Munca năbădăilor

Ieri a plouat mai toată ziua. Deşi asfaltul începea să se usuce, îmi propusesem să nu ies. În primul rând pentru că tocmai îmi curăţasem întreaga colecţie. În al doilea, pentru că se apropie Shimano Summer Challenge. Şi voi cicla suficient următoarele două săptămâni.

Ei bine, ştiţi că socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din târg...

17:20. Eram pe la mama lui Meli când mă sună Gabi. Nu ieşim puţin? Tentat să mă murdăresc nu prea eram dar posibilitatea de a forma un grup de şase voinici m-a dat pe spate. Nu puteam refuza aşa ceva. 20 minute mai târziu plecam spre Valea Lungă. De acolo am luat-o spre Sultanu.
În fine, ne întoarcem noi de la baza lui mini-Zonc, eram în zona vălurită, când, în vârful unui ciot, o băbuţă stătea pe o treaptă în faţa curţii. Trece Sebi în forţă. Îl urmează Gabi, Alex şi Olimpiu. Mă apropii. Luci după mine. Aud cu un efect Doppler pe băbuţă zicând: "Iată munca năbădăilor, maicăă..."

Înţelepciune populară tată, ce mai...

Sufferlandia

Luni 8 km. Marţi 17 km. Miercuri 8 km din care vreo 2 pe ploaie. Aşa mi-am început săptămâna. Ajunsesem să mă enervez. Dar mi-am zis că e cazul să mă calmez şi să nu disper. A venit eliberatoarea zi de joi cu ai ei 43 km. Clasica Vârfuri. Aproape se înnoptase când m-am întors în oraş. Dar tot am reuşit să o fac. 

Vineri am lăsat-o deliberat mai uşor. 16 km prin oraş cu mtb-ul. Urma un weekend cu "Sufferlandrian National Day". Un challenge mai neconvenţional. Un challenge prin care te angajai să suferi pe bicicletă timp de patru ore, împărţindu-le, de preferat, câte două în fiecare zi. Regulamentul era lejer şi lăsa măsurarea gradului de suferinţă la latitudinea fiecărui participant. Sau, mai bine spus, la latitudinea conştiinţei acestuia.

Sâmbătă dimineaţă o duc pe Meli la Târgovişte pentru nişte cursuri. Mi-am pus însă şi Roubaix-ul în maşină. Ştiam deja pe ce segmente urma să sufăr. A fost şi gândire cu premeditare pentru că două din ele erau incluse într-un al treilea. În plus voiam să-mi las amprenta şi pe un al patrulea. Ştiam că în weekend traficul târgoviştean e mai lejer dimineaţa. There's your chance, take it! 32 minute mai târziu mă întorceam la maşină cu 4 KOM-uri la centură. Pentru Strava nu conta că făcusem doar juma' de oră din cele patru. Deja îmi arăta că am terminat challenge-ul. 107%. Pare-se că suferisem destul. Întors acasă. Pe la prânz am mai ieşit puţin iar spre seară am mai făcut o plimbare până la Vârfuri, doar să ştiu că am făcut cele 4 ore regulamentare.

Duminică dimineaţă am ieşit cu Gabi la o plimbare pe Floreşti. Dupăamiază am ai ieşit o tură. Tocmai pusesem ochii pe încă un challenge: Rapha Women's 100. Să faci 100 km în data de 20 Iulie. Ţeapă! Nu pentru că n-aş fi femeie. Ci pentru că cei 100 km trebuiau făcuţi dintr-o singură tură. Aşa-i când nu citeşti regulamentul până la capăt. Dezamăgirea ratării insignei a mai fost atenuată de faptul că uitându-mă pe clasamentul pe Romania la Sufferlandria apăream pe locul doi. La doar 7 mile de locul unu. Adică 12 km. Aşa că la opt seara mă urcam iar pe biclă dând o raită de 22 km prin oraş. Ajung acasă. Semi-ţeapă. Tot locul doi. Între timp, un voinic din Focşani care sâmbătă făcuse 180 km mai rulase încă 250 km duminică. Făcuse aproape dublu decât mine. Respect!

Mă pot lăuda însă că am ieşit vicecampion naţional la suferinţa pe biclă. 

Aşa că, vedeţi voi, nu tot ce începe prost se termină si mai prost. Murphy, mori de ciudă!

LATER EDIT: Challenge-ul a shimbat unitatea de măsură din kilometri în ore. Aşa că am retrogradat pe locul 5 în România. Mă bucur însă că în locul meu au urcat pe locul doi cei doi Acăşeni: Cristi şi Vlad (care are doar 11 ani, pentru cine nu ştie). În weekend au făcut turul Munţilor Cindrel. 176 km. Pedalând 14 ore, cărând după ei cort, saci, îmbrăcăminte, mâncare s.a.m.d. Meritau locul ăsta mai mult decât mine. Meritau chiar primul loc.

Soc cu lămâie

Azi, în magazin, mi-au picat ochii pe o sticlă de suc. "Soc şi lămâie" scria pe ea. Nu mă prea dau eu în vânt după sucuri dar parcă simţeam deja gustul de soc şi lămâie, rece, gâdilându-mi papilele gustative. N-am mai stat pe gânduri. N-aveam nici prea mult timp la dispoziţie aşa că am înfipt mâna în ea şi-am pus-o în coş.

Acasă, la masă, cu un pahar în faţă. Gust. Nu-i rău. Se simte lămâia... Se simte şi socul... Hai să vedem ce scrie pe etichetă...

Apă, zahăr, dioxid de carbon (nu am apucat să vă spun dar era carbogazoasă), suc de lămâie (4%), acidifiant, stabilizatori, conservant şi aromă extract din flori de soc (.....). 

Am zis că nu văd bine ce scrie în paranteză... Mă mai uit o dată. 0.0006%

Zero... virgulă... zero... zero... zero... şase.... La sută !!??

Fraaate... Sucul ăsta nu e cu soc şi lămâie.... E cu ŞOC şi lămâie...

Il Palio

Il Palio era pentru mine "cursa aia de cai". Însă acum, că am ajuns la Siena, văzând cartierele, cu steaguri arborate pe aproape toate clădirile, intrând în atmosferă, mi-am dorit să aflu mai multe. 

Il Palio se ţine de două ori pe an: Pe 2 Iulie şi pe 16 August. Există ani în care se poate ţine şi un al treilea Palio dar numai pentru sarbători speciale, cum ar fi: intrarea într-un nou mileniu, sfârşit de război mondial, prima aselenizare - Apollo 11 - din cele recente sau vizite de capete încoronate cu secole în urmă.

Cursa se desfăşoară în Piazza del Campo pe marginea căreia, se organizează circuitul punând un strat de pământ amestecat cu nisip şi cenuşă. Se fac trei ture de piaţă iar cursa ţine efectiv doar vreo 75 secunde.

Fiecare cartier e reprezentat de un cal dar la o cursă participă doar 10 din cele 17 cartiere. Anul următor, la concursul din aceeaşi lună, participă celelalte 7 cartiere plus alte 3 trase la sorţi din cele 10 care au participat deja.

Caii sunt de valori egale şi sunt traşi la sorţi. În timpul cursei ei sunt călăriţi fără şa. Dacă un jocheu cade dar calul lui trece primul linia de sosire atunci cartierul respectiv câştigă. După cum spuneam, cartierul e reprezentat de cal.

Fiecare cartier are steagul său. Cartierele au prieteni şi duşmani. Se fac tot felul de alianţe, strategii. Au loc întâlniri secrete. Jocheii au voie să cravaşeze nu numai proprii cai ci şi pe cei ai adversarilor iar o înfrângere a rivalilor e sărbătorită ca propria victorie .

Am aflat şi două chesti care m-au distrat enorm. Cei care au pierdut cursa nu sunt consideraţi cei care au ieşit pe ultimul loc ci cei care au terminat-o pe locul doi. Apoi, cartierul care are cea mai lungă perioadă de când nu a mai câştigat cursa are o poreclă: Nonna. Adică... "Bunicuţa". Sunt adevăraţi sienezii ăştia. Pe onoarea mea!

Bun. Cartierul care câştigă cursa primeşte un drapel din mătase pictat de un artist iar numele cartierului e trecut pe o farfurie de argint.

Fiecare cartier are drapelul, culorile şi simbolurile proprii. Iniţial erau 59 de cartiere dar în 1729 au fost trasate noi graniţe pentru cele 17 din prezent. Ele sunt:

Aquila (Vulturul) - unul din cele patru cartiere nobile. Catedrala se află în acest cartier. Aliaţi: Bufniţa şi Dragonul. Rival: Pantera. În muzeul cartierului se află cel mai vechi drapel păstrat, câştigat la un Palio din 1719.

Brucco (Omida) - Cartier aliat cu Porcul Spinos, Scoica şi Turnul. Fără inamici.

Chiocciola (Melcul) - Cartierul olarilor si rivalul Ţestoasei.

Civetta (Bufniţa) - Cartierul pantofarilor situat în centrul oraşului.

Drago (Dragonul) - Cartierul bancherilor.

Giraffa (Girafa) - Cartierul pictorilor. A primit titlul de cartier imperial în 1936, după ce a câştigat Il Palio dedicat imperiului italian din Africa de est.

Istrice (Porcul spinos) - Cartierul "suveran" pentru că în secolul 14 a găzduit Ordinul Militar Suveran de Malta. Ca rival are cartierul Lupoaicei.

Leocorno (Unicornul) - Cartierul aurarilor.

Lupa (Lupoaica) - Cartierul brutarilor.

Nicchio (Scoica) - Cartierul olarilor aflat în estul orasului, unul din cele patru cartiere nobile.

Oca (Gâsca) - Cartierul vopsitorilor, unul din cele patru cartiere nobile.

Onda (Valul) - Cartierul tâmplarilor, cartierul "căpitan" pentru că soldaţii lui făceau de gardă la Palatul Public. Are Turnul ca duşman.

Pantera (Pantera) - Cartierul băcanilor şi chimiştilor.

Selva (Pădurea) - Cartierul ţesătorilor. Iar în vremurile în care cartierele erau militarizate locuitorii acestui cartier erau conoscuţi ca foarte buni arcaşi.

Tartuca (Ţestoasa) - Cartierul sculptorilor. Adversarul Melcului.

Torre (Turnul) - Cuprinde sinagoga şi cartierul evreiesc. Rezidenţii erau în general lânari. Numele îniţial al cartierului a fost Lionfante. Este singurul cartier cu doi adversari - Valul şi Gâsca - ceea ce face ca el să fie cunoscut ca cel mai combativ cartier din Siena.

Valdimontone (Valea Berbecului) - Cartierul croitorilor. Este aliat cu Valul şi are ca inamic Scoica vecină.

Cam asta am aflat deocamdată despre Il Palio. Probabil că dacă mai sap aflu şi mai multe dar până atunci, tu cititorule, trebuie să te mulţumeşti doar cu atât.

Palmares

Un şoarece, nouă vrăbii şi o pisică. Palmaresul Murei în doar două zile. Am în curte un Ucigaş. Doar dacă nu cumva tocmai pisica le-a venit de hac şoarecelui şi vrăbiilor. În cazul ăsta am în curte un adevărat Justiţiar. Mă îndoiesc că e aşa.

Siena

E oficial. M-am îndrăgostit de Siena. Poate pentru că am prins o vreme superbă. Poate pentru că am vizitat-o devreme, când hoardele de turişti încă nu-şi făcuseră apariţia. 
Poate pentru că purta haine de sărbătoare (cu trei zile înainte fusese Il Palio). Pentru casele ei din piatră. Pentru străduţele ei înguste. Pentru topografia locului ce îţi dă impresia că te dai într-un rollercoaster urcând şi coborând pavatele. 

Pentru densitatea de Piazzete si Palazzouri pe metru pătrat. Pentru bazilica San Domenico. Pentru Piazza del Campo unde de două ori pe an are loc festivalul urmat de tradiţionala cursă de cai. 

Şi nu în ultimul rând, pentru Catedrala din Siena. Cea mai superbă catedrală în care am pus piciorul până acum.

Un weekend mișto

De mult nu am mai avut o zi de vineri în care să plec așa de liniștit de la serviciu. Toate, dar absolut toate se rezolvaseră sau urmau să se rezolve. Ba, mai mult, am şi plecat mai devreme. Aveam de prins două avioane până la Florenţa.

Florenţa de unde ne-a luat Oana. Seară petrecută la ei acasă, apoi câteva ore la un restaurant unde ne-au îndopat cu mancare tradiţională toscană. Întors pe la două dimineaţa.

La ora şase deschisesem ochii. Fiind devreme și având suficient timp la dispoziție am plecat cu Oana spre Siena. Siena care o ratasem în precedentele vizite italiene. Siena care a fost o revelaţie. Două ore a fost suficiente pentru a-mi dori să revin. Să revin și să o savurez. O să vă scriu altă dată mai pe larg. Acum vă spun doar că Siena a devenit orașul meu preferat în Italia.

Întors la prânz, luat din Florența și pe Andreea care venea de la congresul și cluburile din Cluj, apoi mers acasă la Daniel în curtea căruia am tăiat moțul lui Jonathan. Mâncat un grătar, îndopat cu prăjituri iar spre seară fuga la aeroport. Ne așteptau alte două zboruri.

Duminică la ora unu eram în Otopeni. La trei acasă. La opt am deschis ochii. La nouă eram pe Roubaix. 140 km ca să dăm gata și Grand Fondo-ul pe iulie.

Între timp s-au trezit și fetele. Vizite la părinți. More food. Bit of a chat. Perfect. Weekend mișto. Dar ce zic eu mișto. Foaaarte mișto!

Semne că îmbătrânești

Alt semn că îmbătrânești: Fi-ta vrea să se epileze. 

Și chiar are ce epila.

Aventura slovacă

Hai că mi-am mai revenit. Să vă povestesc.  

Plecat joi din Moreni. Fix 24 ore mai târziu am ajuns la hotel în Nove Zamky rupt de oboseală pentru că toată noaptea am condus. Slovacia, atât cât am vazut din ea, mi-a plăcut. Mă simțeam ca acasă. Sătuce cu case şi garduri normale, ca la noi. Chiar discutam cu Vio că parcă suntem ba-n Găești, ba la Ghirdoveni. Doar că acolo era mai curat, mai liniște și aproape pustiu pe străzi. M-a șocat cât de slab era traficul pe acolo.

Buuun. Competiția acum. Sâmbătă intră Ana. Competiția la kata a fost un rollercoaster pentru mine. Ana câștigă primul meci. Îl pierde apoi pe cel de-al doilea. Pierde în fața celei care în final a devenit campioană europeană. Dar pentru că respectiva a ajuns în finală toți cei eliminați de ea pe drum au primit o a doua șansă. Repasajul. Adică șansa la un bronz. În repasaj Ana bate în primul meci. Speranțele mele cresc. Mai rămânea un singur meci. Cel pentru bronz. Meci care, din păcate, l-a pierdut. Asta înseamnă totuși că termină pe locul 5. Loc 5 care nu-i de colo, ea fiind cea mai tânără din categorie. Hai să o luăm altfel. Toate fetele de pe podium vor avea 12 ani anul viitor. Vor schimba categoria. Ana va rămâne. Deci, dacă munceşte şi se perfecţionează, cine ştie...

Kumitele acum. La kumite Ana a avut, într-un fel, noroc. La categoria ei de vârstă şi greutate au fost doar 4 concurente. Deci medalie de bronz asigurată. Nenorocul a fost că, la fel, toate competitoarele ei erau mai mari. Și ca vârstă dar și ca greutate. Niște namile, ce mai. Înainte de a pleca în Slovacia eram sigur că Ana va pica la tragerea la sorți cu slovaca. Așa a și fost. În meci Anuța s-a descurcat binișor. Adică nu a pierdut pe tatami. 0-0 la final. Calificarea a fost decisă de arbitrii. 2-1 pentru slovacă. Asta e. Ana a avut șansele ei însă mai are timp să învețe și să profite de ele.

Acum, mă credeți sau nu, sunt mult mai mulțumit de rezultatul de la kata decât de cel de la kumite. O medalie de bronz la europene rămâne o medalie de bronz dar locul 5 la kata m-a uns pe suflet. E mai mult decât credeam. Da, speram la mai mult, dar stiam că va fi aproape imposibil de venit cu medalie la kata. 

După concurs am dus copiii, de fapt doar o parte din ei - Ana, Ioana (care a luat bronz la kata), Raluca (aur la kata) și Claudiu - la o pizza și un suc în oraș. Distracție mare. Pe străzile semi-pustii din Nove Zamky doar ecoul vocilor lor se auzea. Campiooonii! ... Campiooonii! ...

Duminică a intrat și sensei în concurs. Argint la kata. Adaugă și două medalii obținute de Ștefan sâmbătă - bronz la kata și argint la kumite - adaugă locul 5 al lui Alex la kumite și poți spune că Petrom Flacăra nu s-a dus chiar la plimbare în Slovacia.

La 15.30 plecam după autocarul care se întorcea în România. Viteză mai mare, pauze mai scurte, mers noaptea, oboseală. Dar la 4 dimineață eram acasă. 

Cam asta fu aventura noastră slovacă. Aventură în care am fost șofer, însoțitor, pozar, tată.

de Rusalii

La începutul anului mi-am făcut o listă cu concursuri care sunt aşa... mai pe sufletul meu... şi la care mi-am propus să ajung din nou. Fix în weekendul care a trecut au fost programate două din ele. Sâmbătă Măcin XC şi duminică Marvin-ul de la Urlaţi.

La Măcin am renunţat să mă mai gândesc acum o lună. Urlaţi-ul e mai aproape, mă consolam. Până la urmă am renunţat şi la Marvin-ul de anul ăsta. Asta, din mai multe motive. Principalul fiind ploile din ultima vreme. 

Mi-am propus însă să fac măcar o tură mai lungă, pe şosea, duminică. Bineînţeles dacă nu plouă. Poate fac si Grand Fondo-ul pe Iunie cu ocazia asta, îmi ziceam. Dar încotro să o iau? Ideea a venit de la Gabi: "Hai să mergem pe biciclete până la Urlaţi". 

Mi-am schiţat o tură pe Strava. Insuficientă pentru Grand Fondo. Adăugat un ocol şi am făcut-o de peste 130 km. Duminică la 6.30 plec cu Sorin spre Urlaţi. În centru Titi ne aştepta pe o bancă. Merge şi el cu noi. Frumos. Se face aproape şapte fără zece până ieşim din Moreni. Vreau să-mi respect planul. Adică la 9 să fim în Urlaţi pentru a-i ura baftă lui Mancuso, frumosul nebun, prietenul nostru, speranţa noastră la un podium, participant la Marvin.
Şi aleargă-i Răzvane. I-am dus cu o medie de 27.5 km/h (ei pe mtb-uri în trena mea) până acolo. Dar ne-am îndeplinit obiectivul. Întâlnit cu Bogdan, făcut un selfie de grup, urat baftă şi plecat mai departe. De acolo am mers la pas i-am lăsat şi pe ei să stabilească ritmul. Oprit la mânăstirea Jercălăi. Mers spre Vărbila. Urcarea de acolo nu mai este aşa dură cum mi se părea acum doi ani. De aici am tras concluzia că dacă te antrenezi capeţi puteri supranaturale. Poţi schimba chiar formele de relief! 
Mers mai departe, refăcut zona de plat a RGP dar nu cu medie de 33.3 km/h ca în timpul concursului, ci doar cu 23 km/h. Oprit pentru alimentare cu apă (eu), apă şi glucide (ei). Altă pauză de două-trei minute lângă mânăstirea Zamfira. Aşa îmbrăcaţi de ciclism n-aveam cum să intrăm acolo dar odată şi odată tot voi ajunge să o vizitez. Pentru cine nu ştie deja, e pictată de Nicolae Grigorescu. Iar de acolo, spre casă. Plopeni, Băicoi, Nedelea unde ne-am întâlnit cu Vio şi Mircică iar de acolo cap compas Moreni. Apropiindu-mă de marele municipiu am zis că parcă ar mai merge şi o Iederă. Să-mi rotunjesc tura la 150 km. Mission accomplished.

Luni, Rusalii, zi liberă. Aşa că l-am scos pe Gabi la plimbare. Duminică îl învoisem motivat, chiar dacă ideea plimbării la Urlaţi îi aparţinuse. Avusese sâmbătă nu una ci două revederi de bifat. Şi pe a lui dar şi pe a Daninei. Am fost cu el o tură pe Floreşti, Brătăşanca, Stoeneşti, Nedelea şi-napoi acas'. 

Iată că planul de a participa la cele două concursuri din weekend nu s-a materializat. În schimb de Rusaliile astea am bifat două plimbări foarte reuşite. Sunt ele Măcinul şi Marvinul două concursuri la care trebuie să participi măcar o dată-n viaţă dar pentru mine chiar şi ele pălesc în faţa plimbărilor alături de prieteni.