Zimbrăria Neagră XC 2013

Am zis că azi continuăm povestirea. Bun. Deci ce am făcut noi sâmbătă? Noi sâmbătă am fost la Bucșani. Plecat-am de dimineață trei mașini. Eu cu Ana într-una, Gabi cu Alex într-alta și Olimpiu cu a lui. Ajunși în Bucșani mi-am însușit reproșurile și făcut mea culpa. Pare-se că am făcut un slalom prea rapid printre gropile plasate strategic între Adânca și Bucșani. Ca o paranteză: am uneori impresia că în România există o mafie a service-urilor care îi plătesc pe cei de la drumuri să nu le repare. Să revenim. Adevărul e că n-am realizat că doar eu eram cu biclele în mașină. Ceilalți le aveau sus, pe suporți.

Bun. Ne luăm pachetele, ne întoarcem la mașini, întâlnit cu Bogdan Târgovișteanul, montăm numerele, ne plimbăm prin parcul Dalles. Da, dacă vă întrebați e vorba de același boier Dalles, cu sală pe persoană fizică în București. 
Se apropie startul. Sună telefonul. Cine puii mei o fi? Mircică. Ce faci? Sunt la un concurs la Bușani frate. Tu? Păi și eu sunt aici. Vezi că intru pe teren. Am tricou galben. Dăi și uită-te, până la urmă-l zăresc. Dar nu avea tricou ci mai mult maieu și nu era galben ci mai mult portocaliu. Facem cunoștință cu Lavinia, noua lui gagică cum a recomandat-o, prietenă de familie de fapt. Acum să facem încă o paranteză. Nu că nu l-aș crede în stare - zăpăcit e de când îl știu - dar totuși după două fetițe la activ cu Elena, s-a mai potolit. Se dă și el cocoș. Criza vârstei a doua, deh. Gata, închidem paranteza.

Se dă startul la Zimbrii. Adică la cei care participă la traseul de 31 km. Cei de peste 15 ani. Mircică, Olimpiu, Bogdan included. A! Și nea Titi. Am uitat că și el a participat. Ne-am întâlnit la final. Până la start, a ajutat orgaizatorii. 

Mai trec zece minute și se dă startul nostru. Al celor de la Family. Plec cu Ana de pe la mijlocul plutonului. I-am spus să nu se grăbească pentru că ajunși pe asfalt se poate depăși dar să aibă totuși grijă să nu meargă prea repede pentru că traseul e lung și nu are rost să ajungă la prima urcare (și singura mai lungă de altfel) obosită. A părut că mă înțelege. Zic "părut" pentru că pe linia dreaptă în Bucșani a ajuns cu bicla ei cu roți de 24 țoli la 32,1 km/h. A trebuit să o moderez iar. Ieșim de pe asfalt, intrăm pe drum de țară ușor în urcare. Ajungem la lizieră. Cotim stănga intrăm pe cărare și îi zic Anei să se țină după mine, mai pe stânga. Aveam inima cât un purice. Mi-am ținut respirația câteva secunde apoi respir ușurat. Fata mea nu țipa. Observasem un roi de albine și unele persoane inclusiv copii care se plângeau că au fost înțepate. Mă apropiam și vedeam că albinele nu erau albine ci mai degrabă niște viespi uriașe. Încă o paranteză, pare-se că se numesc "lupul albinelor". În fine, bine că am scăpat neînțepați.

Continuăm urcarea prin pădure. Urcare care nu e grea dar care macină ușor-ușor copii. Tata nu mai pot! Ba poți. Mai ai un pic. Hai! Tata, nu mai pot! Ba poți, încă un pic. În mai puțin de un kilometru ne oprim la primul punct de alimentare și poți să mănânci ceva acolo. 
Tata, nu mai pot! În jurul meu unii părinți, mame chiar, țipau la copii lor. Îmi zic: Bine, asta e. Aplicăm metoda Transalpina. Hai, dă-te jos. Îți e sete? Da. Îi dau bidonul meu, luat special doar pentru ea, cu stânga țin bicicleta mea, cu dreapta pe a ei și o luăm ușor, la pas, în sus. Mă uit în jur, eram cam singurul părinte care proceda așa. Ceilalți îi lăsau pe copii să și le care. Poate că normal ar fi fost așa. Copii trebuiesc căliți de mici, ați putea spune. Îmi pare rău. Părerea mea e alta. Au timp să se călească când vor participa la concursuri pe cont propriu. Deocamdată concurăm la clasa Family. Suntem o familie și vreau ca fata mea să învețe că familia e alături de ea când dă de greu. Că poate găsi un sprijin în familie. Deci bucata care chiar era ceva mai abruptă pe urcare am mers în acest mod timp în care Ana cântărind ce li se întâmpla celorlalți copii îmi spune: MULȚUMESC TATA! :)
Astfel s-a și hidratat, și-a și revenit puțin, așa că imediat ce panta a devenit un fals plat ne-am urcat iar pe biciclete. Am mai mers vreo 500 de metri si am ajuns la punctul de alimentare. Acolo eu am băgat o banană și două sferturi de portocală plus 2-3 păhărele de apă, am schimbat apa din bidon și așteptat ca Ana să-și termine banana. După aceea, sus pe biciclete. Doar coborâre și plat până la al doilea punct de alimentare. Acolo am oprit doar 10 secunde ca Ana să bea un pahar cu apă și plecat-am mai departe. 
Drum de țară relativ drept și plat. Începuse iar să tragă tare văzând alți concurenți mai în față. Am moderat-o iar spunându-i că nu are rost să se forțeze ci doar să nu-i perdem din ochi pentru că avem timp să-i depășim. Până am ajuns la poarta de fotbal i-am depășit mergând cu o viteză medie sub 20 km/h. Acolo vedem alte vreo 3 familii. Ne schimbăm ținta. Același obiectiv. Nu forțăm, doar ne apropiem. Avem timp să-i depășim după ce ieșim din pădure. Pădurea se termină cu un scurt ciot unde pentru 20-30 m Ana merge iar pe lângă bicicletă în timp ce-i înmânez bidonul. În vârf, sus pe cai! Depășim prima familie. La un moment dat... Salut Răzvane! Salut Bogdane! Zimbrul Bogdan gonea la vale. Ce poftă aveam să mă iau după el. Dar sunt tată responsabil (cel puțin așa vreau să cred). Pe coborârea spre asfalt văd că unul din copiii din față cade. În timp ce se ridica și trăgea și de bicicletă-n sus, Ana depășeste. Mă uit la ea. E o fetiță ceva mai mare ca Ana mea. Pare în regulă. Îl aștepta pe tatăl ei care era mai în față și se întorcea. Mai rămâne doar o familie. Ana, nu forța! Calm! Ai timp să tragi tare pe asfalt. Cu toate astea ne apropiem ușor-ușor și îi depășim până-n asfalt. Calm Ana, calm. 
Asfalt. Release the dogs. Gata Ana, acum poți să mergi cât de tare vrei. Mai erau cam doi kilometri. Știu că îi poate face în regim de viteză. De prins nu mai avem pe cine să prindem. Ceilalți cu siguranță erau mult mai în față dar să ne păstrăm poziția câștigată cu chibzuință. Medie de 20 km/h cu vânt din față, după aproape o oră și jumătate de mers, nu-i de colo. Ajuns în centru. Gata fată, ușor. Ia curbele cu grijă că nu ne mai depășește nimeni. 
Finish. Cu numărul 948 ... Ana-Maria Dițescu! Bravo Ana! Primim medaliile de "finaliști" și totu-i perfect.

Gabi și Alex ne așteptau. Vorbim și cu Bogdan. Sosește și Titi, apoi Olimpiu. Vorbesc acasă. Suntem întregi. Ne așteaptă cu masa. Plecăm. Ajunși acasă la ai mei, sună Mircică. A terminat și el. O așteaptă pe Lavinia. Hai că poate trec pe la Moreni. După ce mâncăm ne ducem acasă la noi, spăl bicicletele (apropo, au fost câteva gropi cu noroi pe toată lățimea drumului, gropi care la dus le-am ocolit luând-o ușor pe câmp, dar la întoarcere nu mai era timp de pierdut) fac puțină curățenie prin pentru eventualitatea vizitei lui Mircică. Nu că nu ar fi curățenie de obicei dar Mura are grijă să îmi dea de lucru. 
Îl sun pe Mircică. Nu răspunde. Văd pe Facebook că tocmai pusese niște poze cu tocănița servită acolo și o lăuda. Înțeleg că nu mai vine la masa. Îmi iau cursiera și plec spre Pucioasa. Aveam de gând să-mi încerc puterile la întoarcere pe urcarea din Diaconești spre Ulmet. Segment pe care nu am trecut de când folosesc Strava (va trebui să fac o postare pe această temă). Ei bine, ajung în Iedera de Sus și sună telefonul. Unde ești frate? Cu bicicleta. Nu mi-ai răspuns și credeam că pleci direct la București. Vezi că mai am puțin și intru în Moreni. Vorbești serios? Da... întoarce-te... 
Și întoarce-te Răzvane. Trage ca nebunul că-ți ia cam un sfert de oră să ajungi acasă. 
Ajungem în fața curții mele efectiv în același timp. 

- Unde-i Ana? 

- La ai mei. 

- Hai acolo!

- Las-o frate, doarme. Haideți voi înăuntru.

- Bine. Doar să vedem cățeii că am auzit că ai unul nou. Mă așteaptă și pe mine acasă. Dar hai să-ți arăt de ce am venit.

Se duce Mircică la portbagaj și scoate o diplomă, o medalie, un buchet de flori și un joc de darts magnetic. Ana a luat locul doi la fete la Family! 

Au creat ad-hoc categoria asta. Bogdaproste! Eu știam că în regulament scria că premierile se fac doar pe clase. Cum Ana are doar 9 ani şi concura la 9-11 ani era imposibil sa nu existe prin zecile de copii inscriși trei băieți mai rapizi ca ea. Doi ani diferență chiar fac diferența. De asta am și plecat. Dacă știam că modificau regulamentul rămânam pe loc. Ca Ana să ajungă pe podium, nu-i de colo. Asta e.

Mi-a părut rău, dar în același timp mi-a părut bine că până la urmă s-au gândit la așa ceva. Şi fetele ar trebui stimulate chiar dacă le faci o categorie unică la Family.

Super-tare Ana mea dacă din toate fetițele de acolo la cei 9 ani ai ei a fost a doua sosită. Nu vreau să vă spun cât de fericită a fost când s-a trezit și i-am dus premiile la ai mei acasă. Cam asta a fost povestea noastră de la Zimbrărie.
Și pentru că tura de la Zimbrărie plus contratimpul la care m-a forțat Mircică să particip (care s-a soldat în mod inconștient cu cel mai bun timp al meu pe intrarea segmentizată dinspre Iedera în Moreni) nu au fost îndeajuns, sâmbătă spre seară, am mai făcut o tură forțând și îmbunatățindu-mi recordul pe urcarea în Valea Lungă. Diaconeștiul era prea departe ca să mă întorc acasă pe lumină. Rămâne pe altă dată.

Cam asta a fost povestea ciclistă a zilei de sâmbătă. Cam lungă, știu, dar nu am vrut să ratez vreun detaliu. Promit că povestea zilei de duminică va fi mai scurtă. Dar asta, poate, mâine.