Pân' la prima zgârietură

Mergeam ieri cu maşina şi mă tot uitam la maşina din faţă. Şoferul, nu exagerez, frâna din 10 în 10 metri. Drumul, ce-i drept, nu era extraordinar. Mai ales în marele şantier Moreni unde de săpături n-a scăpat absolut nicio stradă. În fine, mă tot uitam la cum şoferul din faţă încerca să evite fiecare denivelare. Începător, zic. Mă uit mai bine. Nu-i. N-avea lămâia în lunetă. Observ totuşi că avea număr provizoriu. Te-am prins! Ai maşină "nouă"! Nu era nouă deloc, dar era totuşi "nouă".

Mi-am adus aminte de când ne-am luat şi noi maşină. Cu aceeaşi grijă mergeam şi eu la începuturi. Mi-era pur şi simplu milă de ea. La fel mi se întamplă oricând îmi cumpăr ceva nou. Fie că e rachetă de tenis, ceas sau telefon mobil. Orice. Am grijă de ele, le tot şterg şi încerc să le protejez. Cred că e în natura noastră să protejăm tot pentru ceea ce am muncit. E un gest reflex.

Totuşi, care e momentul în care încetăm să avem o grijă exagerată faţă de aceste lucruri? Inevitabil, oricât de mult am muncit pentru maşină, pentru rachetă, pentru ceasul sau telefonul acela, intervine şi un astfel de moment.
Care a fost momentul în care am decis să nu mai spăl maşina la câteva zile, pentru că oricum a doua zi era iar murdară? Care a fost momentul în care nu mi-a mai păsăt că fugind după o mingie imposibilă pe teren s-ar putea să dau şi cu racheta de pământ? Care a fost momentul în care nu am mai fost obsedant de grijuliu la ceea ce făceam cu mâinile pentru a nu lovi cumva ceasul? Care a fost momentul în care nu mi-am mai şters telefonul imediat după ce-l foloseam, nu cumva să rămână vreo amprentă pe el?

Am stat puţin pe gânduri dar am găsit, cred, acel moment. Comun. Prima zgârietură. Pentru mine acela a fost momentul în care noul nu mai era "nou" iar relaţia de protecţie s-a transformat într-una de "colaborare".