E uimitor câte amintiri, undeva ascunse, pot fi readuse la suprafaţă doar trecând printr-un loc prin care nu ai mai fost de mult. Culmea, e un loc chiar în buricul oraşului şi zilnic trec la cel mult 50 de metri de el. Numai că de mult nu am mai intrat pe acolo. E vorba de şcoala numarul 4. Şcoala în clădirea căreia noi cei de la numărul 1 am fost mutaţi.
Pe 12 martie 1987, la prânz, când m-am dus la şcoală aceasta fumega. În noaptea dinainte a avut loc un scurt-circut şi şcoala a luat foc. Dupaamiaza aia n-am învăţat. Doar am strâns ce se mai putea dintre ruine.
Mai ţin minte că, în dimineaţa aceleiaşi zile în timp ce mă îndreptam spre pregatirea la matematică am văzut că începuseră să taie brazii din parc. Şi acum mi se pare o mare tâmpenie ceea ce au făcut.
Şi mi-am adus aminte că a doua zi, pe 13, era ziua lui tataie. Şi tot în ziua aia au luat ai mei primul televizor color. Cromatic. Mamă, parcă şi Telejurnalul era mai mişto când îl vedeai în culori. Nu mai zic de Teleenciclopedie...
O săptămână mai târziu, chiar de ziua mea, am fost dat afara din clasă de către dl.Rusu. Uitasem echerul acasă şi aveam oră de desen tehnic...
Hehe... Şi apoi mi-am adus aminte cum mă ridicam pe vârfuri să spionez prin geam fetele dintr-o clasă la parter... Era o fată cu păr negru şi ochi căprui care îmi căzuse cu tronc... Fereastra aia îmi vine până la piept acum...
Mamă şi ce meciuri trăgeam în curtea din spatele şcolii. Şi ce de derbiuri aveam cu B-ul de la numărul 4... Dar aveau si echipă... Lupică, Bădeanu, Glăvan, Manu, Marinescu... Leo, care fusese coleg cu ei până într-a cincea se transferase la noi. Cu majoritatea am fost coleg de clasă în liceu.
Parcă şi în ziua de azi văd mâna aia salvatoare ce a respins mingea ce îndrepta ca o ghiulea spre geamurile B-ului. Zob se făceau...
Şi tot aşa, stând în curtea aia parcă aud şi acum bufnitura mingiei de handbal lovind gardul de ciment atunci când era aruncată de Andrei. Era colegul meu de bancă şi singurul care continua să facă handbal...
Şi mi-am adus aminte de mercurul găsit vărsat în clasă şi cum doamna Ionescu - poreclită Balonaş, pentru că era gravidă - ne-a arătat cum se neutralizează cu sulf.
Şi de orele de muzică în care profesorul ce făcea naveta de la Târgovişte aducea propriile discuri pentru ca noi să ascultăm Boleroul lui Ravel sau simfoniile lui Beethoven sau operele lui Verdi...
Şi mi-am adus aminte de geamul spart în spatele clasei. Şi de cum doamna Şillo l-a tăiat la dimensiuni din două mişcări după ce noi ne câcâisem în jurul lui mai mult de o oră.
Şi mi-am adus aminte că sâmbăta dirigenţia era ultima oră. Şi o dată pe lună doamna Iarca ne lăsa să aducem muzică şi să dansăm în acea oră. Chipurile pentru a serba colegii născuţi luna respectivă. Motive...
Şi uite aşa mi-am adus aminte... Şi mi-am adus aminte... Şi mi-am adus aminte...
De ce, pentru că am dus-o pe Ana la olimpiada la mate?
Pentru noi a fost un an destul de greu. Pentru că Sensei nu a putut fi alaturi de noi. Fizic nu a putut fi. Cu gândul şi cu sufletul a fost tot timpul. Cu plan de antrenamente, sfaturi şi încurajări a fost mereu. Atunci când noi am concurat şi el a concurat. Atunci când noi am câştigat şi el a câştigat. Noi suntem oglinda lui. Şi sperăm că este mândru de această oglindă. Anul acesta am avut rezultate bune și foarte bune. Dar şi câteva extraordinare. 
