Memoriile lu’ Răzvă

Stăteam zilele trecute pe plajă. Stăteam şi relaxam. Relaxam şi reflectam. Reflectam la ce am făcut în ultima vreme. Şi la cum am făcut. La ce am făcut bine. La ce am făcut mai puţin bine. La ce mai am de făcut. Şi la cum să fac ceea ce mai am de făcut.

La un moment dat îmi aduc aminte de blog şi realizez că trecuseră câteva zile de când n-am mai scris nimic. Nu puteam spune că îmi lipsesea acest lucru. Practic folosesc blogul ca pe o supapă. Pentru relaxare. La fel cum mă folosesc de fotografiat, de cusut goblenuri, de jucat tenis, de mersul pe bicicletă, de schiat, de înot sau orice altceva ce-mi face plăcere să fac. E drept că prin sport mai ard şi calorii. Şi ăsta-i un avantaj pentru că îmi pot permite să mănânc zilnic ceva dulce. What can I say... Old habits die hard.

Şi cum ziceam, îmi aduc aminte de blog. Am început să analizez ce şi despre ce am scris. Am realizat că blogul are un iz de memorii. Să-i schimb numele în Memoriile lu’ Răzvă? Nu. Nu am să o fac. Din mai multe motive. Pentru că încă nu sunt aşa de bătrân. Pentru că probabil încă nu am experimentat tot ce am avut de experimentat. Pentru că poate încă nu am trăit tot ce aveam de trăit. Pentru că cuvantul “memorii” sună puţin cam pretenţios, iar eu vreau să cred că nu sunt o persoană prea pretenţioasă. În general nu înalţ ştacheta prea sus pentru a nu risca să fiu dezamăgit.

Nu-mi este uşor să scriu. Pentru că nu-mi este uşor să mă exprim. Când discut cu cineva ideile îmi vin din toate direcţiile. Moduri diferite de a spune acelaşi lucru. Eventual cu nuanţe care pot fi interpretate diferit. La fel mi se întâmplă şi când scriu. Dar probabil având ceva mai mult timp la dispoziţie - neputând scrie la fel de repede precum vorbesc - parcă ideile se leagă mai bine. Parcă au mai multă consistenţă. Sau poate nu e vorba de consistenţă, dar ceea ce vreau să comunic este mai clar. Iar acest lucru îmi place, mă incită şi mă relaxează în acelaşi timp.

Nu cred că pe viitor blogul va avea postări prea filozofice. Să încerc să răspund la întrebări de genul: ce este viaţa, cine sunt eu, ce e dragostea, etc. Blogul meu este şi probabil va fi în continuare despre ce am experimentat, trăit, simţit şi gândit la un moment dat. Interesează pe cineva acest lucru? Probabil că nu. Eventual poate pe Ana. Sau pe nepoţi. Poate ei să aibe curiozitatea de a vedea peste zeci de ani ce se abera bunicu’ Răzvan.

Poate că nici nu contează dacă va mai citi cineva ce scriu eu. Ceea ce contează cel mai mult este că nu fac asta pentru că trebuie sau pentru că sunt dependent de asta, ci pur şi simplu pentru că-mi face plăcere şi mă relaxează.