Mândru de ea

Da, sunt mândru de ea. Oricum sunt mândru de ea, doar e copilul meu. Dar să vă povestesc ultimele ei isprăvi.

Am fost ieri la Râmnicu Vâlcea. Campionatul Naţional pe stil.

Am avut o săptămână tare tâmpită, cu fel de fel de probleme la serviciu. Aveam presentimentul că nici weekendul nu va face notă discordantă şi că nu ne vom întoarce acasă cu cine știe ce medalii. Aşa a fost.

Sensei a avut şi el o săptămână foarte grea şi a uitat să le înscrie pe fete la kata pe echipe. Ar fi avut o medalie aproape asigurată. Doar sunt campioanele naţionale din ultimii doi ani. Ar fi putut fi al treilea an la rând pentru că, din ce am urmărit, toate echipele înscrise la categoria lor s-au bătut doar în Heian-uri. Pe de altă parte, satisfacţia unor victorii în faţa unor adversari mai slab pregătiţi poate fi înşelătoare. Mai bine că a ieşit așa.

Ana a luat doar o medalie. La kumite. Nu sunt mulţumit de medalie atât cât sunt de modul în care şi-a câştigat-o. Semifinala a câştigat-o cu un uimitor 7-0. Nu ştiam că a progresat aşa de mult. Dublarea tehnicilor, aşa cum a învăţat de la sensei, a făcut ravagii. Iar mawashi-ul ei e superb şi începe să-şi atingă ţinta. Finala s-a terminat 0-0. 1-4 la Hantei (decizia arbitrilor). Bun și argintul dar, după cum spuneam, sunt mult mai mulțumit de progresul ei. Cum la fel de mult sunt mulțumit de evoluția ei la kata. Optimile le-a câștigat cu 5-0. În sferturi doar arbitrii debutanți (și părtinitori) i-au negat dreptul la o medalie. Sunt împăcat însă. În primul rând pentru că Ana știe că merita să câştige. Și de faptul că se concentrează şi-și stăpânește emoţiile mult mai bine. Apoi pentru că niciodată nu l-am văzut pe sensei mai nervos pentru o decizie eronată a arbitrilor. Și nu în ultimul rând, pentru că după ce au dat decizia eronată, arbitrii respectivi au fost băgați în ședință de către arbitrul principal.

Deci, una peste alta, chiar dacă medaliile nu sunt la fel de multe și strălucitoare precum anii trecuți, sunt super-fericit văzând-o pe Anuță cât a progresat.