Kiyanitsa

Aceasta este ultima postare referitoare la excursie. Cel puţin deocamdată. Dar am promis că voi vorbi despre asta şi mai bine o fac acum cât amintirile sunt încă proaspete. Este vorba despre ceea ce mi-am luat eu din Cehia.

După primele două zile văzându-i pe cei din grup tot cărând sacoşi după sacoşi am început să mă întreb: Razvane, tu eşti normal? Nu vrei să-ţi iei şi tu ceva din Cehia? Ceva care văzandu-l să-ţi amintească de excursia asta? Uite-i pe ăia cu sacoşile. Uite-o pe Ana. Se uită după jucării. Meli. Meli admiră lănţicurile din cristal. Tu? Tu ce-ţi doreşti? Ce ai vrea să-ţi iei? Păi mi-ar plăcea un desen. Ceva în genul celor de vânzare pe podul Carol. Sau precum cele din magazinele cu suveniruri. Nu fotografii. Sunt întradevăr şi alea foarte frumoase. Dar prefer o fotografie reuşită făcută chiar de mine. Măcar atâta mândrie să am şi eu. Deci vrei un desen în genul şi de dimensiunea cărţilor alea poştale? Da. Ceva în genul ăla. Sunt unele chiar superbe. Zici că sunt pictate. Dar, oare, chiar sunt pictate? Fac pariu că sunt imprimate. Nu. Nu-mi doresc aşa ceva. Atunci, ce vrei? Nu ştiu. Nu ştiu ce mai vreau. Mai aştept. Când voi vedea acel ceva, voi şti.

Răspunsul l-am primit vineri. În Karlstejn. Coboram de la castel şi văd pe partea stângă magazinul cu desene. Îl remarcasem în drumul spre castel dar nu avusesem timp să stau. Şi încep să le privesc. Foarte foarte drăguţe unele. Îmi  zic: Fie ce o fi, una-două tot îmi  iau. Hai totuşi să intru în magazin. Să văd ce au şi acolo. Înăuntru, ce văd? Văd multe, multe picturi. Sus pe pereţi dar şi la nivelul picioarelor, puse pe nişte suporţi ca să poţi răsfoi printre ele. M-am orientat spre nişte tablouri mai mici. Bănuiam că preţul e proporţional cu dimensiunea. După o primă răsfoire eram deja hotărât să-mi iau unul. Întreb cât costă. Tipa îmi  spune că preţul e atat, dar că fiind sfârşit de sezon le vând la jumătate de preţ, că dacă aş plăti în euro ar costa doar atât. Bla-bla-bla-urile şi bullshit-urile de rigoare. În fine. Preţul nu era mare aşa că-mi zic: OK. O iau de la capăt să vad pe care îl iau. Mă hotărăsc la unul. Îl pun deoparte şi încep să răsfoiesc iar. Poate găsesc unul care să-mi placă şi mai mult. Şi mă uit, mă uit, şi fiecare tablou care îmi  trecea prin faţa ochilor îmi re-confirma că făcusem o alegere bună. Până când dau de altul. Cam aceeaşi paletă. Cam acelaşi stil. Nu mă puteam hotărî. La care să renunţ? Stau şi stau şi stau pe gânduri. Până la urmă îmi zic: What the hell! Le iau pe amândouă! Nu sunt scumpe şi n-are rost să regret mai târziu că am renunţat la unul din ele. O întreb dacă mi le vinde cu alt preţ, puţin mai mic, pentru că le-aş lua pe amândouă. Până la urmă a fost de acord. Nu ştiu ce m-a apucat. De regulă nu-mi place să mă tocmesc dar aşa am simţit în acel moment. Sincer, aş fi plătit cu bucurie preţul cerut iniţial. Dar asta-i altă poveste.

Am avut parte de o mică surpriză când am ajuns acasă. Din momentul cumpărării am păstrat tablourile ambalate pentru a nu se deteriora pe drum. Ei bine, acasă am constatat că ambele sunt pictate de acelaşi pictor. Măcar sunt constant în alegeri. Remarcasem în magazin că tablourile erau pictate preponderent de ruşi. Sau cel puţin numele lor aveau o rezonanţă rusească. Unul din nume era Antonov. Pe ăsta l-am reţinut că e acelaşi cu cel al avioanelor sovietice. Super-asociere, nu? În fine.

Care este numele pictorului meu? P. Kiyanitsa. Pe paspartu aşa s-a semnat. Cu litere latine. Pe tablou s-a semnat cu chirilice: П. Кияниця.

Cine o fi el? Sau, mai ştii, o fi o ea? Nu ştiu. Un lucru e cert. Îmi plac tablourile astea două. Îmi plac la nebunie. Iar atunci când le privesc mă încearcă un fior, inexplicabil, de bucurie. Au ceva, ceva ce mă face, involuntar, să zâmbesc.

Acum sper să nu dau în boala colecţionării de tablouri. Asta e boală grea. Grea şi foarte costisitoare.