U2: With Or Without You

See the stone set in your eyes

See the thorn twist in your side

I wait for you
Sleight of hand and twist of fate

On a bed of nails she makes me wait

And I wait without you

With or without you

With or without you
Through the storm we reach the shore

You give it all but I want more

And I'm waiting for you

With or without you

With or without you

I can't live

With or without you
And you give yourself away

And you give yourself away

And you give
And you give

And you give yourself away
My hands are tied

My body bruised, she's got me with

Nothing to win and

Nothing left to lose
And you give yourself away

And you give yourself away

And you give

And you give

And you give yourself away

With or without you

With or without you

I can't live

With or without you

With or without you

With or without you

I can't live

With or without you

With or without you

F64

Ziceam ieri că luni am fost prin Bucureşti. Trezit pe la cinci şi jumătate. Plecat la şase. Ajuns în Berceni pe la opt fără un sfert. Plătit pentru repararea aparatului de apă distilată, asistat la o ultimă probă, încărcat aparatul în maşină. Apoi, plecat spre Moreni. Cum treceam oricum prin zona Pieţei Unirii am făcut un mic ocol până la F64. Să-mi iau FT3-ul.

Urcând scările mă uit la ceas. Să nu fie prea devreme. Ştiam că deschid la 9. Era 9:02. E bine. Intru. Înăuntru doi băieţi, fiecare de la măsuţa lui, mă salută. Mă duc la unul din ei, îi spun ce doresc. Camera, plus un card de memorie şi un mic trepied. Le găseşte repede. Completează comanda. Între timp îmi şi actualizează datele. Îmi spune că pot să mă mai plimb prin magazin pentru că în 2-3 minute un coleg va aduce din magazie produsele comandate. Nu trec cele 3 minute şi acestea îi sunt aduse. Deschide pachetul, completează datele pe garanţie, mă întreabă dacă vreau să-mi pornească aparatul ca să-mi arate cum funcţionează, îi spun că nu-i nevoie pentru că mă descurc. Ne ducem la casierie. Plătesc, iau factura, îi mulţumesc şi ies. Coborând pe scări mă uit iar la ceas. 9:12. Bravos!!!

Ştiam că sunt expeditivi băieţii. Am mai comandat de la ei pe net şi niciodată nu m-au dezamăgit. A doua zi primeam coletul. De aproape trei ani însă nu mai cumpărasem nimic. Mă bucur că au rămas aceiaşi profesionişti. 

Luni am facut un mic ocol. Un mic şi foarte scurt ocol. Mulţumesc!

FT3

Acum aproape o lună Andi Moisescu deplângea pe blogul propriu şi personal trecerea în nefiinţă a bunului său prieten Panasonic TZ7. A murit înecat. În apă sărată. Şi cum Andi căuta un înlocuitor, tot compact (că deja are un D90) şi era dispus să asculte şi alte păreri, am zis să-i recomand şi eu două compacte. Compacte la care mă gândeam de ceva vreme. Ambele shock-proof şi water-proof. Olympus Mju 810 şi Panasonic TS3.

Acum, sper că Andi să nu fi avut impresia că am vrut să fac vreun apropo la faptul că aparatul său ar mai fi trăit şi azi dacă ar fi fost subacvatic. Nu. Eu i-am făcut recomandările pentru că efectiv mă gândeam la ele pentru mine.

Să spun şi de ce. Bun, ai un DSLR. Senzor mai mare, deci calitate mai bună a imaginii. Dacă îi pui şi un obiectiv decent (spre bun) şi te pricepi cât de cât, ai pus bazele realizării de fotografii reuşite. Dar, nu. Sunt unii care pe lângă DSLR vor să mai aibă şi un compact. E de înţeles. Cel puţin eu îi înţeleg. Pentru că sunt unul dintre ei. Noi vrem să avem şi o cameră pe care să o putem căra întotdeauna cu noi. Aşa, just in case. Să avem o cameră care să o putem lua oriunde, inclusiv în vacanţe. O cameră care să facă poze. Poze, nu  fotografii. E o diferenţă. De calitate. Însă atunci când vine vorba de amintiri, această diferenţă e redusă la zero. Bun. Atunci, de ce să nu-ţi iei o cameră rezistentă la şocuri şi subacvatică? De ce? Mai ales că preţul nu e exagerat de mare comparativ cu cel al altor compacte. Dacă te gândeşti apoi că TS3-ul vine, pe lângă rezistenţa la şocuri şi apă, cu un grup optic Leica, cu GPS, altimetru, busolă şi barometru incorporate, ce altceva îţi mai poţi dori? Să facă focul? Să vâneze?

Luni am avut treabă prin Bucureşti. La întoarcere am făcut un mic ocol şi mi-am luat TS3-ul. Sunt supermulţumit de el. Pe lângă beneficiile mai sus menţionate, are un meniu simplu şi extrem de intuitiv iar calitatea imaginii e OK. Ba, mai mult, e un aparat pe care îl pot împrumuta Anuţei oricând fără să mai stau cu grija lui.

Simt că ăsta este începutul unei noi şi frumoase prietenii.

Goran Bregović

Într-o familie de ţigani. Nepotul intră în camera bunicii şi o surprinde pe aceasta uitându-se la un film porno.

   - Ce faci bunico?

   - Aştept să văd dacă se însoară la final.

- Goran Bregović -

Ce înseamnă hustler

În ultima vreme una dintre cele mai accesate postări ale mele e Hustler. Uitându-mă pe statistici şi săpând mai adânc văd că principala sursă a vizitelor e rezultatul căutării pe Google a “ce inseamna hustler”.

Postarea mea în sine nu explică nici pe departe ceea ce înseamnă Hustler, însă se pare că Google-ul a luat în calcul comentariul Iuliei. Aşa că în capul listei tronează ca răspuns Blogu’ lu’ Răzvă. Cu alte cuvinte butonul “Mă simt norocos” îi redirecţionează către blogul meu. Ăsta da noroc.

Buuun... Asta e... Nu mă deranjează. Ceea ce mă deranjează totuşi e faptul că respectivii nu găsesc un răspuns clar. De aceea am decis să fac un pustiu de bine, să mă pun în slujba informării publicului şi să rectific acest aspect.
 
Aşadar, CE ÎNSEAMNĂ HUSTLER? Hustler înseamnă:

La propriu:

- O persoană încăpăţânată şi determinată să facă orice pentru a reuşi ceea ce şi-a propus.

- O persoană plină de energie şi care lucrează rapid.

- O persoană agresivă, în special în afaceri sau domeniul financiar.

În jargon:

- O persoană fără scrupule ce profită de naivitatea altora pentru a-i escroca.

- O persoană care îşi duce traiul prin metode ilicite.

- O persoană care se prostituează.

Acum, în funcţie de context, alegeţi voi sensul.

Tenis în blugi

Miercurea trecută. Meli s-a dus de la patru la şcoală pentru prima şedinţă cu părinţii. La cinci am dus-o pe Ana la karate şi m-am oprit la terenul de tenis ca să-mi clătesc ochii şi să aştept. Fie să se termine şedinţa lui Meli, fie antrenamentul Anei. Cum stăteam eu aşa, apare Gabi. Îl sunase Colonelu’ să-l roage să vină pentru că fi-su’ nu putea veni. Apare şi Colonelu’. Apoi părintele Alex. Era să zic Ţuţi. E ciudat să-i spui Ţuţi unui preot dar dacă îl ştii din coplilarie e tare-tare greu să te dezobişnuieşti.

Erau trei. Domn’ inspector Vasilescu întârzia. Îl sună Colonelu’. Tocmai pleca din Târgovişte. Ajunge în juma’ de oră.

  - Auzi, nu joci tu până vine el?

  - Cine, eu? Sunt în blugi. Uită-te şi la cum sunt încălţat.

  - Ce are?

  - Păi, în principiu n-are nimica. Dar nici măcar rachetă n-am.

  - Las’ că-ţi dau eu.

Şi, am jucat cu Hammer-ul lui Gabi. Echipe: Colonelul cu Gabi. Eu cu Ţuţi.

Am greşit destule mingi uşoare. Multe lovituri cu rama. Că, de, Hammer-ul nu e Blade Team. Are cap de 95, nu de 104. Asta e.

În fine. Se face cinci jumate. Vasilescu nu apare. Se face şase. Nimic. Se face şase jumate. Vine Meli. Se terminase şedinţa. Cu ocazia asta o ia pe Ana şi se duc la ai mei să mănânce până terminăm noi. Vasilescu nimic. Uite cum am jucat primul meu meci de tenis în blugi.

După meci eram puţin dezamăgit. Colonelul: Nu contează. Ţi-ai făcut damblaua, nu?

Da. Mi-am făcut-o. Cu vârf şi îndesat.

Ar mai fi ceva legat de miercurea trecută. Şi de tenis. Mi-am comandat o rachetă. Ca a lui Nole. La Tennis Warehouse au început reducerile. Probabil Head-ul pregăteste o nouă generaţie. Nu contează. Nu mă interesează. Am rachetă ca a lui Nole. A sosit ieri. Am şi testat-o, tot ieri, într-un meci contra lui Gabi. Sunt super-încântat. De acum Blade-ul va fi titular pe banca de rezerve.

Ninotchka

At home, there is still snow and ice, and here, look at the birds. I always felt a little hurt when our swallows deserted us in the winter for capitalist countries. Now I know why. We have the high ideal, but they have the climate.

Gloria Gaynor: I am what I am

I am what I am
I am my own special creation
So come take a look
Give me the hook
Or the ovation
It's my world
That I want to have a little pride
My world
And it's not a place I have to hide in
Life's not worth a dam
Till I can say
I am what I am

I am what I am
I don't want praise I don't want pity
I bang my own drum
Some think it's noise I think it's pretty
And so what if I love each sparkle and each bangle
Why not see things from a different angle
Your life is a shame
Till you can shout out I am what I am

I am what I am
And what I am needs no excuses
I deal my own deck
Sometimes the aces sometimes the deuces
It's one life and there's no return and no deposit
One life so it's time to open up your closet
Life's not worth a dam till you can shout out
I am what I am

I am what I am

I am what I am
And what I am needs no excuses
I deal my own deck sometimes the aces sometimes the deuces
It's one life and there's no return and no deposit
One life so it's time to open up your closet
Life's not worth a dam till you can shout out
I am what I am

I am I am I am good
I am I am I am strong
I am I am I am worthy
I am I am I belong

I am

I am

I am

I am I am I am useful
I am I am I am true
I am I am somebody
I am as good as you

Yes I am

2-2

Vasluiul a făcut 2-2 cu Lazio. Lazio a făcut 2-2 cu Milan. Milan a făcut 2-2 cu Barcelona. Ce concluzie trage un comentator miştocar? Da, aţi ghicit. Aceeaşi concluzie pe care o poate trage un copil. Diferenţa e făcută însă de bani. Bani pe care comentatorul îi primeşte.
Băieţi, calmaţi-vă! Oricât de buni ar fi ei, Sânmartean nu va fi niciodată Xavi şi nici Wesley, Messi.

Prima zi de şcoală

Mai ţineti minte prima zi de şcoală? Eu unul, prea multe nu mai ţin minte de atunci.

În mica curte a vechii şcoli nr.1 ţin minte o mare, mare aglomeraţie. Ţin minte pe doamna Pleşanu strigând catalogul şi auzind un nume cunoscut. Numele meu. Şi mai ţin minte tablourile cu domnitori de pe holul şcolii. Mircea cel Bătrân. Vlad Ţepes. Ştefan cel Mare. Mihai Viteazu. Atunci când vine vorba despre prima zi de şcoală mamaie nu ratează niciodată să povestească cum m-a văzut ea pe hol ţinându-mi ghiozanul între picioare şi uitandu-mă la un tablou, apoi, mutându-mi tacticos ghiozdanul şi oprindu-mă în dreptul următorului. De, ce să-i faci, copil. Vina era de fapt a lui tataie. El ne lua pe mine şi pe Vale seara pe leagăn şi ne povestiea fie depre respectivii, fie despre anii petrecuţi de el pe front.

Azi a fost prima zi de şcoală a Anuţei. Oare ce va ţine minte despre ea peste ani?

Kiyanitsa

Aceasta este ultima postare referitoare la excursie. Cel puţin deocamdată. Dar am promis că voi vorbi despre asta şi mai bine o fac acum cât amintirile sunt încă proaspete. Este vorba despre ceea ce mi-am luat eu din Cehia.

După primele două zile văzându-i pe cei din grup tot cărând sacoşi după sacoşi am început să mă întreb: Razvane, tu eşti normal? Nu vrei să-ţi iei şi tu ceva din Cehia? Ceva care văzandu-l să-ţi amintească de excursia asta? Uite-i pe ăia cu sacoşile. Uite-o pe Ana. Se uită după jucării. Meli. Meli admiră lănţicurile din cristal. Tu? Tu ce-ţi doreşti? Ce ai vrea să-ţi iei? Păi mi-ar plăcea un desen. Ceva în genul celor de vânzare pe podul Carol. Sau precum cele din magazinele cu suveniruri. Nu fotografii. Sunt întradevăr şi alea foarte frumoase. Dar prefer o fotografie reuşită făcută chiar de mine. Măcar atâta mândrie să am şi eu. Deci vrei un desen în genul şi de dimensiunea cărţilor alea poştale? Da. Ceva în genul ăla. Sunt unele chiar superbe. Zici că sunt pictate. Dar, oare, chiar sunt pictate? Fac pariu că sunt imprimate. Nu. Nu-mi doresc aşa ceva. Atunci, ce vrei? Nu ştiu. Nu ştiu ce mai vreau. Mai aştept. Când voi vedea acel ceva, voi şti.

Răspunsul l-am primit vineri. În Karlstejn. Coboram de la castel şi văd pe partea stângă magazinul cu desene. Îl remarcasem în drumul spre castel dar nu avusesem timp să stau. Şi încep să le privesc. Foarte foarte drăguţe unele. Îmi  zic: Fie ce o fi, una-două tot îmi  iau. Hai totuşi să intru în magazin. Să văd ce au şi acolo. Înăuntru, ce văd? Văd multe, multe picturi. Sus pe pereţi dar şi la nivelul picioarelor, puse pe nişte suporţi ca să poţi răsfoi printre ele. M-am orientat spre nişte tablouri mai mici. Bănuiam că preţul e proporţional cu dimensiunea. După o primă răsfoire eram deja hotărât să-mi iau unul. Întreb cât costă. Tipa îmi  spune că preţul e atat, dar că fiind sfârşit de sezon le vând la jumătate de preţ, că dacă aş plăti în euro ar costa doar atât. Bla-bla-bla-urile şi bullshit-urile de rigoare. În fine. Preţul nu era mare aşa că-mi zic: OK. O iau de la capăt să vad pe care îl iau. Mă hotărăsc la unul. Îl pun deoparte şi încep să răsfoiesc iar. Poate găsesc unul care să-mi placă şi mai mult. Şi mă uit, mă uit, şi fiecare tablou care îmi  trecea prin faţa ochilor îmi re-confirma că făcusem o alegere bună. Până când dau de altul. Cam aceeaşi paletă. Cam acelaşi stil. Nu mă puteam hotărî. La care să renunţ? Stau şi stau şi stau pe gânduri. Până la urmă îmi zic: What the hell! Le iau pe amândouă! Nu sunt scumpe şi n-are rost să regret mai târziu că am renunţat la unul din ele. O întreb dacă mi le vinde cu alt preţ, puţin mai mic, pentru că le-aş lua pe amândouă. Până la urmă a fost de acord. Nu ştiu ce m-a apucat. De regulă nu-mi place să mă tocmesc dar aşa am simţit în acel moment. Sincer, aş fi plătit cu bucurie preţul cerut iniţial. Dar asta-i altă poveste.

Am avut parte de o mică surpriză când am ajuns acasă. Din momentul cumpărării am păstrat tablourile ambalate pentru a nu se deteriora pe drum. Ei bine, acasă am constatat că ambele sunt pictate de acelaşi pictor. Măcar sunt constant în alegeri. Remarcasem în magazin că tablourile erau pictate preponderent de ruşi. Sau cel puţin numele lor aveau o rezonanţă rusească. Unul din nume era Antonov. Pe ăsta l-am reţinut că e acelaşi cu cel al avioanelor sovietice. Super-asociere, nu? În fine.

Care este numele pictorului meu? P. Kiyanitsa. Pe paspartu aşa s-a semnat. Cu litere latine. Pe tablou s-a semnat cu chirilice: П. Кияниця.

Cine o fi el? Sau, mai ştii, o fi o ea? Nu ştiu. Un lucru e cert. Îmi plac tablourile astea două. Îmi plac la nebunie. Iar atunci când le privesc mă încearcă un fior, inexplicabil, de bucurie. Au ceva, ceva ce mă face, involuntar, să zâmbesc.

Acum sper să nu dau în boala colecţionării de tablouri. Asta e boală grea. Grea şi foarte costisitoare.

Praha Bike

Am promis că revin cu detalii referitoare la plimbarea prin Praga. Cea cu bicicleta.

Joi dimineaţă în timp ce aşteptam să vină autocarul să ne ducă la castel îmi pică ochii în holul hotelului pe un flyer. Praha Bike Tours & Rentals. Interesting! Poate apuc să închiriez şi eu zilele astea o bicicletă... Măcar pentru două ore... Nici nu bănuiam că fericitul eveniment va avea loc în aceeaşi zi.

Vine autocarul, ne duce la castel, unde, după jumătate de oră, ne rupem de grup. Prea mulţi "pensionari". În ritmul ăla vedeam nici un sfert din ce puteam vedea. Mergem prin Praga pe cont propriu. Până la prânz fetele erau aproape rupte. Aşa că au vrut să meargă la hotel. Pentru două–trei ore. Le-am dus iar eu m-am întors cu metroul până la Namesti Republiky. 
De acolo am luat-o pe jos până pe strada Dlouha. La numarul 24 intru printr-un un mic gang şi în curtea interioară mă întâmpină un băiat.

- Hello, what can I help you with?

- I would like to rent a bike. For a couple of hours...

- Please follow me

Intrăm într-o cameră plină de biciclete. Într-o margine era o tejgea. Îmi întinde un formular şi zice:

- Please fill this in. Name. Number of passport. Hotel where are you staying. Signature. We need an deposit of 1500 Kc which will be refunded when you return.

- OK.

Completez şi apoi îi spun.

- I do not know if I spelled corectly the hotel name. Olympik.

- Don’t worry I know it. My ex-ex-ex-girlfriend worked there. At least last week she was working there.

- :)

- :) OK. Do you need a helmet?

- Do I need one? I mean, is it compulsory?

- No, it’s not. Only under 18 years old it is.

- Then I won’t get one.

- OK. Here’s a map. We are here. Where you like to go?

- I don’t know... I was thinking to go along the riverbanks...

- Yes, it is nice. You can go by here, here, then you can go to this park where it is very nice… You can find some bike paths along the streets but where you don't see them you can go on the street. No problem.

- Thanks.

- Let me get a bike for you.

Ies afară şi îl aştept. Vine cu un mtb.

- Here it is. Please check if it is the right size.

- Yes it is. Thanks.

- Here is our phone number. Call us if anything happens.

- Thanks. I hope it won’t be the case.

- Have a nice ride.

- Thanks. See you!

Şi am plecat. Prin cartierul evreiesc apoi pe malul Vltavei. După trei sferturi de oră ajunsesem la podul Hlavkuv unde dacă o luam la dreapta în cinci minute ajungeam iar la centrul de închirieri. Asta cu toate opririle la semafoare şi pauzele pentru admirat şi fotografiat.

Aşa că am decis să o iau la stânga peste pod, să merg încotro voi vedea cu ochii apoi să mă întorc la parcul Letna. Aşa am şi facut. Am mers pâna aproape de locul unde credeam că văd o gară. De la distanţă am văzut o clădire mare, vitrată. La hotel am aflat că de fapt acolo e zona lor expoziţională şi că pe acolo se găsesc planetariul, acvariul şi alte chestii interesante. Iar dacă mai înaintam puţin ajungeam la parcul Stromovka. Mult mai mare decât Letna. M-am întors şi am urcat în parcul Letna. M-am tot plimbat pe alei, am ajuns şi la monumentul în formă de metronom, am făcut poze, am admirat Praga de pe deal.

Când mai rămăsese cam jumătate de oră am plecat spre centrul de închirieri. Am uitat să spun că baiatul de acolo mi-a spus că nu e nevoie să mă grăbesc. Să o iau uşor. Să stau cât doresc. Plătesc la final. Dar eu trebuia să ma întorc şi la hotel să iau fetele pentru plimbarea de seară. Am ajuns la centrul de închirieri, mi s-a returnat garanţia am plătit cele 200 coroane şi m-am îndreptat spre hotel.

Despre bicicletă ce să spun. Era OK. Mountain bike, 24 viteze, schimbătoare Alivio. Două roţi, ghidon şi şa. Cam atât. Aş fi preferat să am Cubuleţul meu pe acolo dar pentru o plimbare uşoară, bicicleta asta e mai mult decât ar avea oricine nevoie.

Şi m-am urcat pe o şa şi v-am spus povestea aşa. Şi cine s-o mai duce pe acolo să ne dea de veste şi nouă.

Am pus traseul pe bikemap.net. În zona cartierului evreiesc şi cea a parcului Letna traseele sunt aproximative. M-am plimbat ceva mai mult decât am schiţat eu.

Traseu de bicicleta 1235479 - powered by Bikemap 

Impresii

Revin cu impresii după excursia tocmai încheiată.

Praga. Oraş superb. Arhitectură în genul Vienei. Dar o atmosferă mai caldă. Mai boemă. Un oraş care mi-ar face oricând plăcere să-l revăd. Oricând.

Prima zi. Miercuri. Până în prânz eram deja cazaţi. Restul zilei l-am petrecut în zona castelului. Ne-am cumpărat bilete pentru a vizita Catedrala Sf. Vitus, Bazilica Sf. Gheorghe, vechiul Palat regal şi Uliţa de Aur. Când am terminat am luat-o la pas spre oraşul vechi unde ne-a prins seara.

A doua zi. Joi. Am colindat prin Praga fără un alt scop decât acela de a ne bucura ochii. La prânz am dus fetele la hotel să se odihnească iar eu am închiriat o bicicletă. Pentru două ore. Revin, mai pe larg, în altă postare. Seara am ieşit din nou în oraşul vechi.

Vineri a fost ziua în care am mers la Karlštejn şi Karlovy Vary. Castelul din Karlštejn e drăguţ. Ceva în genul Branului. Nu l-am vizitat. L-am văzut doar pe afară. Şi se pare că bine am făcut. Cei care au intrat au venit dezamăgiţi. Intrând cu bilete pentru familie primeai ghizi care vorbeau doar ceheşte. Apoi dezamăgirea a venit şi din faptul că îi plimbau din cameră în cameră încuind uşile în urma lor. Nu puteau să zăbovească mai mult într-un anumit loc. Dar nici să se agaţe de un grup cu ghid care să vorbească o limbă mai inteligibilă. Revin la noi. Noi am urcat pe jos cei 2 km până la castel (existau variante precum microbuze sau căruţe trase de cai până acolo) apoi am coborât trecând pe la magazinele cu suveniruri. Karlštejn a fost singurul loc în care am cumpărat ceva, pentru sufletul meu, în această excursie. Dar despre asta, altă dată. Apoi am continuat drumul spre Karlovy Vary. Oraş frumuşel. Zonă superbă. Plin de ruşi. Şi alte popoare ex-sovietice. Nu mă întrebaţi dacă l-aş mai vizita încă o dată pentru că nu ştiu ce aş răspunde.

Sâmbătă. Dresda. Oraş frumos. Modern. Oraş verde. Am remarcat pistele pentru biciclişti precum şi numărul mare de biciclete întâlnite în oraş. Centrul vechi, după ce în '45 a fost ras de pe faţa pământului, e restaurat extraordinar. Tot respectul. Prea mult însă nu am avut ce vizita. Deşi am avut la dispoziţie şase ore. La singurul muzeu unde chiar aş fi vrut să intru mai aveau bilete doar pentru după ora 16. Prea puţin timp să văd ceva şi să mai şi ajung la autocar. Aşa că am pierdut vremea plimbându-ne în zona centrului vechi. Şi tot ne-au rămas la dispoziţie aproape trei ore până la plecarea autocarului. Trei ore în care să nu prea ai ce face. În magazine – varianta aleasă de majoritatea grupului – n-aveam chef să merg. Am intrat într-unul dar am ieşit repede. Altă variantă era să stăm pe o bancă privind vapoarele cu abur de pe Elba. Şi asta am şi făcut. Dar cât să stai şi pe banca aia? În fine, seara eram înapoi în Praga.

Duminică. Drumul înapoi spre casă.

Per total o excursie scurtă dar plăcută.

Cehia

"Anul ăsta ar trebui să vă duceţi să vedeţi Italia. Măcar Florenţa şi Veneţia." Aşa zicea mama acum câteva luni. Şi nouă chiar ne surâdea ideea. Însă au intervenit alte evenimente. Printre ele: botezul Amaliei, cununia civilă a lui Costin, apoi nunta. Nu mai pun la socoteală internarea mamei şi a lui mamaie. Chiar dacă, teoretic, vacanţa noastră avea 23 de zile, practic nu am găsit variante de excursii, cu avionul, în Italia - Florenţa şi Veneţia included - care să fie convenabile. Să conduc, chiar nu mai aveam chef. Ajunsesem la un stadiu de oboseală în care deveneam irascibil numai gândindu-mă la miile de kilometri care mă aşteptau. Asta, deşi îmi place enorm să conduc.

Aşa că ne-am gândit că poate mergem la mare. Tot la Mamaia, aşa cum am făcut în ultimii ani. Tradiţionalul hotel Lotus avea locuri libere. Iar perioada era perfectă: între botezul şi cununia civilă mai sus amintite.

Cu toate astea, am zis să mai facem o ultimă încercare. Ne-am interesat la Blue Moon de excursii last-minute, în alte ţări, excursii de câteva zile, în care să mergem cu avionul, după nunta lui Costin.

După aproape jumătate de oră de căutari am primit răspuns: "O variantă ar fi Cehia..."

We take it! N-am mai stat pe gânduri.

Ne-am întors azi dupăamiază. 

Mai multe impresii, poate mâine. Acum mă duc la culcare. Mi-e groază când mă gândesc că dimineaţă trebuie să deschid folderul cu mailuri rezervate problemelor de serviciu.

Unde s-au dus alea 23 de zile, nu ştiu...

D’ale Anei (August 2011)

- Uau tata, ce de spumă ai pe tine! Spumăcelule!

- Da! Ca să mă placă fetele...

- Ai grijă! Că nu mai ieşi din duş!


După cununia civilă a lui Costin. La restaurant, văzând că Ana şi-a schimbat rochia, Camelia o întreabă câte toalete are. Două, răspund eu.

- Ba nu tata, zice Ana, avem mai multe! Ştii, mai avem una. Acolo unde este maşina de spălat. Şi unde mai faci tu câteodată.


- Tata, ce a făcut Dinamo? 
- A pierdut. Cu 3 la 2.
- De ce? 
- De fraieri... 
- Auzi tata, dar noi de ce mai ţinem cu ei?