Un an de blogăreală

Subtitluri posibile: 

                            - Interviu cu mine însumi 

                            - Nu-i aşa că-s bun de legat?

- Salut Răzvane!

- Salut tizule!

- Ce mai faci?

- Mulţumesc bine. Tu?

- Uite, îţi iau un interviu...

- Interviu? Cu ce ocazie?

- Păi azi blogul tău împlineşte un an. La Mulţi Ani!

- Mulţumesc. Nu-i cine ştie ce... Dar hai să începem...

- Bun. Prima întrebare: De ce ţi-ai făcut blog?

- Nu ştiu exact... în primul rând din curiozitate. Voiam să văd cum se creează, cum se întreţine, practic cam cu ce se mănâncă un blog...

- Şi nu puteai să faci asta făcând doar o postare pe lună spre exemplu? În medie ai postat cam o dată la două zile.

- Ba da. O să râzi. Cam asta a şi fost intenţia mea. Să fac una-două postări pe lună. Dar habar n-aveam despre ce. În plus mi-era şi teamă.

- Teamă?

- Da, teamă. Teama de a exterioriza ceea ce simt. Teama că poate nu mă exprim cum ar trebui... E clar că nu am talent scriitoricesc... După aceea teama că oricine poate citi acest blog iar eu pot deveni vulnerabil. Temeri.

- Bănuiesc că ai aflat că accesul la blog poate fi restricţionat. Poţi lăsa să-l citească doar anumite persoane. În caz extrem poţi fi singurul cititor al propriului blog...

- Da, sunt conştient de asta. De multe ori m-am gândit la acest lucru dar de fiecare dată am am luat decizia de a-l lăsa public. Nu mă deranjează dacă-l citeşte altcineva. Fiecare are dreptul la propriile opinii iar mie nu-mi mai e ruşine de a-mi expune părerile. Asta am gândit, asta am scris. În plus, nu e totul bătut în cuie. Ieri gândeam ceva, azi, poate având mai multe informaţii, şi decantându-le, gândesc altceva, diametral opus.

- Ce reprezintă azi acest blog pentru tine?

- Blogul pentru mine este un mod de relaxare. Un mod de calmare. Este propriul meu psiholog. Apoi, cu toţii avem momente de bucurie, de tristeţe, unele duse chiar la extrem, momente care într-un mod ironico-tragi-comic nu le putem împărtăşi lumii toate deşi tare ne-am dori asta! Şi atunci blogul reprezintă un mod de imortalizare a unor astfel de momente. Sunt momente, trăiri, care dacă nu le împărtăşim s-ar pierde. De aceea cred că acest blog este oarecum şi martorul trecerii mele pe aici.

- Ai recitit postări mai vechi?

- Da.

- Şi?

- Ce pot să spun... îşi fac efectul. Ceea ce vreau să spun este că pe blog se strâng diverse. Sunt acolo lucruri care mi-au provocat bucurie, lucruri care m-au întristat dar şi lucruri care mi-au dat speranţă. Când am o zi mai proastă stau şi-l mai răsfoiesc. Fie că recitesc anumite răspunsuri d-ale Anei, fie că ascult nişte cântece dragi, fie că rememorez diverse citate sau pur şi simplu revăd postări în care mi-am exteriorizat trăirile. Reamintirea lor îmi face plăcere şi parcă ziua nu mai este aşa de proastă cum credeam. Cel putin mă face să conştientizez că e loc de mai rău dar în acelaşi timp şi că după ploaie trebuie să iasă Soarele. Totul e să ai răbdare şi să te mobilizezi pentru a-ţi rezolva, în paşi mărunţi, problemele. Aşa cum am zis, blogul e un fel de psiholog de-al meu... un confident... un prieten intim mai degrabă...

- Mai ai ceva de adăugat?

- Nu. Tu, mai ai ceva de întrebat? Ajunge?

- Da. E suficient. Mulţumesc pentru interviu
- Eu îţi mulţumesc