Haiku

Corcodușe flori

Pe albastrul cer plutesc

Precum visele

D'ale Anei

Vinerea Mare. Ne ducem o fugă la Ploiești. Trecem prin fața catedralei în fața căreia Ana observă că se construia o scenă. Dar scenă în toată regula. Nu lipsesc nici reflectoarele. Ana se întreabă cine va concerta. Îi răspund că DJ Popa. Concert a cappella, Hristos A Înviat!

La masă. Mama spune despre cineva că "e uns cu toate alifiile". Văzând că Ana e puțin nedumerită o întrebăm dacă știe ce însemnă asta. Stă puțin pe gânduri și răspunde: Înseamnă că e bolnăvicios?

Am zis că mor de râs. Dar e logic, nu? Doar se dă cu toate alifiile...

D-ale lui Meli

- Mami, când e baba ta?
- De ce? Vrei să se strice vremea?

Sensei

Pentru noi a fost un an destul de greu. Pentru că Sensei nu a putut fi alaturi de noi. Fizic nu a putut fi. Cu gândul şi cu sufletul a fost tot timpul. Cu plan de antrenamente, sfaturi şi încurajări a fost mereu. Atunci când noi am concurat şi el a concurat. Atunci când noi am câştigat şi el a câştigat. Noi suntem oglinda lui. Şi sperăm că este mândru de această oglindă. Anul acesta am avut rezultate bune și foarte bune. Dar şi câteva extraordinare. 

Astăzi doar noi ne-am putut strânge. Nu avem nevoie de mari festivităţi la final de an. Nu avem nevoie de premieri. Ne este dor de tine. Ne lipsești. Te iubim Sensei! Și te aşteptăm iar lângă noi. Asta ne dorim.

...

Sunt bulversat. De trei zile parcă sunt năuc. Poate că dacă scriu despre asta mi-o scot din sistem. Sau poate că durerea ce o simt va fi contracarată cumva. De fapt nu e durere. E bulversare. Am ales cuvântul potrivit. Bulversare. Totală. Şi un sentiment de neputinţă. Nu ştiu ce să mai cred. Sau să mai zic. Mă tot gândesc oare ce resorturi pot împinge un om într-atât cât să-şi dorească moartea. Prin ce chinuri şi ce dureri poţi să treci încât să îţi doreşti asta. Câte dezamăgiri să strângi în tine? Încât să nu vrei să te mai gândeşti la nimeni şi nimic. La nimeni si la nimic. Şi asta vine de la un Om. De la un Luptător. Care, culmea, îi învaţă şi pe alţii să lupte. Un om care s-a dus pentru o banală operaţie în spital (da, hernia de disc e o operaţie banală în ziua de azi) şi s-a ales cu o infecţie intraspitalicească. De care nu a ştiut. Până nu s-a agravat. Şi apoi a fost ţinut la pat. Luni de zile. Şi recuperarea se pare că e foarte grea. Şi durerile insuportabile din moment ce moartea i se părea ca fiind singura soluţie. Nu ştiu. E greu. Îmi vine să ţip de nervi când mă gândesc că atunci când l-am adus de recuperări şi l-am lăsat acasă mi-a spus "Vă mulţumesc pentru tot ce aţi făcut pentru mine. Vorbim". "Staţi liniştit, nu vă faceţi probleme" i-am răspuns. Îmi vine să ţip când realizez că pe centura Ploieştiului mi-a zis că e OK să o iau spre Nedelea. I-am spus că nu îl duc pe acolo. Doar ce i-am spus că drumul pe acolo nu e bun. Că nu are rost să îl zdruncin pe Nedelea pentru a economisi cinci minute. Dar pentru ce avea el de gând să facă nu mai conta o zdruncinătură în plus sau în minus. Îmi vine să urlu că nu am realizat atunci când m-a întrebat despre cum sunt drumurile prin oraş. Când m-a întrebat "Dar drumul spre cimitir, cum e?". "Zăpada e mare?". Abia a doua zi de dimineaţă cînd am aflat unde l-a găsit un nepot am putut face toate aceste conexiuni. Şi efectiv mi s-au tăiat picioarele. Şi tot atunci am realizat că serenitatea care o avea în dscuţiile din maşină era de fapt împăcarea cu ceea ce avea de gând să facă. El oricum este un om foarte inteligent, calculat şi calm. Foarte greu de citit. M-a păcălit. Nu ştiu ce să mai cred. Sincer, m-am simţit şi un pic trădat. De când i s-a dat voie să înceapă recuperarea părea mai bine. Mult mai bine. Părea optimist. Chiar şi pe holul spitalului când m-am dus să il iau parcă mergea mai bine. Parcă avea ceva mai multă mobilitate. Slavă Domnului că nepotul l-a găsit destul de repede. Şi că alcoolul combinat cu somnifere nu şi-a făcut efectul până la capăt. Slavă Domnului că pot vorbi la prezent despre el. Nu ştiu ce simte acum. În afară de acea durere care sigur persistă. Nu ştiu ce e în sufletul lui. Nu ştiu dacă odată ieşit din spital nu va avea o nouă tentativă. Nu ştiu cum mai poate fi motivat. Nu ştiu cum poate găsi tăria de a trece peste insuportabila-i durere. Oricât am încerca noi să-l susţinem tot în interiorul lui trebuie să găsească puterea de a lupta și a reveni. Ar trebui să considere că a primit o nouă şansă. Dar nu ştiu. Chiar nu ştiu... Nu știu ce e în sufletul lui. Nici nu vreau să mă gândesc ce e în sufletul celor din familia lui. Nici măcar în sufletul nostru, al prietenilor, nu mai știu ce e...

Ziua a treia

Ziua a treia. A mini-vacanței. Sau ce o fi ea. Pe la prânz termini ce ai de făcut. Zici că poate ieși o tură. Cu bicla. Termometrul arată 8.7˚C. E aproape ora trei. Dar oricum nu ai chef să faci mai mult de 20-25 km. Că ieri ai dat gata Fondo-ul. Și pleci. Soarele strălucește. E Decembrie. Mai e și cod galben anunțat mai pe seară. Chiar așa să fie? Și mergi. Și admiri cerul albastru. Și norii pufoși dinspre nord. Oprești pe ici, pe colo. Mai faci o poză, două. Și până la urmă ajungi la izvor. La Ruda. Deși de acasă plecaseși cu gândul de a urca spre Vârful lui Stanciu. Îți umpli bidonul. Cu apă proaspătă. Mai pierzi vreo două-trei minute. Fotografiind frunza ce dă rotocoale la izvor. Apoi, în timp ce te urci iar pe biclă, auzi cum măzărichea face ca pădurea să foșnească. Și realizezi că cerul a devenit dintr-odată gri. Aproape negru. Și că măzărichea nu e măzăriche. E ploaie. Iar după doar două minute ai pantanonii uzi. După alte două minute pantalonii sunt leoarcă. La fel și adidașii. Dar măcar de la brâu în sus parcă e mai bine. Avem jachetă. Avem cagulă. Avem și fes. Avem și niște mănuși care cât de cât își fac treba. Dar chiar și așa nu mergi fără oprire până acasă. Nu. Mai oprești să faci poze. Exact pe podul unde cu jumătate de oră în urmă făceai poză la biclă. Și se vedea chiar și umbra ei. Deci era soare. Acum ploaia o dădu în măzăriche. Și oprești și mai încolo. Că simți că nu ai făcut destule poze. În timp ce măzărichea îți ciupește fața, zâmbești tâmp. De ineditul situației. Adică de ploaie ai mai fost tu prins. Chiar de mai multe ori. Dar era vara, nu iarna. Și în curând ajungi acasă. Trec cinci minute. Cât să dai cu puțină apă pe biclă. Să nu o lași cu nisip pe ea. Și ploaia se oprește. Și cerul devine iar majoritar albastru. Așa cum era acum o oră. Doar tu ești leoarcă. Însă cu câteva poze în plus la portofoliu. Și cu o poveste de spus.

În târg

O sârboaică tot striga în târg:

- Hai la conopizdă! ... Hai la conopizdă! ...

Un bătrânel se apropie și-i spune:

- Doar dacă morcovul e vesel...

D'ale Anei. Și treisprezece

- Cât e ceasul?
- Fără două ca să fie și un sfert

Precizie elvețiană, ce mai ...

Just ride

Una din zilele alea. În care îţi propuseseşi ca la şapte, cel târziu, să fii pe biclă. Că dacă ai ajuns să ieşi doar de două ori pe săptămână, măcar în una din ele să compensezi prin distanţă. Sau, de fapt, prin timp. Că distanţa-i subiectivă. Şi te trezeşti ca de obicei în jurul orei şase. Dar eşti obosit. Mult, mult prea obosit. Şi îţi zici că îţi bagi picioarele. Că doar eşti în concediu. Şi că pe biclă poţi ieşi şi mai târziu. Chiar dacă va fi mai cald. Şi, ca niciodată, mai stai în pat. Până la nouă şi jumătate. 

Şi abia spre unsprezece apuci să ieşi cu bicla. Dar e OK. Că nu ai program. Trebuie doar să fii în jur de ora patru înapoi. Şi o iei uşor, la deal, pedală după pedală, oriunde te va duce Blue. Şi după zece kilometri te întâlneşti cu un prieten. Și tot nu poţi spune încotro te îndrepți. Că tot nu ai un plan. Poate ajungi la Pucioasa. Sau poate la Bezdead. Și în cele din urmă ajungi în amândouă. 

Şi mergi uşor. Admirând peisajul. Și oprești. De multe ori. Să culegi mure. Să mănânci prune. Să fotografiezi. Şi uite aşa se strâng 85 de kilometri. În aproape cinci ore. Cu o diferenţă de nivel de 900 de metri. Dar nu contează. Nici distanța, nici media, nici diferenţa de nivel. Ci doar timpul. Timpul petrecut pe bicicletă. Da.

Monolog

Hai să văd cum au ieșit pozele. În realitate. Adică pe calculator. Că telefonu' e așa de bun încât orice poză pe el pare aproape profi. Ecranul ăsta Super Amoled. Poate că super-ul tocmai de la asta vine. Că pozele vor arăta super indiferent cât de prost eşti. A naibii editare. Trebuie să o fac pe ghicite. Sau, mai bine zis, pe instinct. Trebuie să saturez imaginea atât cât să nu bată la ochi pe amoleduri dar şi în realitate să iasă așa cum mi-am dorit. Ca nu mă apuc apoi să o editez şi pe calculator. La fel și luminozitatea. Și contrastul. Și plm. Sunt atâtea setări si parametri de luat în calcul. Cam dificil editatul ăsta pe telefon. Dar de cele mai multe ori îmi iese. Nu prea eşti modest băiete. Nicio noutate. Ce, nu ştiai? Dar e mai bine aşa. Oricum aș pierde mai mult timp pe calculator pentru a obţine același rezultat. Plus că pe calculator scoţi bani din buzunar pentru un editor decent. Pe telefon ai atâtea aplicaţii gratis. Şi bune. Hai că asta a ieșit bine. Și asta. Și asta. Dar ce e aia acolo? Da, zgârietura aia. Mi-a scăpat la editare? Cum de nu am văzut-o? Iete, apare și în poza asta. Și în asta. Și în asta! Toate în acelaşi loc! Fuck! Nu-i a bună. Să fi zgâriat eu lentila? S-o fi bulit senzorul de imagine? Să-i fi făcut ceva telefonului? Doar mă port frumos cu el. Excepţie atunci când l-am scăpat pe jos. Shit! Ce mă fac acum? Jumătate din bateria telefonului o consum doar făcând poze și editându-le. La ce bun atunci? Să sun și să fiu sunat? La naiba! Dar ce e asta? Când fac zoom zgârietura rămâne neschimbată. Ia să dau cu mâna pe monitor. Fir-ai a dracu de scamă! Câte emoții mi-ai dat.