Mai bine aşa

Mă întrebă Meli de dimineaţă cum a fost cu plasarea Anuţei la şcoală. I-am răspuns că a fost bine. De ce? o întreb. Mi s-a părut supărată după concurs, vine răspunsul.

"Prada" de la Râmnicu Vâlcea: un aur, un argint şi un bronz e numai bună. Se putea mai rău? Da. Au fost copii care au luat nici măcar o medalie. Se putea mai bine? Da. Ioana spre exemplu a plecat acasă cu trei medalii de aur. Dar asta a venit după imensa ei dezamăgire de la campionatele naţionale unde o ezitare la Bassai Dai i-a anulat şansa pentru aur. 

Dar sunt mulţumit mai mult de "prada" (comporta)mentală cu care ne-am întors. Aceasta a fost ultima competiţie pe anul acesta şi până-n primăvară nu mai mergem nicăieri. După rezultatele de la Naţionale dacă mai venea acum și cu trei de aur de la Cupa României cred că şi-o lua în cap. Acum Anuța conştientizează că are de muncit pentru anul viitor. Mai ales că face zece ani și trece la o clasă superioară. 

Acum să detaliem. Anuţa a intrat mai întâi la kata individual. De această dată a avut noroc la tragerea la sorţi şi a avut primul tur liber. Turul doi a făcut Heian Shodan-ul, a câştigat şi a ajuns în semifinale. În semifinală a intrat prima şi a executat perfect Heian Yodan-ul. Adversara a intrat, a făcut Bassai Dai-ul şi a câştigat. Teoretic, nivelul de dificultate al exerciţiului este doar unul din factorii care se iau în calcul. Dar asta-i mai mult teoretic. Când adversarul execută decent/curat un kata cu două grade de dificultate peste al tău nu prea mai ai ce să zici. Aşa că rămâne întrebarea: ştia Ana să facă Bassai Dai-ul? Bineînţeles că ştia. De ce nu l-a făcut? Probabil pentru că îl păstra pentru finală. Sper să înveţe din această medalie de bronz. Tactic vorbind.

A urmat kata pe echipe. Pentru că Ioana e la C3 (Copii 3)(10-11 ani) le-a tras pe Ana şi Raluca după ea în clasă. Aici deşi au concurat cu fete cu doi ani mai mari (şi teoretic cu mai multă experienţă) le-a ieşit o sincronizare mai bună. Mult mai bună. Medalie de aur. Sensei mi-a spus chiar înainte de naţionale de fapt că are speranţe mari pentru ele ca echipă "dacă se ţin de treabă".

La kumite C2 (8-9 ani) şi greutatea ei nu mai era nici o altă fetiţă înscrisă. Cum ar veni... trebuia să ia aurul din oficiu... Dar cum pentru o medalie trebuie să lupţi mi-a spus sensei că au băgat-o la C3. Aceeaşi categorie de greutate dar mai multă experienţă. Acolo mai erau două fetiţe şi ca să nu joace ele direct finala au transformat acel meci în semifinală iar învingătoarea juca finala cu Ana. Aici mă bucur că organizatorii au ţinut cont şi de vârsta ei.

Am privit împreună cu Ana semifinala. Studiem adversarele. Destul de repede ne-a fost clar că finala o va disputa cu Hara - una din colegele de cameră din cantonamentul de la Izvorani. 
Am observat că Hara îşi folosea mai mult mâinile şi foarte rar picioarele. I-am spus şi Anei acest lucru. În finală după vreo 10-15 secunde Hara a punctat pentru prima oară bineînţeles folosindu-şi mâinile. Am văzut imediat ochii înlăcrimaţi ai Anuţei. Aştepta pe tatami semnalul de reluare a luptei şi mi-a aruncat o privire parcă zicând "Ştiu şi eu... Ştiu, mi-ai spus şi tu... Ştiu". I-am făcut semn. Nu-i nimic. Luptă! Pentru mine asta contează. A început să conştientizeze că trebuie să-şi urmărească adversarele. Că trebuie să le vadă punctele tari dar şi pe cele slabe. Că trebuie să-şi stabilească o tactică în funcție de fiecare şi că trebuie să exploateze totul în favoarea sa. Până la urmă, la fel e şi în viaţă. Nu ai întotdeauna parte de adversari din aceeaşi categorie şi doar exersând în continuu te perfecţionezi.