Sufferlandia

Luni 8 km. Marţi 17 km. Miercuri 8 km din care vreo 2 pe ploaie. Aşa mi-am început săptămâna. Ajunsesem să mă enervez. Dar mi-am zis că e cazul să mă calmez şi să nu disper. A venit eliberatoarea zi de joi cu ai ei 43 km. Clasica Vârfuri. Aproape se înnoptase când m-am întors în oraş. Dar tot am reuşit să o fac. 

Vineri am lăsat-o deliberat mai uşor. 16 km prin oraş cu mtb-ul. Urma un weekend cu "Sufferlandrian National Day". Un challenge mai neconvenţional. Un challenge prin care te angajai să suferi pe bicicletă timp de patru ore, împărţindu-le, de preferat, câte două în fiecare zi. Regulamentul era lejer şi lăsa măsurarea gradului de suferinţă la latitudinea fiecărui participant. Sau, mai bine spus, la latitudinea conştiinţei acestuia.

Sâmbătă dimineaţă o duc pe Meli la Târgovişte pentru nişte cursuri. Mi-am pus însă şi Roubaix-ul în maşină. Ştiam deja pe ce segmente urma să sufăr. A fost şi gândire cu premeditare pentru că două din ele erau incluse într-un al treilea. În plus voiam să-mi las amprenta şi pe un al patrulea. Ştiam că în weekend traficul târgoviştean e mai lejer dimineaţa. There's your chance, take it! 32 minute mai târziu mă întorceam la maşină cu 4 KOM-uri la centură. Pentru Strava nu conta că făcusem doar juma' de oră din cele patru. Deja îmi arăta că am terminat challenge-ul. 107%. Pare-se că suferisem destul. Întors acasă. Pe la prânz am mai ieşit puţin iar spre seară am mai făcut o plimbare până la Vârfuri, doar să ştiu că am făcut cele 4 ore regulamentare.

Duminică dimineaţă am ieşit cu Gabi la o plimbare pe Floreşti. Dupăamiază am ai ieşit o tură. Tocmai pusesem ochii pe încă un challenge: Rapha Women's 100. Să faci 100 km în data de 20 Iulie. Ţeapă! Nu pentru că n-aş fi femeie. Ci pentru că cei 100 km trebuiau făcuţi dintr-o singură tură. Aşa-i când nu citeşti regulamentul până la capăt. Dezamăgirea ratării insignei a mai fost atenuată de faptul că uitându-mă pe clasamentul pe Romania la Sufferlandria apăream pe locul doi. La doar 7 mile de locul unu. Adică 12 km. Aşa că la opt seara mă urcam iar pe biclă dând o raită de 22 km prin oraş. Ajung acasă. Semi-ţeapă. Tot locul doi. Între timp, un voinic din Focşani care sâmbătă făcuse 180 km mai rulase încă 250 km duminică. Făcuse aproape dublu decât mine. Respect!

Mă pot lăuda însă că am ieşit vicecampion naţional la suferinţa pe biclă. 

Aşa că, vedeţi voi, nu tot ce începe prost se termină si mai prost. Murphy, mori de ciudă!

LATER EDIT: Challenge-ul a shimbat unitatea de măsură din kilometri în ore. Aşa că am retrogradat pe locul 5 în România. Mă bucur însă că în locul meu au urcat pe locul doi cei doi Acăşeni: Cristi şi Vlad (care are doar 11 ani, pentru cine nu ştie). În weekend au făcut turul Munţilor Cindrel. 176 km. Pedalând 14 ore, cărând după ei cort, saci, îmbrăcăminte, mâncare s.a.m.d. Meritau locul ăsta mai mult decât mine. Meritau chiar primul loc.