Am fost la Leul Deşertului. În special pentru Radu Beligan şi Maia Morgenstern. Primul spectacol cu ei doi pe scenă. Comedie.
Sensei a avut şi el o săptămână foarte grea şi a uitat să le înscrie pe fete la kata pe echipe. Ar fi avut o medalie aproape asigurată. Doar sunt campioanele naţionale din ultimii doi ani. Ar fi putut fi al treilea an la rând pentru că, din ce am urmărit, toate echipele înscrise la categoria lor s-au bătut doar în Heian-uri. Pe de altă parte, satisfacţia unor victorii în faţa unor adversari mai slab pregătiţi poate fi înşelătoare. Mai bine că a ieşit așa.
Ana a luat doar o medalie. La kumite. Nu sunt mulţumit de medalie atât cât sunt de modul în care şi-a câştigat-o. Semifinala a câştigat-o cu un uimitor 7-0. Nu ştiam că a progresat aşa de mult. Dublarea tehnicilor, aşa cum a învăţat de la sensei, a făcut ravagii. Iar mawashi-ul ei e superb şi începe să-şi atingă ţinta. Finala s-a terminat 0-0. 1-4 la Hantei (decizia arbitrilor). Bun și argintul dar, după cum spuneam, sunt mult mai mulțumit de progresul ei. Cum la fel de mult sunt mulțumit de evoluția ei la kata. Optimile le-a câștigat cu 5-0. În sferturi doar arbitrii debutanți (și părtinitori) i-au negat dreptul la o medalie. Sunt împăcat însă. În primul rând pentru că Ana știe că merita să câştige. Și de faptul că se concentrează şi-și stăpânește emoţiile mult mai bine. Apoi pentru că niciodată nu l-am văzut pe sensei mai nervos pentru o decizie eronată a arbitrilor. Și nu în ultimul rând, pentru că după ce au dat decizia eronată, arbitrii respectivi au fost băgați în ședință de către arbitrul principal.
După primele două săptămâni de concediu în care am câştigat altitudine 27.000 m pentru CTS urma ultima o săptămână în care să-mi mai revin... Excursia în Turcia...
August (sau o fi fost Iulie?) 1984. Mergeam pe drumul dintre Pitești și Curtea de Argeș în mașina alor mei privind pe geam cum trec copacii pe lângă noi și ascultând la radio ceremonia de deschidere a jocurilor olimpice. Trei zeci de ani mai târziu, pe aceeași șosea, tot pe bancheta din spate, în mașina lui Alex, privind copacii de pe margine aud la radio "All I wanna do ...". Sheryl Crow. Fosta logodnică a lui Lance Armstrong. Hm... Se leagă. Că eram și cu bicicletele pe suporți. Mergeam cu Alex, Olimpiu și Ștefan să urcăm Transfăgărășanul.
All I wanna do.... pardon, did ... pardon... Tot ce îmi doream concediul ăsta era să pot (în sfârșit) urca Transfăgărășanul. Pe bicicletă bineînțeles. Aveam de gând să fac asta la sfârșitul săptămânii. Singur, abordând partea nordică. De la Cârțișoara. Ei bine l-am atacat din sud. Dinspre Vidraru. Alături de prieteni. Și ca bonus am făcut și ultima treime a părții nordice. Bucata de serpentine din Sibiu. Cea care l-a făcut pe Jeremy Clarkson să strige extaziat: "This is the best road in the world! Romania, may we stay here... Forever?"
Ana a terminat pe locul doi la clasa ei şi a avut al treilea timp la fete. Fetiţa care a câştigat clasa a avut un timp mai bun cu două minute. Stau acum şi mă gândesc dacă trăgeam pe urcare la fel ca anul trecut, dacă nu ocoleam bălţile din pădure ca domnişoarele şi dacă nu ne pica şi lanţul, oare unde ne-am fi clasat. Probabil că pe primul loc la clasa. Dar nu ştiu dacă aş fi savurat cursa la fel de mult. Aşa ne-am bucurat de privelişte, de atmosferă, de competiţie în general. A fost o cursă super-relaxată pentru noi. Aşteptând ora pentru premiere am mai făcut o plimbare de vreo 20 km prin Răţoaia, Băleni şi Racoviţă. 
Selva (Pădurea) - Cartierul ţesătorilor. Iar în vremurile în care cartierele erau militarizate locuitorii acestui cartier erau conoscuţi ca foarte buni arcaşi.
E oficial. M-am îndrăgostit de Siena. Poate pentru că am prins o vreme superbă. Poate pentru că am vizitat-o devreme, când hoardele de turişti încă nu-şi făcuseră apariţia. 
Poate pentru că purta haine de sărbătoare (cu trei zile înainte fusese Il Palio). Pentru casele ei din piatră. Pentru străduţele ei înguste. Pentru topografia locului ce îţi dă impresia că te dai într-un rollercoaster urcând şi coborând pavatele. 
Pentru densitatea de Piazzete si Palazzouri pe metru pătrat. Pentru bazilica San Domenico. Pentru Piazza del Campo unde de două ori pe an are loc festivalul urmat de tradiţionala cursă de cai. 
De mult nu am mai avut o zi de vineri în care să plec așa de liniștit de la serviciu. Toate, dar absolut toate se rezolvaseră sau urmau să se rezolve. Ba, mai mult, am şi plecat mai devreme. Aveam de prins două avioane până la Florenţa.
La ora şase deschisesem ochii. Fiind devreme și având suficient timp la dispoziție am plecat cu Oana spre Siena. Siena care o ratasem în precedentele vizite italiene. Siena care a fost o revelaţie. Două ore a fost suficiente pentru a-mi dori să revin. Să revin și să o savurez. O să vă scriu altă dată mai pe larg. Acum vă spun doar că Siena a devenit orașul meu preferat în Italia.
Plecat joi din Moreni. Fix 24 ore mai târziu am ajuns la hotel în Nove Zamky rupt de oboseală pentru că toată noaptea am condus. Slovacia, atât cât am vazut din ea, mi-a plăcut. Mă simțeam ca acasă. Sătuce cu case şi garduri normale, ca la noi. Chiar discutam cu Vio că parcă suntem ba-n Găești, ba la Ghirdoveni. Doar că acolo era mai curat, mai liniște și aproape pustiu pe străzi. M-a șocat cât de slab era traficul pe acolo.
Buuun. Competiția acum. Sâmbătă intră Ana. Competiția la kata a fost un rollercoaster pentru mine. Ana câștigă primul meci. Îl pierde apoi pe cel de-al doilea. Pierde în fața celei care în final a devenit campioană europeană. Dar pentru că respectiva a ajuns în finală toți cei eliminați de ea pe drum au primit o a doua șansă. Repasajul. Adică șansa la un bronz. În repasaj Ana bate în primul meci. Speranțele mele cresc. Mai rămânea un singur meci. Cel pentru bronz. Meci care, din păcate, l-a pierdut. Asta înseamnă totuși că termină pe locul 5. Loc 5 care nu-i de colo, ea fiind cea mai tânără din categorie. Hai să o luăm altfel. Toate fetele de pe podium vor avea 12 ani anul viitor. Vor schimba categoria. Ana va rămâne. Deci, dacă munceşte şi se perfecţionează, cine ştie...
Acum, mă credeți sau nu, sunt mult mai mulțumit de rezultatul de la kata decât de cel de la kumite. O medalie de bronz la europene rămâne o medalie de bronz dar locul 5 la kata m-a uns pe suflet. E mai mult decât credeam. Da, speram la mai mult, dar stiam că va fi aproape imposibil de venit cu medalie la kata. 
Mi-am schiţat o tură pe Strava. Insuficientă pentru Grand Fondo. Adăugat un ocol şi am făcut-o de peste 130 km. Duminică la 6.30 plec cu Sorin spre Urlaţi. În centru Titi ne aştepta pe o bancă. Merge şi el cu noi. Frumos. Se face aproape şapte fără zece până ieşim din Moreni. Vreau să-mi respect planul. Adică la 9 să fim în Urlaţi pentru a-i ura baftă lui Mancuso, frumosul nebun, prietenul nostru, speranţa noastră la un podium, participant la Marvin.
Şi aleargă-i Răzvane. I-am dus cu o medie de 27.5 km/h (ei pe mtb-uri în trena mea) până acolo. Dar ne-am îndeplinit obiectivul. Întâlnit cu Bogdan, făcut un selfie de grup, urat baftă şi plecat mai departe. De acolo am mers la pas i-am lăsat şi pe ei să stabilească ritmul. Oprit la mânăstirea Jercălăi. Mers spre Vărbila. Urcarea de acolo nu mai este aşa dură cum mi se părea acum doi ani. De aici am tras concluzia că dacă te antrenezi capeţi puteri supranaturale. Poţi schimba chiar formele de relief! 
Luni, Rusalii, zi liberă. Aşa că l-am scos pe Gabi la plimbare. Duminică îl învoisem motivat, chiar dacă ideea plimbării la Urlaţi îi aparţinuse. Avusese sâmbătă nu una ci două revederi de bifat. Şi pe a lui dar şi pe a Daninei. Am fost cu el o tură pe Floreşti, Brătăşanca, Stoeneşti, Nedelea şi-napoi acas'. 
Iată că planul de a participa la cele două concursuri din weekend nu s-a materializat. În schimb de Rusaliile astea am bifat două plimbări foarte reuşite. Sunt ele Măcinul şi Marvinul două concursuri la care trebuie să participi măcar o dată-n viaţă dar pentru mine chiar şi ele pălesc în faţa plimbărilor alături de prieteni.
Fost-am la Petroșani. La Cupa Masibo. Primul concurs de karate la care a trebuit să plecăm cu o zi înainte și să dormim acolo. Făcut-am asta gândindu-ne la cei mici. Să mergi cu ei minimum 300 km (considerâd că o luam pe Voineasa) și apoi să te aștepți că vor concura la potențial maxim nu e tocmai realist. 
Așa că am plecat vineri pe la ora două. Dar nu pe Voineasa ci pe Brașov, Sibiu și apoi Hațeg. 427 km mai târziu, adică aproape de ora nouă, ne cazam la hotel. Drum destul de aglomerat dar șosele bune. Chiar mă gândeam ce mișto ar fi să pot face vreodată o Simeria-Petroșani pe bicicletă. Drum asfaltat ca-n palmă, nu foarte aglomerat, câteva urcări și coborâri frumoase. De peisaj nu mai zic. Dar să revenim. Cazat, ieșit la o plimbare nocturnă prin centrul Petroșaniului, mâncat câte ceva la o pizzerie și întors la hotel că mâine avem concurs.
Mâine, adică ieri, trezit, mâncat, plecat la sala de sport a colegiului economic unde se ținea concursul. Concurs care părea că nu se mai termină. Sunt destul de târșit prin concursuri. Credeam că Cupa Saishin, la Râmnicu Vâlcea e top of the tops. Nu fratele meu. Ăsta a început la zece terminat după nouă. Apoi decernarea medaliilor a mai durat o oră. Noroc că stabilisem de la început că vom sta și o a doua noapte în Petroșani. Ei bine, am ajuns la zece și jumătate la hotel. Mers apoi la pizzerie că cei mici deja salivau gândindu-se le ce pizze vor comanda. Wrong! La pizzerie nu mai făceau/serveau mâncare la ora aia. Adică 22.45. Asta deși localul era aproape plin și toată lumea urmărea finala Champions League. Sau derbiul madrilen. Ceva de genu'. 
La ora aia pizzeria ar mai fi avut cel puțin încă o repriză în care putea să-și îndoape clienții. Dar, cum spuneam, nu mai făceau de mâncare. Serveau doar de la bar. Iar pizza la sticlă nu s-a inventat încă. 
De concurs ce să spun. Ne-am întors cu două medalii de bronz. Câte una la kata și kumite. Sunt mulțumit că la kata a concurat într-o grupa de copii avansați, foarte grea. Iar la kumite de pierdut a pierdut la decizia arbitrilor. Cu cel mai strâns scor posibil: 3-2. În meci a avut inițiativa și (chiar dacă nu a punctat) nici pe adversară nu lăsat-o să puncteze. Una peste alta evoluăm. Și ne pregătim. Chiar acesta a fost scopul acestei lungi deplasări. Ne pregătim pentru europene. Unde va fi mult mai greu. Cu și mai mulți adversari. Nu avem pretenții și vom merge acolo fără nici un fel de presiune. Dar campionii - în sensul figurativ al termenului - se cresc pic cu pic. Și cu multă, foarte multă muncă.
De dimineață plec cu Olimpiu spre Boldești Scăeni. Ajungem la nouă. Pe la 9.30 ne întâlnim cu Bogdan. Ne mai plimbăm puțin... Ne tragem în poze... 
Le Diner de Cons. Film. 1998. Trei premii Cesar. L-am văzut de vreo trei ori. La un moment dat chiar căutam să cumpăr DVD-ul.
Căsuţa tehnică:
