Transfăgărășan

August (sau o fi fost Iulie?) 1984. Mergeam pe drumul dintre Pitești și Curtea de Argeș în mașina alor mei privind pe geam cum trec copacii pe lângă noi și ascultând la radio ceremonia de deschidere a jocurilor olimpice. Trei zeci de ani mai târziu, pe aceeași șosea, tot pe bancheta din spate, în mașina lui Alex, privind copacii de pe margine aud la radio "All I wanna do ...". Sheryl Crow. Fosta logodnică a lui Lance Armstrong. Hm... Se leagă. Că eram și cu bicicletele pe suporți. Mergeam cu Alex, Olimpiu și Ștefan să urcăm Transfăgărășanul.

All I wanna do.... pardon, did ... pardon... Tot ce îmi doream concediul ăsta era să pot (în sfârșit) urca Transfăgărășanul. Pe bicicletă bineînțeles. Aveam de gând să fac asta la sfârșitul săptămânii. Singur, abordând partea nordică. De la Cârțișoara. Ei bine l-am atacat din sud. Dinspre Vidraru. Alături de prieteni. Și ca bonus am făcut și ultima treime a părții nordice. Bucata de serpentine din Sibiu. Cea care l-a făcut pe Jeremy Clarkson să strige extaziat: "This is the best road in the world! Romania, may we stay here... Forever?"

Transfăgărăşan. I (finally) did it (by bike)!