumătate din vârsta mea. I can live with this.

La geografie sunt Guru de România. :)

Orionidele

Am spus că voi vorbi despre Orionide altă dată. Azi e acea altă dată.

Dupa cum spuneam: Nu, nu am uitat de ele. Mai ales după ce ratasem din cauza ploii Draconidele.

Bun. Orionide. Pe scurt. Trezit cu noaptea-n cap. Special pentru asta. Făcut poze? Da. Surprins vreo stea căzătoare? Da. Una singură. Din păcate aparatul tocmai făcea o procesare în acel moment. Asa că el a ratat-o. Timp de expunere 1 minut => procesare 1 minut. Număr total de poze? Cam o duzină dar una singură am mai păstrat-o, ca amintire, pe card. 
În ea: Orion, Taurul, Pleiadele şi în coltul din dreapta jos Jupiter-ul.

2 x 3

2 x 3. La matematică fac 6. La karate fac 2 locuri 3. Două medalii de bronz. La Campionatul Naţional. Azi, la Titu, Ana a luat bronzul şi la kata şi la kumite. Ea nu-i foarte fericită. Poate doar aurul să o satisfacă. De partea cealaltă, eu sunt foarte mulţumit. Se vede cum progresează de la un an la altul. Mai mult, de data asta s-a bătut doar cu fetiţe mai mari. Nu se dă la o parte. Nu cedează. E bătăioasă. Şi... îi place. De asta o şi duc.

Tocmai mă pregăteam să public postarea asta şi aud din camera cealaltă următoarea afirmaţie:
"Tati e mai bun decât locul 3... E tătiiicul meeeu!"
Cum să nu te topeşti ...?

Mr. Second Place

Când m-am trezit de dimineaţă credeam, speram, că azi voi scrie pe blog despre Orionide. Ce, credeaţi că am uitat de ele? Nu, n-am uitat, însă Orionidele vor trebui să mai aştepte. Mă rezum la cel mult o postare pe zi şi am ceva mai important de spus la ora asta.

Ziceam că am prieteni. Puţini dar buni. Mircică reconfirmă. M-a anunţat că s-au afişat câştigătorii la SNFT14. Guess what... I’m among them! Singura fotografie înscrisă de mine, singura care a trecut de preselecţie... a luat locul doooi! A luat locul doooi!

Am luat locul doi. Din nou. Noul meu nume: Second Place. Mr. Second Place dacă vreţi să fiţi politicoşi.

Ziceam ieri: No hard feelings! No hard feelings, dar le-a fost frică să nu-mi dea un premiu...

Şi apoi... chiar nu meritam unul?

Under pressure

Acu’ vreo două ore am trecut o fugă pe la mamaie la spital. Nu ştiu cum se face, dar numai atunci se găseşte telefonul să sune. De data asta, număr necunoscut. Răspund. O doamnă/domnişoară mă invită la vernisajul SNFT-ului. Mâine la 16.30. I-am spus că nu ştiu dacă ajung. Încerc, dar nu pot promite nimic. De fapt ştiu în sinea mea că n-am cum să ajung. Meli are cursuri. După ce o las la Târg’, ori stau cu mamaie la spital, să o mai scutesc pe mama, ori o iau pe Ana de pe capul lui Babi. Vedem. Oricum şansele ca mâine să fiu văzut în Pasajul Universităţii sunt zero.

Mă întorc la birou. Găsesc cinci mailuri pentru fabrică şi unul pentru mine. Cât lipsisem? Un sfert de oră? În fine, rezolv problemele de serviciu. Citesc mailul adresat mie. Vacanţe şi Călătorii mă invită la venisaj. Fraţilor, nu mă sunară-ţi ceva mai devreme?

Un gând îmi încolţeşte-n minte. Să fi luat vreun premiu? Mă mai sunau dacă oricum îmi trimiseseră mail? Dar dacă aş fi câştigat, de ce să nu-mi fi spus? Mă chemau ei de la Moreni dacă nu câştigam nimic?

Ia mă să intru şi pe site... Or fi afişat câştigătorii... Intru, şi ce găsesc... Anunţ că ne invită la vernisaj. Şi... super-tare... să descoperim acolo câştigătorii!

O să aflu mâine. L-am rugat pe Viorel să treacă pe acolo dacă va putea.

Probabil că n-am luat nimic. Dar recunosc că băieţii/fetele au pus ceva presiune în plus pe mine. De parcă nu erau suficiente probleme în familie şi la serviciu. Acum m-au făcut să mă gândesc şi la un eventual premiu... Să am de ce să fiu dezamăgit.

Gata. Nu mai spun decât atât: Să-mi fie ruşine dacă nu iau vreun premiu. Dar... şi vouă să vă fie dacă nu-mi daţi unul! :p

No hard feelings!

Fără tocuri

- Mi se pare mie sau Răzvan e mai înalt?

- Nu. Are adidaşi noi.

- Dar ce, sunt cu toc?

Must

Pe principiul Mariei Antoaneta – dacă nu aveţi pâine, mâncaţi cozonac – din prima zi a lui Brumărel şi până acum am tot băut must în loc de apă. Nu, n-am rămas fără apă, dar nu e păcat să laşi un must aşa de bun să se transforme în vin?

SNFT 14

Nu am trimis nici o fotografie în primăvară la Salonul Naţional de Fotografie Turistică. Nu prea aveam chef. Chiar dacă 13 e un număr norocos pentru mine.

A venit ediţia a 14-a. La fel, chef (şi timp) nu prea aveam la câte s-au întâmplat în ultimele săptămâni dar uitându-mă la categorii am zis că aş avea o fotografie ce s-ar încadra la categoria "La pas...". Aşa că am trimis-o. Una singură. Ajunge. N-are rost să trimit zeci de fotografii, doar-doar câteva vor trece de preselecţie. Ce va fi, va fi...

Mi-am adus azi aminte că ieri s-a finalizat preselecţia. Am intrat pe site şi am aflat că fotografia mea a trecut.

Acum, şanse matematice să ia un premiu sunt 3/76. Dar aici nu suntem la probabilităţi. Aici doar estetica şi juriul dictează. Totul e subiectiv acum. Que serra, serra...

Frumoasa din Pădurea Adormită

Pentru mine e clar: un criminal ar trebui să-şi petreacă mult, mult timp în închisoare. Cum la fel ar trebui să se întâmple cu un avocat sau magistrat care nu-şi face meseria corect.

"Nu puteam să fim de acord ca un membru PSD să apere un criminal". Aşa zicea ieri purtătorul lor de cuvânt. Cât urăsc eu ipocrizia. Omul ăla poate că-şi face doar meseria. Meseria lui e să îşi apere clientul. Atunci, pentru ce naiba face partidul circul ăsta? Pentru un vot-două în plus? Să se creadă că sunt inocenţi? Puri? Că sunt adevarata Albă-ca-Zăpada?

Da mă! Sunteţi Albă-ca-Zăpada. Şi eu sunt Frumoasa din Pădurea Adormită.

Good job!

Toată presa plânge. Se pare că din 1999 nu s-a mai întâmplat ca un meci oficial al naţionalei să nu fie transmis la TV. Firma care deţinea drepturile de televizare s-a cam calicit. Cică iniţial voiau 600.000 euro. Apoi au redus pretenţiile la 300.000. Azi voiau "doar" 50.000. He, he! Tot prea mult! Marele derby Albania-România nu se dă la tv. Antena dă Narcisa Sălbatică sau ceva de genul ăsta. ProTV-ul, Vocea României. TVR-ul dă Anatomia lui Grey. 2 episoade. Good job TVR! E pauză. S-a terminat primul episod. Gata, acum fug înapoi la TV.

...nidele

Pe la nouă-zece ani singurele constelaţii pe care le cunoşteam (şi recunoşteam) erau cele două Care. Am mai crescut am început uşor-uşor să pot identifica şi altele. Acum Orion şi Cassiopeia sunt favoritele mele. Par cele mai uşor de recunoscut.

Acum vreo lună am aflat că pe 8 Octombrie puteam asista la o ploaie de stele. Draconidele. Fenomen rar (ultima oară văzut în ’46) şi spectaculos (60 meteori pe oră). Se spunea că România ar fi fost un loc ideal pentru a le observa. Mi l-am notat în calendar. Nu cumva să-l scăpăm. Atât eu dar mai ales Anuţa. Vreau să-i hrănesc curiozitatea. De atunci nu m-am mai uitat pe calendar. Dar nici de Draconide n-am uitat. Numai că după trei luni de secetă a trebuit să vină şi ploaia. Exact pe 8 Octombrie! Norocul nostru. Asta e. Rămâne să le vedem din nou, la intensitatea asta, peste 70-80 de ani... :p

Am citit azi că anul ăsta mai putem totusi asista la alte "duşuri stelare". Orionidele pe 21 octombrie, Tauridele pe 4-5 noiembrie, Leonidele pe 16-18 noiembrie şi Geminidele pe 13-14 decembrie. Gata! Am aflat de unde le vin numele. De la constelaţia de unde par că vin.

Acum, sper să prindem şi ceva nopţi senine. Şi atunci poate reuşesc să trag şi eu un meteor în poză. FT3-ul are un progrămel draguţ: “Starry Sky”. Poţi seta timpul de expunere până la 1 minut. Vineri l-am încercat. Am tras în poză şi Carul Mare şi Cassiopeia. Aş fi tras şi Orionul. Dar acum Orionul e vizibil doar spre dimineaţă. Să staţi voi treji până atunci!

Micile bucurii

Nu ştiu cum se face dar de mai bine de două săptămâni sunt în criză de timp. E şi Meli în perioada de examene, la fabrică trebuie rezolvate inerentele probleme, din weekend mamaie e internată... Of, parcă nu se mai termină problemele astea... Uneori simt că cedez...

Cu bicicleta nu am mai ieşit decât o singură zi. Nici măcar pe medicinală nu mai apuc să mă urc. Seara, tot ce vreau e să mă spăl şi să mă culc. Bine că nu mai am nici cine ştie ce poftă de mâncare şi măcar îmi menţin greutatea cât de cât.

Tot încerc să mă agăţ de câte ceva... Ceva care tocmai mi-a adus bucurie... Ceva care să contrabalanseze nebunia din jur. Legile lui Murphy spun că întotdeauna e loc de mai rău. Ştiu asta şi de aceea nici nu vreau să mă plâng. De asta vreau să văd şi lucrurile pozitive petrecute zilele astea.

Vineri s-au împlinit 11 ani de la nuntă.

Luni, la spital, am ajutat-o pe mamaie să se aşeze mai bine pe pat. O întreabă mama: Stai bine? ‘Tau bine, vine răspunsul. M-a făcut să zâmbesc. Stă bine cu moralul. Tocmai făcuse un apropo de copilăria mea. De zilele în care mai dormeam la ai mei în garsoniera de la Pucioasa. Se pare că mă simţeam cam înghesuit dormind între ei. Mă tot plângeam: “Nu ‘tau bineee! Nu ‘tau bine!... Nu ‘tau bineee! Nu ‘tau bine!... ”

Ieri, am fost cu Ana la consultul oftalmologic. Trebuia să ne ducem de prin mai-iunie dar am tot amânat. Mai mult, în timpul vacanţei nu a mai purtat ochelarii. Mi-era cam frică. Dar, am primit o veste bună: Gata, am scăpat de ochelari! ...

Cum o mai duc? Ce mai fac zilele astea? Ce să fac... Încerc să mă agăţ de mici bucurii...

U2: With Or Without You

See the stone set in your eyes

See the thorn twist in your side

I wait for you
Sleight of hand and twist of fate

On a bed of nails she makes me wait

And I wait without you

With or without you

With or without you
Through the storm we reach the shore

You give it all but I want more

And I'm waiting for you

With or without you

With or without you

I can't live

With or without you
And you give yourself away

And you give yourself away

And you give
And you give

And you give yourself away
My hands are tied

My body bruised, she's got me with

Nothing to win and

Nothing left to lose
And you give yourself away

And you give yourself away

And you give

And you give

And you give yourself away

With or without you

With or without you

I can't live

With or without you

With or without you

With or without you

I can't live

With or without you

With or without you

F64

Ziceam ieri că luni am fost prin Bucureşti. Trezit pe la cinci şi jumătate. Plecat la şase. Ajuns în Berceni pe la opt fără un sfert. Plătit pentru repararea aparatului de apă distilată, asistat la o ultimă probă, încărcat aparatul în maşină. Apoi, plecat spre Moreni. Cum treceam oricum prin zona Pieţei Unirii am făcut un mic ocol până la F64. Să-mi iau FT3-ul.

Urcând scările mă uit la ceas. Să nu fie prea devreme. Ştiam că deschid la 9. Era 9:02. E bine. Intru. Înăuntru doi băieţi, fiecare de la măsuţa lui, mă salută. Mă duc la unul din ei, îi spun ce doresc. Camera, plus un card de memorie şi un mic trepied. Le găseşte repede. Completează comanda. Între timp îmi şi actualizează datele. Îmi spune că pot să mă mai plimb prin magazin pentru că în 2-3 minute un coleg va aduce din magazie produsele comandate. Nu trec cele 3 minute şi acestea îi sunt aduse. Deschide pachetul, completează datele pe garanţie, mă întreabă dacă vreau să-mi pornească aparatul ca să-mi arate cum funcţionează, îi spun că nu-i nevoie pentru că mă descurc. Ne ducem la casierie. Plătesc, iau factura, îi mulţumesc şi ies. Coborând pe scări mă uit iar la ceas. 9:12. Bravos!!!

Ştiam că sunt expeditivi băieţii. Am mai comandat de la ei pe net şi niciodată nu m-au dezamăgit. A doua zi primeam coletul. De aproape trei ani însă nu mai cumpărasem nimic. Mă bucur că au rămas aceiaşi profesionişti. 

Luni am facut un mic ocol. Un mic şi foarte scurt ocol. Mulţumesc!

FT3

Acum aproape o lună Andi Moisescu deplângea pe blogul propriu şi personal trecerea în nefiinţă a bunului său prieten Panasonic TZ7. A murit înecat. În apă sărată. Şi cum Andi căuta un înlocuitor, tot compact (că deja are un D90) şi era dispus să asculte şi alte păreri, am zis să-i recomand şi eu două compacte. Compacte la care mă gândeam de ceva vreme. Ambele shock-proof şi water-proof. Olympus Mju 810 şi Panasonic TS3.

Acum, sper că Andi să nu fi avut impresia că am vrut să fac vreun apropo la faptul că aparatul său ar mai fi trăit şi azi dacă ar fi fost subacvatic. Nu. Eu i-am făcut recomandările pentru că efectiv mă gândeam la ele pentru mine.

Să spun şi de ce. Bun, ai un DSLR. Senzor mai mare, deci calitate mai bună a imaginii. Dacă îi pui şi un obiectiv decent (spre bun) şi te pricepi cât de cât, ai pus bazele realizării de fotografii reuşite. Dar, nu. Sunt unii care pe lângă DSLR vor să mai aibă şi un compact. E de înţeles. Cel puţin eu îi înţeleg. Pentru că sunt unul dintre ei. Noi vrem să avem şi o cameră pe care să o putem căra întotdeauna cu noi. Aşa, just in case. Să avem o cameră care să o putem lua oriunde, inclusiv în vacanţe. O cameră care să facă poze. Poze, nu  fotografii. E o diferenţă. De calitate. Însă atunci când vine vorba de amintiri, această diferenţă e redusă la zero. Bun. Atunci, de ce să nu-ţi iei o cameră rezistentă la şocuri şi subacvatică? De ce? Mai ales că preţul nu e exagerat de mare comparativ cu cel al altor compacte. Dacă te gândeşti apoi că TS3-ul vine, pe lângă rezistenţa la şocuri şi apă, cu un grup optic Leica, cu GPS, altimetru, busolă şi barometru incorporate, ce altceva îţi mai poţi dori? Să facă focul? Să vâneze?

Luni am avut treabă prin Bucureşti. La întoarcere am făcut un mic ocol şi mi-am luat TS3-ul. Sunt supermulţumit de el. Pe lângă beneficiile mai sus menţionate, are un meniu simplu şi extrem de intuitiv iar calitatea imaginii e OK. Ba, mai mult, e un aparat pe care îl pot împrumuta Anuţei oricând fără să mai stau cu grija lui.

Simt că ăsta este începutul unei noi şi frumoase prietenii.

Goran Bregović

Într-o familie de ţigani. Nepotul intră în camera bunicii şi o surprinde pe aceasta uitându-se la un film porno.

   - Ce faci bunico?

   - Aştept să văd dacă se însoară la final.

- Goran Bregović -

Ce înseamnă hustler

În ultima vreme una dintre cele mai accesate postări ale mele e Hustler. Uitându-mă pe statistici şi săpând mai adânc văd că principala sursă a vizitelor e rezultatul căutării pe Google a “ce inseamna hustler”.

Postarea mea în sine nu explică nici pe departe ceea ce înseamnă Hustler, însă se pare că Google-ul a luat în calcul comentariul Iuliei. Aşa că în capul listei tronează ca răspuns Blogu’ lu’ Răzvă. Cu alte cuvinte butonul “Mă simt norocos” îi redirecţionează către blogul meu. Ăsta da noroc.

Buuun... Asta e... Nu mă deranjează. Ceea ce mă deranjează totuşi e faptul că respectivii nu găsesc un răspuns clar. De aceea am decis să fac un pustiu de bine, să mă pun în slujba informării publicului şi să rectific acest aspect.
 
Aşadar, CE ÎNSEAMNĂ HUSTLER? Hustler înseamnă:

La propriu:

- O persoană încăpăţânată şi determinată să facă orice pentru a reuşi ceea ce şi-a propus.

- O persoană plină de energie şi care lucrează rapid.

- O persoană agresivă, în special în afaceri sau domeniul financiar.

În jargon:

- O persoană fără scrupule ce profită de naivitatea altora pentru a-i escroca.

- O persoană care îşi duce traiul prin metode ilicite.

- O persoană care se prostituează.

Acum, în funcţie de context, alegeţi voi sensul.

Tenis în blugi

Miercurea trecută. Meli s-a dus de la patru la şcoală pentru prima şedinţă cu părinţii. La cinci am dus-o pe Ana la karate şi m-am oprit la terenul de tenis ca să-mi clătesc ochii şi să aştept. Fie să se termine şedinţa lui Meli, fie antrenamentul Anei. Cum stăteam eu aşa, apare Gabi. Îl sunase Colonelu’ să-l roage să vină pentru că fi-su’ nu putea veni. Apare şi Colonelu’. Apoi părintele Alex. Era să zic Ţuţi. E ciudat să-i spui Ţuţi unui preot dar dacă îl ştii din coplilarie e tare-tare greu să te dezobişnuieşti.

Erau trei. Domn’ inspector Vasilescu întârzia. Îl sună Colonelu’. Tocmai pleca din Târgovişte. Ajunge în juma’ de oră.

  - Auzi, nu joci tu până vine el?

  - Cine, eu? Sunt în blugi. Uită-te şi la cum sunt încălţat.

  - Ce are?

  - Păi, în principiu n-are nimica. Dar nici măcar rachetă n-am.

  - Las’ că-ţi dau eu.

Şi, am jucat cu Hammer-ul lui Gabi. Echipe: Colonelul cu Gabi. Eu cu Ţuţi.

Am greşit destule mingi uşoare. Multe lovituri cu rama. Că, de, Hammer-ul nu e Blade Team. Are cap de 95, nu de 104. Asta e.

În fine. Se face cinci jumate. Vasilescu nu apare. Se face şase. Nimic. Se face şase jumate. Vine Meli. Se terminase şedinţa. Cu ocazia asta o ia pe Ana şi se duc la ai mei să mănânce până terminăm noi. Vasilescu nimic. Uite cum am jucat primul meu meci de tenis în blugi.

După meci eram puţin dezamăgit. Colonelul: Nu contează. Ţi-ai făcut damblaua, nu?

Da. Mi-am făcut-o. Cu vârf şi îndesat.

Ar mai fi ceva legat de miercurea trecută. Şi de tenis. Mi-am comandat o rachetă. Ca a lui Nole. La Tennis Warehouse au început reducerile. Probabil Head-ul pregăteste o nouă generaţie. Nu contează. Nu mă interesează. Am rachetă ca a lui Nole. A sosit ieri. Am şi testat-o, tot ieri, într-un meci contra lui Gabi. Sunt super-încântat. De acum Blade-ul va fi titular pe banca de rezerve.

Ninotchka

At home, there is still snow and ice, and here, look at the birds. I always felt a little hurt when our swallows deserted us in the winter for capitalist countries. Now I know why. We have the high ideal, but they have the climate.

Gloria Gaynor: I am what I am

I am what I am
I am my own special creation
So come take a look
Give me the hook
Or the ovation
It's my world
That I want to have a little pride
My world
And it's not a place I have to hide in
Life's not worth a dam
Till I can say
I am what I am

I am what I am
I don't want praise I don't want pity
I bang my own drum
Some think it's noise I think it's pretty
And so what if I love each sparkle and each bangle
Why not see things from a different angle
Your life is a shame
Till you can shout out I am what I am

I am what I am
And what I am needs no excuses
I deal my own deck
Sometimes the aces sometimes the deuces
It's one life and there's no return and no deposit
One life so it's time to open up your closet
Life's not worth a dam till you can shout out
I am what I am

I am what I am

I am what I am
And what I am needs no excuses
I deal my own deck sometimes the aces sometimes the deuces
It's one life and there's no return and no deposit
One life so it's time to open up your closet
Life's not worth a dam till you can shout out
I am what I am

I am I am I am good
I am I am I am strong
I am I am I am worthy
I am I am I belong

I am

I am

I am

I am I am I am useful
I am I am I am true
I am I am somebody
I am as good as you

Yes I am

2-2

Vasluiul a făcut 2-2 cu Lazio. Lazio a făcut 2-2 cu Milan. Milan a făcut 2-2 cu Barcelona. Ce concluzie trage un comentator miştocar? Da, aţi ghicit. Aceeaşi concluzie pe care o poate trage un copil. Diferenţa e făcută însă de bani. Bani pe care comentatorul îi primeşte.
Băieţi, calmaţi-vă! Oricât de buni ar fi ei, Sânmartean nu va fi niciodată Xavi şi nici Wesley, Messi.

Prima zi de şcoală

Mai ţineti minte prima zi de şcoală? Eu unul, prea multe nu mai ţin minte de atunci.

În mica curte a vechii şcoli nr.1 ţin minte o mare, mare aglomeraţie. Ţin minte pe doamna Pleşanu strigând catalogul şi auzind un nume cunoscut. Numele meu. Şi mai ţin minte tablourile cu domnitori de pe holul şcolii. Mircea cel Bătrân. Vlad Ţepes. Ştefan cel Mare. Mihai Viteazu. Atunci când vine vorba despre prima zi de şcoală mamaie nu ratează niciodată să povestească cum m-a văzut ea pe hol ţinându-mi ghiozanul între picioare şi uitandu-mă la un tablou, apoi, mutându-mi tacticos ghiozdanul şi oprindu-mă în dreptul următorului. De, ce să-i faci, copil. Vina era de fapt a lui tataie. El ne lua pe mine şi pe Vale seara pe leagăn şi ne povestiea fie depre respectivii, fie despre anii petrecuţi de el pe front.

Azi a fost prima zi de şcoală a Anuţei. Oare ce va ţine minte despre ea peste ani?

Kiyanitsa

Aceasta este ultima postare referitoare la excursie. Cel puţin deocamdată. Dar am promis că voi vorbi despre asta şi mai bine o fac acum cât amintirile sunt încă proaspete. Este vorba despre ceea ce mi-am luat eu din Cehia.

După primele două zile văzându-i pe cei din grup tot cărând sacoşi după sacoşi am început să mă întreb: Razvane, tu eşti normal? Nu vrei să-ţi iei şi tu ceva din Cehia? Ceva care văzandu-l să-ţi amintească de excursia asta? Uite-i pe ăia cu sacoşile. Uite-o pe Ana. Se uită după jucării. Meli. Meli admiră lănţicurile din cristal. Tu? Tu ce-ţi doreşti? Ce ai vrea să-ţi iei? Păi mi-ar plăcea un desen. Ceva în genul celor de vânzare pe podul Carol. Sau precum cele din magazinele cu suveniruri. Nu fotografii. Sunt întradevăr şi alea foarte frumoase. Dar prefer o fotografie reuşită făcută chiar de mine. Măcar atâta mândrie să am şi eu. Deci vrei un desen în genul şi de dimensiunea cărţilor alea poştale? Da. Ceva în genul ăla. Sunt unele chiar superbe. Zici că sunt pictate. Dar, oare, chiar sunt pictate? Fac pariu că sunt imprimate. Nu. Nu-mi doresc aşa ceva. Atunci, ce vrei? Nu ştiu. Nu ştiu ce mai vreau. Mai aştept. Când voi vedea acel ceva, voi şti.

Răspunsul l-am primit vineri. În Karlstejn. Coboram de la castel şi văd pe partea stângă magazinul cu desene. Îl remarcasem în drumul spre castel dar nu avusesem timp să stau. Şi încep să le privesc. Foarte foarte drăguţe unele. Îmi  zic: Fie ce o fi, una-două tot îmi  iau. Hai totuşi să intru în magazin. Să văd ce au şi acolo. Înăuntru, ce văd? Văd multe, multe picturi. Sus pe pereţi dar şi la nivelul picioarelor, puse pe nişte suporţi ca să poţi răsfoi printre ele. M-am orientat spre nişte tablouri mai mici. Bănuiam că preţul e proporţional cu dimensiunea. După o primă răsfoire eram deja hotărât să-mi iau unul. Întreb cât costă. Tipa îmi  spune că preţul e atat, dar că fiind sfârşit de sezon le vând la jumătate de preţ, că dacă aş plăti în euro ar costa doar atât. Bla-bla-bla-urile şi bullshit-urile de rigoare. În fine. Preţul nu era mare aşa că-mi zic: OK. O iau de la capăt să vad pe care îl iau. Mă hotărăsc la unul. Îl pun deoparte şi încep să răsfoiesc iar. Poate găsesc unul care să-mi placă şi mai mult. Şi mă uit, mă uit, şi fiecare tablou care îmi  trecea prin faţa ochilor îmi re-confirma că făcusem o alegere bună. Până când dau de altul. Cam aceeaşi paletă. Cam acelaşi stil. Nu mă puteam hotărî. La care să renunţ? Stau şi stau şi stau pe gânduri. Până la urmă îmi zic: What the hell! Le iau pe amândouă! Nu sunt scumpe şi n-are rost să regret mai târziu că am renunţat la unul din ele. O întreb dacă mi le vinde cu alt preţ, puţin mai mic, pentru că le-aş lua pe amândouă. Până la urmă a fost de acord. Nu ştiu ce m-a apucat. De regulă nu-mi place să mă tocmesc dar aşa am simţit în acel moment. Sincer, aş fi plătit cu bucurie preţul cerut iniţial. Dar asta-i altă poveste.

Am avut parte de o mică surpriză când am ajuns acasă. Din momentul cumpărării am păstrat tablourile ambalate pentru a nu se deteriora pe drum. Ei bine, acasă am constatat că ambele sunt pictate de acelaşi pictor. Măcar sunt constant în alegeri. Remarcasem în magazin că tablourile erau pictate preponderent de ruşi. Sau cel puţin numele lor aveau o rezonanţă rusească. Unul din nume era Antonov. Pe ăsta l-am reţinut că e acelaşi cu cel al avioanelor sovietice. Super-asociere, nu? În fine.

Care este numele pictorului meu? P. Kiyanitsa. Pe paspartu aşa s-a semnat. Cu litere latine. Pe tablou s-a semnat cu chirilice: П. Кияниця.

Cine o fi el? Sau, mai ştii, o fi o ea? Nu ştiu. Un lucru e cert. Îmi plac tablourile astea două. Îmi plac la nebunie. Iar atunci când le privesc mă încearcă un fior, inexplicabil, de bucurie. Au ceva, ceva ce mă face, involuntar, să zâmbesc.

Acum sper să nu dau în boala colecţionării de tablouri. Asta e boală grea. Grea şi foarte costisitoare.