Niciodată

Niciodată nu m-a prins luna august cu 11.000 km pedalați de la începutul anului. Niciodată nu-mi imaginam că din mai bine de 200 de zile trecute în an, cred că de fapt sunt vreo 230-240 până acum, în doar 13 nu m-am urcat pe vreuna din biciclete. Niciodată nu am avut un concediu în care zilnic să pot ieși cu bicicleta la plimbare. Niciodată nu-mi imaginam că aș putea fi atât de prins de o aplicație precum Strava și că aș avea ascuns undeva-n mine un așa spirit combativ. Niciodată nu credeam că aș fi în stare să parcurg 60 km doar pentru a-mi încerca forțele pe un segment de 1 km. Niciodată nu mi-aș fi închipuit că dependența (de Strava) ar putea da stări de spirit vecine cu paranoia. Fac o paranteză. Văzându-i acum câteva zile mașina lui Sorin parcată în fața casei, ceva mai devreme decât de obicei, mi-l și imaginam pe bicicletă, împreună cu Gabi, tragând tare pe trasee pentru a-mi fura din KOM-uri. Ha! Ha! Ha! Niciodată nu-mi imaginam că făcând urcarea peste deal în Ciocoiești mă voi simți ca o combinație de Roald Amundsen și Edmund Hillary (la scară mică, bineînțeles, dar paranoia-i paranoie) conștient fiind că după ce voi salva tura, Strava va creea automat un segment pe acolo. Niciodată, vorba lui Alex, nu am avut o zi în care să mă plimb cu bicicleta, să culeg și să mănânc câteva mure, coarne și mere așa cum am avut ocazia ieri făcând tura spre Măgureni prin pădure. Cel puțin coarne și mure cred că au trecut vreo 20-25 de ani de când cu mânuțe pufoase de copil culegeam așa ceva pe dealul copilăriei, Cristian. Niciodată. Niciodată. Niciodată.

O mie (sau mai multe)

O fotografie valorează mai mult decât o mie de cuvinte. Așa că eu nu mai spun decât că aceasta ne-a fost făcută de Len Corciovei, la Rânca, în timp ce urcam spre releu. Mulțumesc Len!

(c) Len Corciovei

Pohtele ce-am pohtit

Pentru că sâmbătă am făcut ce au vrut ele, ieri mi-am luat fetele dis-de-dimineață și le-am dus la Bran. Să viziteze împrejurimile vreo două ore, atât cam cât aveam eu de gând să merg cu bicicleta. Moeciu, Fundata și apoi încă vreo 5-6 km spre Rucăr până la un segment pe Strava pe care pusesem ochii. Da. Am ajuns să mă uit și după segmente pe acolo pe unde mă plimb. Devine obsesie. Știam că pe urcările lungi n-aveam nicio șansă în fața meseriașilor care au trecut pe acolo. Însă când e vorba de un scurt sprint, care poate presupune și cățărare, mă descurc (înainte de a-mi da duhul). Bun. Ce să vă mai zic. După ce am ajuns în Bran și salvat activitatea am descoperit cu plăcere că pe respectiva cățărare am avut al doilea timp. Dar și pe celelalte cățărări m-am descurcat onorabil. Chiar dacă n-am ajuns în Top10 m-am plasat pe la mijlocul clasamentului. Pentru un babac care la anu' schimbă prefixul (și clasa la concursuri)(vai de curu' meu că foarte mulți de la 40+ sunt mai meseriași ca tineretul) e mulțumitor. 

În plus, am fost surprins că și pe coborâre nu am fost rău deloc. La cât de căcăcios sunt pe coborâre tot am scos al 8-lea timp pe bucata Fundata-Bran. Iar pe alte două segmente Fundata-Moeciu am fost imediat sub Top10. Ceea ce înseamnă că pe Moeciu-Bran eu am continuat să trag în timp ce ceilalți au lăsat-o mai moale.

Oricum duminică mi-am satisfăcut pohta ce o pohteam de mai bine de doi ani: să urc cu bicicleta de la Bran până-n Fundata. Tăiem și Branul de pe listă.
Dar pohtele continuă. 
Au continuat azi cu o tură până-n Pucioasa. Am mers până acolo în special pentru cele două urcări pe Ulmet. Cea dinspre Vârfuri unde pierdusem KOM-ul cu două săptămâni în urmă, dar și cea dinspre Diaconești pe care deși am mai fost, nu o aveam track-uită vreodată. Concluzia: Lipsea Dițescu din clasamente și chiar eram curios să văd pe unde mă plasez. 
Rezultat(e): KOM recucerit pe Ulmet dinspre Vârfuri și loc trei pe Ulmet dinspre Diaconești. Pohtă ce-am pohtit satisfăcută și azi.

Strava

Strava. M-ați tot auzit în ultima vreme folosind acest termen. Unii știu ce este dar poate că alții nu. Așadar să lămurim și acest aspect. 
Ce este Strava?

Strava este o aplicație care odată încărcată pe smartphone-uri le poate transforma în dispozitive gen Garmin. Astfel telefonul devine un tracker GPS de ture, fie ca sunt ele făcute pe bicicletă sau "simple" (pentru mine nu au fost niciodată simple) alergări. 

Bun. Acest lucru îl face cu succes și RunKeeper-ul spre exemplu. Însă Strava duce totul la un alt nivel. Aplicația crează (atunci când ea consideră că e cazul) dar oricum lasă oricând utilizatorii să creeze, "segmente". Segmentele sunt porțiuni de drum (sau mai bine spus, porțiuni din ture) pe care se fac clasamente cu cei mai buni timpi scoși de absolut toți utilizatorii ce au trecut măcar o dată pe acolo. Astfel îți poți compara performanțele cu ceilalți și inevitabil se creează competiția. Competiția, cea care te face să îți dorești să devii mai bun. Să te antrenezi mai mult și să-ți îmbunătățești performanțele.

Ce mai poți face cu ea? Ei bine cu aplicația asta poți vedea toate turele făcute de ceilalți. Poți urmări unul sau mai mulți utilizatori sau poți fi la rândul tău urmărit. Poți da Kudos (felicita)(ceva gen Like de pe Facebook) pentru o anumită tură sau poți adăuga un comentariu la ea. 
Astfel, Strava a devenit o rețea "social fitness" în care performanțele fizice pot fi cuantificate și comparate iar utilizatorii înteracționează și se antrenează în paralel.

Pe mine unul, această aplicație m-a cucerit. Nu credeam că am un astfel spirit combativ în mine. Am ajuns să fiu ca un leu care vrea să-și adjudece și să-şi păstreze supremația pe segmentele de pe teritoriul său. Știu însă, că de fapt sunt un câine. Câine ce marchează teritoriile pe care trece şi care doar vrea să lase un semn pentru ca ceilalţi ce-i iau urma să fie conștienți de prezența sa.

Transalpina 2013

Azi e prima mea zi de concediu. Teoretic trebuia să am mai mult timp liber dar uite că tot pe seară apuc să scriu. Aș putea scrie despre faptul că Anei i-a căzut primul ei canin. Aș putea scrie despre faptul că tot azi am făcut prima mea dulceață de afine. O să vă scriu însă despre locul de unde am luat afinele: Transalpina.

Am plecat de acasă sâmbătă dimineață. Oprit prin Râmnicu Vâlcea, prin Horezu și într-un final ajungem și noi la Rânca unde ne cazăm. Avem o tentativă de vizitare a Peșterii Muierilor (care e pe la 28 km de Rânca) dar se pare că am bătut drumul degeaba. Pe casa de bilete era un bilet sec. Biletele pentru ora 16 (se intră din oră în oră) se vânduseră deja. Să mai stau încă o oră în speranța că cei care stăteau deja la coadă sunt insuficienți pentru a acoperi următorul val de vizitatori... Și nimeni pe acolo să pot întreba ca să-mi fac o idee... Apoi presupunând că prindem bilete de la ora cinci, mai devreme de șase n-avem cum să plecăm din Baia de Fier... Atunci, mai devreme de ora șapte nu mai pot ieși cu bicicleta... Nu mersi... Simțeam deja cum încep să mă enervez... Lasă, Peștera Muierii mai poate să aștepte. Înapoi la Rânca.

Aproape de ora cinci reușesc să plec și eu. Deja soarele începea să se ascundă după nori. Renunț la planurile de a coborî câțiva kilometri și apoi urca până-n Urdele. Plec direct spre Pas. După vreo cincizeci de minute ajung sus. Mă întorc câteva sute de metri până la primele serpentine și o iau pe o cărăruie care se termină în apropierea Vf. Urdele cu ai lui 2228 metri altitudine întipăriți în memoria mea vizuală de către Google Maps. Scurtă ședință foto și luăm la țintă Vf. Păpușa. Cobor cei aproximativ 300 de metri până la asfalt, apoi în jos spre Rânca iar după vreo 2 kilometri dau de drumul de munte care mă duce spre Păpușa. Păpușă cu ai ei 2136 metri pe care mă urc după ce mă asigur că completez un mic segment pe Strava (segment care ocolea puțin Păpușa dar pe care-l ochisem cu câteva zile înainte de plecare).

Bun. De pe Păpușa mă uit cu jind la Vf. Cioara (2123 m) și Vf. Galbena (2137 m). Se apropia seara. Norii dinspre nord, nord-vest se-nnegreau pe măsură ce timpul trecea. De vârful Cioara mă apropiasem. De unde m-am întors ar mai fi trebuit să merg vreo 300 m pe drumul de munte apoi să fac o sesiune de push-bike de vreo alți 300 m pentru că nu zăream cărări spre vîrf. Dacă era miezul zilei și cer senin mă avântam de unul singur și în asta, dar atunci, în acel moment ceva îmi spunea că acolo și în acel loc trebuie să mă întorc.

De pe Păpușa mă întorc în Rânca. În momentul în care-mi băgam bicicleta în mașină încep să cadă primele picături de ploaie.

Peste noapte avem parte de furtună. Nu știu de ce dar nu am prea dormit noaptea aia. O fi fost ploaia... O fi fost apropierea concursului... Neliniștea de a-mi lăsa fata să concureze pe un traseu montan după o ploaie torențiala... Sau mai rău... De a participa pe o ploaie torențială....

Nu am apucat să vă spun. Noi la Rânca ne-am dus de fapt pentru că duminică avea loc cea de a treia ediție a TransalpinBike și în același timp cea a doua ediție la care Dițeștii veneau să participe la traseul Family.

Mă ridic din pat pe la șase dimineața, mă uit pe geam, asfaltul cu porțiuni încă ude, pământul ud, semne că s-ar însenina erau, cu Dumnezeu înainte. Pe la șapte mă sui pe bicicletă pentru o scurtă plimbare. Hai să revăd traseul. Nu-mi era mie clar cum va fi cu startul pentru că înțelesesem că poliția nu ne mai lasă să rulăm primii 2 km pe asfalt ca anul trecut. Dar eu am refăcut traseul precedent. Ajuns la releu după vreo 20 de minute. Cobor și in loc să mă întorc pe unde am venit mai cobor 2-3 kilometri pe asfalt ca să am de unde mă întoarce. La o oră după ce am plecat eram înapoi la mașină să-mi las bicicleta. Mâncat ceva și odihnit puțin. Am zis că nu are rost să ieșim și să eliberăm camera mai devreme de 10.15-10.20. Startul se dădea la 11.10 iar ședința tehnică era la 10.45.

Ei, pe la 10.30 ne ducem la mașină. Scot bicicleta Anei, o scot pe a mea, și... Surprizăăăă!!! Am pană pe spate. Nu totală, dar clar cauciucul era mai moale decât îl umflasem eu când plecasem de acasă. Fuck! Fuck! Fuck! Căca-m-aș în el de cauciuc. Credeam că l-am reparat. Când ajungi acasă, îți iei altul. Ai înțeles Răzvane? Fuck! Fuck! Fuck! Ce fac acum? Să fac pana? Aș avea timp. Dar nu știu dacă mai am timp să repar camera defectă. Și să plec cu copilul în cursă fără nici o cameră bună la mine nu-i de bine. Nu tată! Las' că umflu eu cauciucul spate la 55-60 psi și vedem. Dacă sârma aia de căcat iar a făcut un por în cameră ar trebui să mă țină o oră. Hai, maximum două. Că 11 km îi facem și pe jos, la o adică.

La ședința tehnică aflu că și copii vor pleca exact ca adulții de la circuitele Marathon și Clasic, adică nu pe asfalt ci de la baza pârtiei drept în sus pe drumul paralel cu ea. OK. Se dă startul. Plecăm. Ana se ține destul de bine pe bicicletă. La un moment dat copii din jur încep să se dea jos de pe biciclete. Nu aștept ca Ana să se dea jos. Urma și ea în curând. Mă dau eu jos și încep să împing ușor la Ana. Ana continuă să urce pe bicicletă. La un moment dat aud "Haide Ana!" ... "Haide Ana!" ... Băi, o fi vorba de Ana mea? Dar cine să o știe? O fi Cristina cu copii? Întorc capul. Da. Ea e. Spun "Săru'mâna" și întorcând înapoi capul parcă-l văd și pe Răzvi cu coada ochiului. Și împinge Răzvane mai departe. Spre vârf Ana se dă jos. Slavă Domnului! Nici eu nu mai puteam prea mult. Coborâre. Apoi urcare spre releu. La releu întoarcem, coborâm, mai urcăm iar, de data asta push bike (pe o bucată de 1,2 km pe care Strava a creat un segment după ce am trecut noi pe acolo) pantă medie 10.8%. Eu mă încumetam să o urc pe bicicletă dar era prea mult pentru Ana. A reușit să urce 50 m și mi-a promis că anul viitor încercăm să urcăm pâna la intersecție (adică încă vreo 50 m). După push-bike urmează coborârea spre Finish. Aflăm că suntem a noua echipă din cele șaisprezece. Eu făcusem calculul că suntem a opta, dar nu mai contează. Ana e oricum a doua fetiță sosită. Bine fată! Ești a doua fată! Din patru ai fost a doua. Iar celelalte parcă erau mai mari ca tine. Bravo!

Cam asta a fost povestea ce aveam de spus. Mă duc și eu acum la culcare că am treabă mâine. Chiar dacă sunt în concediu.

Road Grand Prix

Ce am făcut noi duminică? Duminică dimineață am plecat spre Ploiești. A patra etapă a Road Grand Prix dar prima pentru noi. Din Moreni a plecat cam aceeași formație de sâmbătă mai puțin Olimpiu. În schimb ni s-au alăturat doamnele noastre plus juniorul lui Gabi - "Dede".

Prea multe nu sunt de spus. Doar Alex și Ana au participat. Amândoi la grupa mijlocie. Aveau de făcut două ture a câte 1,70 km. Se dă startul. După 20 de metri Ana mea e penultima. Dar văd în zare că începe să recupereze. 
După jumătate de tură Ana ajunge pe la mijlocul plutonului. Schimbă fată pinionul! Dar ce, mă ascultă? Picioarele-i parcă sunt morișcă. Se termină primul tur. Ana e la luptă cu altă fetiță. Se bat pe locul 6. Primii trei, băieți, sunt departe. Pe patru e cel care a câștigat data trecută îmi spune Gabi. Pe cinci e Alex. Fetele se pierd iar în zare spre Gara de Sud. Se apropie jumătatea celei de a doua ture. Ana s-a distanțat de fetiță. Haide Ana! Bravo! Schimbă viteza! Nimic. Morișca merge mai departe. Ana termină a șasea. Mă podidesc câteva lacrimi dar mă stăpânesc. 

Gabi îl aude pe Alex Ciocan spunăndu-i arbitrului de la linia de sosire să-i dea și un clasament al fetelor. 
Răzvane rămânem la premiere, să nu pățiți ca ieri, zice Gabi. Cine știe? Oricum nu mai e mult. Doar copii de la grupa mare mai au de concurat. Iar ei fac trei ture.
La copiii cei mari asistăm la o lecție de ciclism pe viu. Băiatul care timp de două ture și jumătate a dus trena grupului fruntaș, grup format din patru cicliști, a terminat... pe locul patru. A fost învins la sprint. Asta deși era mai masiv decât ceilalți și poate avea șanse mai mari la sprint, faptul că a luat vântul din față în timp ce ceilalți își conservau energia în spatele lui a contat mai mult. Dură lecție. Mi-a fost așa milă de el... Sper însă că a învățat ceva din asta și mai târziu îi va fi de folos amintirea acelei zile.

Începe premierea. Alex Ciocan anunță că au modificat regulamentul, că acesta e perfectibil și spre deosebire de edițiile precedente vor premia și fetița clasată cel mai bine în fiecare grupă. 
Cine a fost prima fetiță în grupa mijlocie? Ana! Sus pe podium. A primit o diplomă, un tricou cu buline roșii și o geantă de la sponsori. Foarte mândră fata mea, foarte mândră. De părinții ei ce să mai spun?

Zimbrăria Neagră XC 2013

Am zis că azi continuăm povestirea. Bun. Deci ce am făcut noi sâmbătă? Noi sâmbătă am fost la Bucșani. Plecat-am de dimineață trei mașini. Eu cu Ana într-una, Gabi cu Alex într-alta și Olimpiu cu a lui. Ajunși în Bucșani mi-am însușit reproșurile și făcut mea culpa. Pare-se că am făcut un slalom prea rapid printre gropile plasate strategic între Adânca și Bucșani. Ca o paranteză: am uneori impresia că în România există o mafie a service-urilor care îi plătesc pe cei de la drumuri să nu le repare. Să revenim. Adevărul e că n-am realizat că doar eu eram cu biclele în mașină. Ceilalți le aveau sus, pe suporți.

Bun. Ne luăm pachetele, ne întoarcem la mașini, întâlnit cu Bogdan Târgovișteanul, montăm numerele, ne plimbăm prin parcul Dalles. Da, dacă vă întrebați e vorba de același boier Dalles, cu sală pe persoană fizică în București. 
Se apropie startul. Sună telefonul. Cine puii mei o fi? Mircică. Ce faci? Sunt la un concurs la Bușani frate. Tu? Păi și eu sunt aici. Vezi că intru pe teren. Am tricou galben. Dăi și uită-te, până la urmă-l zăresc. Dar nu avea tricou ci mai mult maieu și nu era galben ci mai mult portocaliu. Facem cunoștință cu Lavinia, noua lui gagică cum a recomandat-o, prietenă de familie de fapt. Acum să facem încă o paranteză. Nu că nu l-aș crede în stare - zăpăcit e de când îl știu - dar totuși după două fetițe la activ cu Elena, s-a mai potolit. Se dă și el cocoș. Criza vârstei a doua, deh. Gata, închidem paranteza.

Se dă startul la Zimbrii. Adică la cei care participă la traseul de 31 km. Cei de peste 15 ani. Mircică, Olimpiu, Bogdan included. A! Și nea Titi. Am uitat că și el a participat. Ne-am întâlnit la final. Până la start, a ajutat orgaizatorii. 

Mai trec zece minute și se dă startul nostru. Al celor de la Family. Plec cu Ana de pe la mijlocul plutonului. I-am spus să nu se grăbească pentru că ajunși pe asfalt se poate depăși dar să aibă totuși grijă să nu meargă prea repede pentru că traseul e lung și nu are rost să ajungă la prima urcare (și singura mai lungă de altfel) obosită. A părut că mă înțelege. Zic "părut" pentru că pe linia dreaptă în Bucșani a ajuns cu bicla ei cu roți de 24 țoli la 32,1 km/h. A trebuit să o moderez iar. Ieșim de pe asfalt, intrăm pe drum de țară ușor în urcare. Ajungem la lizieră. Cotim stănga intrăm pe cărare și îi zic Anei să se țină după mine, mai pe stânga. Aveam inima cât un purice. Mi-am ținut respirația câteva secunde apoi respir ușurat. Fata mea nu țipa. Observasem un roi de albine și unele persoane inclusiv copii care se plângeau că au fost înțepate. Mă apropiam și vedeam că albinele nu erau albine ci mai degrabă niște viespi uriașe. Încă o paranteză, pare-se că se numesc "lupul albinelor". În fine, bine că am scăpat neînțepați.

Continuăm urcarea prin pădure. Urcare care nu e grea dar care macină ușor-ușor copii. Tata nu mai pot! Ba poți. Mai ai un pic. Hai! Tata, nu mai pot! Ba poți, încă un pic. În mai puțin de un kilometru ne oprim la primul punct de alimentare și poți să mănânci ceva acolo. 
Tata, nu mai pot! În jurul meu unii părinți, mame chiar, țipau la copii lor. Îmi zic: Bine, asta e. Aplicăm metoda Transalpina. Hai, dă-te jos. Îți e sete? Da. Îi dau bidonul meu, luat special doar pentru ea, cu stânga țin bicicleta mea, cu dreapta pe a ei și o luăm ușor, la pas, în sus. Mă uit în jur, eram cam singurul părinte care proceda așa. Ceilalți îi lăsau pe copii să și le care. Poate că normal ar fi fost așa. Copii trebuiesc căliți de mici, ați putea spune. Îmi pare rău. Părerea mea e alta. Au timp să se călească când vor participa la concursuri pe cont propriu. Deocamdată concurăm la clasa Family. Suntem o familie și vreau ca fata mea să învețe că familia e alături de ea când dă de greu. Că poate găsi un sprijin în familie. Deci bucata care chiar era ceva mai abruptă pe urcare am mers în acest mod timp în care Ana cântărind ce li se întâmpla celorlalți copii îmi spune: MULȚUMESC TATA! :)
Astfel s-a și hidratat, și-a și revenit puțin, așa că imediat ce panta a devenit un fals plat ne-am urcat iar pe biciclete. Am mai mers vreo 500 de metri si am ajuns la punctul de alimentare. Acolo eu am băgat o banană și două sferturi de portocală plus 2-3 păhărele de apă, am schimbat apa din bidon și așteptat ca Ana să-și termine banana. După aceea, sus pe biciclete. Doar coborâre și plat până la al doilea punct de alimentare. Acolo am oprit doar 10 secunde ca Ana să bea un pahar cu apă și plecat-am mai departe. 
Drum de țară relativ drept și plat. Începuse iar să tragă tare văzând alți concurenți mai în față. Am moderat-o iar spunându-i că nu are rost să se forțeze ci doar să nu-i perdem din ochi pentru că avem timp să-i depășim. Până am ajuns la poarta de fotbal i-am depășit mergând cu o viteză medie sub 20 km/h. Acolo vedem alte vreo 3 familii. Ne schimbăm ținta. Același obiectiv. Nu forțăm, doar ne apropiem. Avem timp să-i depășim după ce ieșim din pădure. Pădurea se termină cu un scurt ciot unde pentru 20-30 m Ana merge iar pe lângă bicicletă în timp ce-i înmânez bidonul. În vârf, sus pe cai! Depășim prima familie. La un moment dat... Salut Răzvane! Salut Bogdane! Zimbrul Bogdan gonea la vale. Ce poftă aveam să mă iau după el. Dar sunt tată responsabil (cel puțin așa vreau să cred). Pe coborârea spre asfalt văd că unul din copiii din față cade. În timp ce se ridica și trăgea și de bicicletă-n sus, Ana depășeste. Mă uit la ea. E o fetiță ceva mai mare ca Ana mea. Pare în regulă. Îl aștepta pe tatăl ei care era mai în față și se întorcea. Mai rămâne doar o familie. Ana, nu forța! Calm! Ai timp să tragi tare pe asfalt. Cu toate astea ne apropiem ușor-ușor și îi depășim până-n asfalt. Calm Ana, calm. 
Asfalt. Release the dogs. Gata Ana, acum poți să mergi cât de tare vrei. Mai erau cam doi kilometri. Știu că îi poate face în regim de viteză. De prins nu mai avem pe cine să prindem. Ceilalți cu siguranță erau mult mai în față dar să ne păstrăm poziția câștigată cu chibzuință. Medie de 20 km/h cu vânt din față, după aproape o oră și jumătate de mers, nu-i de colo. Ajuns în centru. Gata fată, ușor. Ia curbele cu grijă că nu ne mai depășește nimeni. 
Finish. Cu numărul 948 ... Ana-Maria Dițescu! Bravo Ana! Primim medaliile de "finaliști" și totu-i perfect.

Gabi și Alex ne așteptau. Vorbim și cu Bogdan. Sosește și Titi, apoi Olimpiu. Vorbesc acasă. Suntem întregi. Ne așteaptă cu masa. Plecăm. Ajunși acasă la ai mei, sună Mircică. A terminat și el. O așteaptă pe Lavinia. Hai că poate trec pe la Moreni. După ce mâncăm ne ducem acasă la noi, spăl bicicletele (apropo, au fost câteva gropi cu noroi pe toată lățimea drumului, gropi care la dus le-am ocolit luând-o ușor pe câmp, dar la întoarcere nu mai era timp de pierdut) fac puțină curățenie prin pentru eventualitatea vizitei lui Mircică. Nu că nu ar fi curățenie de obicei dar Mura are grijă să îmi dea de lucru. 
Îl sun pe Mircică. Nu răspunde. Văd pe Facebook că tocmai pusese niște poze cu tocănița servită acolo și o lăuda. Înțeleg că nu mai vine la masa. Îmi iau cursiera și plec spre Pucioasa. Aveam de gând să-mi încerc puterile la întoarcere pe urcarea din Diaconești spre Ulmet. Segment pe care nu am trecut de când folosesc Strava (va trebui să fac o postare pe această temă). Ei bine, ajung în Iedera de Sus și sună telefonul. Unde ești frate? Cu bicicleta. Nu mi-ai răspuns și credeam că pleci direct la București. Vezi că mai am puțin și intru în Moreni. Vorbești serios? Da... întoarce-te... 
Și întoarce-te Răzvane. Trage ca nebunul că-ți ia cam un sfert de oră să ajungi acasă. 
Ajungem în fața curții mele efectiv în același timp. 

- Unde-i Ana? 

- La ai mei. 

- Hai acolo!

- Las-o frate, doarme. Haideți voi înăuntru.

- Bine. Doar să vedem cățeii că am auzit că ai unul nou. Mă așteaptă și pe mine acasă. Dar hai să-ți arăt de ce am venit.

Se duce Mircică la portbagaj și scoate o diplomă, o medalie, un buchet de flori și un joc de darts magnetic. Ana a luat locul doi la fete la Family! 

Au creat ad-hoc categoria asta. Bogdaproste! Eu știam că în regulament scria că premierile se fac doar pe clase. Cum Ana are doar 9 ani şi concura la 9-11 ani era imposibil sa nu existe prin zecile de copii inscriși trei băieți mai rapizi ca ea. Doi ani diferență chiar fac diferența. De asta am și plecat. Dacă știam că modificau regulamentul rămânam pe loc. Ca Ana să ajungă pe podium, nu-i de colo. Asta e.

Mi-a părut rău, dar în același timp mi-a părut bine că până la urmă s-au gândit la așa ceva. Şi fetele ar trebui stimulate chiar dacă le faci o categorie unică la Family.

Super-tare Ana mea dacă din toate fetițele de acolo la cei 9 ani ai ei a fost a doua sosită. Nu vreau să vă spun cât de fericită a fost când s-a trezit și i-am dus premiile la ai mei acasă. Cam asta a fost povestea noastră de la Zimbrărie.
Și pentru că tura de la Zimbrărie plus contratimpul la care m-a forțat Mircică să particip (care s-a soldat în mod inconștient cu cel mai bun timp al meu pe intrarea segmentizată dinspre Iedera în Moreni) nu au fost îndeajuns, sâmbătă spre seară, am mai făcut o tură forțând și îmbunatățindu-mi recordul pe urcarea în Valea Lungă. Diaconeștiul era prea departe ca să mă întorc acasă pe lumină. Rămâne pe altă dată.

Cam asta a fost povestea ciclistă a zilei de sâmbătă. Cam lungă, știu, dar nu am vrut să ratez vreun detaliu. Promit că povestea zilei de duminică va fi mai scurtă. Dar asta, poate, mâine.

12

Nu credeam că o să ajung să afirm că trei ore de tenis pot face mai mult rău genunchilor mei decât 10.000 de kilometri pe biciclete în primele şapte luni ale anului. Dar uite că trebuie să o fac. 

După duminica şi lunea trecute, zile în care efectiv am făcut plimbări scurte şi doar pentru a-mi dezmorţi genunchii am ajuns la concluzia că trebuie să fac o pauză. Poate aşa mă mai lasă durerile şi o voi putea duce pe Ana în weekend la concursuri în bune condiții. De la începutul anului şi pâna atunci aveam doar nouă zile în care nu mă urcasem în şa. Nouă. S-au adăugat trei. Vineri n-am mai rezistat şi pentru că mă simţeam ceva mai bine am ieşit o tură pe Ruda. Deh, tocmai creasem un segment Strava pe acolo şi trebuia să dau tot ce pot. Spre satisfacţia mea genunchii au rezistat aşa că speranţe de întremare mai rapidă (mai rapidă decât cea de anul trecut) există.

Acum, ce am făcut în weekend nu stau să povestesc. Le vom lua pe rând pentru că mai e şi mâine o zi.