Ar mai fi ceva de povestit din excursie. Ceva peste care am sărit intenţionat pentru că nu-şi avea locul în povestire. Şi ar fi fost şi mult de povestit. Vă veţi convinge de asta.
În prima zi a excursiei, după ce ne-am lăsat bagajele la hotel, am plecat direct spre Montmartre. Montmartre care în urmă cu două secole era un sătuc la marginea Parisului, înconjurat de podgorii, sătuc care lipsit fiind de taxele pariziene şi ajutat de vinul produs de călugăriţe a făcut să fie căutat de amatorii de băute, apoi făcându-şi loc pe aici localuri pentru diverse plăceri, decadente sau nu. Bun. După ce baronul Haussmann la cererea lui Napoleon al III-lea a început redesenarea capitalei şi după ce Montmartre a devenit parte a Parisului ca cel de-al 18-lea arondisment, aici, pe deal, a început să se mute viaţa boemă a Parisului. Nu ştiu ce compozitori sau poeţi au trăit pe aici, dar cu certitudine vă pot spune că în piaţa de lângă Sacre Coeur şi pe străzile din jur au locuit, trăit, pictat, nume precum Monet, Manet, Renoir, Sisley, Pissarro, Degas, Toulouse-Lautrec, Van Gogh, Utrillo, Dufy, Dali, Modigliani sau Picasso. Deci trebuia să ajung (iar) în Place du Tertre. Fusesem aici şi în urmă cu 11 ani dar îmi doream să-l revăd. Şi, de ce nu, poate reuşeam şă-mi iau singurul lucru-cadou pe care mi-l propusesem să mi-l iau în această excursie. Un tablou. Dar numai dacă se ivea ocazia.
Ideea e că Place du Tertre de acum nu mai este ce era acum 120-130 de ani. Cred că aproape jumătate din cei de acolo schiţează portrete pentru turişti. O altă treime cred că pictează doar tablouri cu tematică pariziană, picturi mai mult fotografice, dacă mă pot exprima aşa, cu culori cât mai vii, ţipătoare mai degrabă, pentru a fi cumpărate eventual ca simple suveniruri. Cât rămîne? O şesime? Da. Cred că deabia la unul din şase pictori s-a întâmplat să stau mai mult de 10-15 secunde în faţa tablourilor lui. Dar şi printre aceştia erau destui, să nu le spun imitatori, dar prin ale căror picturi să găsesc măcar una despre care să zic: "Da, asta-mi place. Îmi place aşa de mult că vreau să fie a mea!". Adică, nu mă deranjează să am pe perete un tablou pictat în stilul lui Rembrandt sau Monet, dar vreau ca acel tablou să-mi transmită ceva. Iar dacă nu mă face să mă minunez, dacă nu mă face să-mi pun întrebări, măcar să-mi ofere un sentiment de bucurie când mă uit la el. Ca o paranteză acum, în excursia asta am avut şansa să văd mii de tablouri celebre. Tablouri excepţionale. Dar ştiţi ceva? Am impresia că pentru mine au fost doar câteva sute. Adică restul, deşi pictate de pictori celebrii, nu mi s-au părut a fi aşa excepţionale. Privindu-le am avut uneori sentimentul că respectivele erau preţuite mai mult pentru semnătura şi vechimea lor decât pentru ceea ce-mi transmiteau. Am avut impresia că şi în lumea picturii, ca şi în cea de zi cu zi, eticheta contează mai mult decât haina. Că brandul bate conţinutul. Dar hai să admit că ora-i târzie şi poate aberez eu.
În fine, în toată piaţa am găsit două standuri la care să stau mai mult. Erau la 10 metri unul de celălalt. Bine, nici piaţa aia nu-i cine ştie ce imensitate. Dar am stat minute bune, când la unul când la celălalt. Luând tablou cu tablou şi analizându-l. Unul picta în stil impresionist. În ulei. Pe pânză. Cu cuţit. Aşa cum îmi place mie. Asta e, recunosc, sunt fan al acestui stil. Însă oricât îmi doream, nu am văzut tabloul care să spun: "Ăsta-i!".
Celălalt pictor avea alt stil. Avea ceva fauvist-expresionist în picturile lui. Una din picturi, de fapt prima pe care am pus ochii trecând pe lângă standul-şevalet, m-a făcut să-mi zic: "Da. Uite o pictură interesantă. Să te mai întorci p-aici...". Aşa că după ce am renunţat la a lua o pictură în stil impresionist doar de dragul impresionismului, m-am întors. "Ia să mă uit mai în amănunt la standul tipului cu fata cu ochi albaştrii-gri". Şi m-am uitat, şi m-am uitat, şi am tot găsit lucrări interesante. Vreo şase. Parcă-mi venea să le iau pe toate. Dar nu-mi permiteam. Bine că-mi permiteam să-mi iau şi una! Acum unşpe' ani, nici măcar pe aceea nu mi-o puteam lua. Dar deh, acum e criză şi preţurile erau mai umane. În fine, am tot restrâns selecţia până au rămas trei. Acel prim tablou zărit, plus alte două. Le-am întrebat şi pe fete ce cred, că de, tabloul urma să stea cu ele în casă. Meli-mi arată pe unul din cele două. Ana mi-l arată şi ea pe favoritul său. Şi nu rezolvăm nimic. Adică selecţia tot nu se restrângea. Mie-mi plăceau toate trei. Aşa că având drept de veto şi mai pierzând câteva minute pentru a mă decide, l-am ales pe el. Pe tabloul cu fata cu ochi albaştrii-gri. Nu ştiu exact de ce. Faţa asta are o expresie pe care o poţi interpreta în diferite feluri. Apoi sunt mai multe personaje în tablou şi se pot ţese mai multe poveşti în jurul lor. Nu ştiu. Tabloul ăsta are un "quelque chose". Un ceva care nu l-am descifrat. Şi probabil de asta l-am şi ales.
Câteva cuvinte acum şi despre artist. În timp ce-mi împacheta tabloul mi-a arătat că-mi pune o carte poştală, un fel de carte de vizită, şi un pliant cu date despre el şi expoziţiile sale. Abia ajuns acasă am apucat să le citesc şi să fac legături. Văzusem că tablourile lui sunt semnate Cawian. Chiar mă gândeam oare ce nume e. De ce origine. Ei bine Cawian e kurd. Născut în 1951, deci are 61 de ani, dar nu-i dai. A absolvit in 1975 şcoala de arte în Bagdad. Apoi în 1980 a absolvit şcoala de arte frumoase în Paris. Iar trei ani mai târziu şi-a luat masteratul în istoria artei şi arheologie la Sorbona. A avut destule (vreo 20) expoziţii atât personale cât şi în grup, în diverse ţări. Şi cam atât. Oricum şi fără aceste date, impresionante sau nu pentru unii sau alţii, el rămâne pentru mine cel ce a pictat fata cu ochi albaştrii-gri.
Weekendul ăsta am ajuns la Uzlina. Eu şi Meli am fost pentru prima oară în Deltă. A trebuit să împlinim 38 de ani şi 12 de căsnicie ca să ajungem şi pe acolo. Dar mai bine mai târziu decât niciodată. Vreme superbă. Peisaje deasemenea. Eu am prins un peşte. Cel mai mare peşte din viaţa mea. Juma' de kil'. Dar nu-s pescar împătimit. Aşa că nu se pune. De fapt cred că e prima oară când pescuiesc după o pauză de vreo 22-23 de ani. Meli pe de altă parte a pescuit pentru prima oară în viaţa ei. La foc continuu. Şapte peşti în două ore. Fiecare tot pe la 400-500 de grame. Trei caraşi şi patru bibani. 
Dar cel mai mare câştig al acestei excursii a fost faptul că Ana nu a venit cu noi. "Ce tată iresponsabil eşti..." aţi putea spune. Staţi aşa, să vă explic. Ana trebuia să vină şi ea cu noi. Dar Sensei a pus un antrenament suplimentar în weekend pentru cei pe care vrea să-i ia la Naţionale. Nu era o mare problemă dacă lipsea, dar Ana s-a gândit puţin şi mi-a spus că vrea să rămână acasă cu ai mei. Să se antreneze pentru o medalie la Naţionale. În acel moment am fost cel mai fericit tată. Am văzut un copil luând singur-singurel decizia de a renunţa la distracţie şi a munci pentru a-şi atinge visul. Nu vreau să mă gândesc ce se va întâmpla dacă nu va câştiga vreo medalie. Nu. Vom vedea ce va fi peste două săptămâni. Concurenţa va fi mare. Însă mai rar vezi o astfel de atitudine la un copil de 8 ani. Iar copilul ăla, este al meu.
