Dialog

Soţul ideal şi soţia ideală:

- Dragul meu, du-te să bei berea aia, că te aşteaptă prietenii!

- Stai puţin, iubito, mai am de spălat vasele!

De ce îmi plac sâmbetele

Când eram mic, sâmbăta era ziua mea favorită. Chiar dacă dimineaţa mergeam la şcoală (da, mai tineri cititori, pe vremea aia mergeam la şcoală şi sâmbetele) seara aveam la tv jumătate de oră de Teleenciclopedia. În plus, sâmbătă seara era singura seară din săptămână în care nu-mi făceam teme. Da. Seara aia mă simţeam ca şi când aş fi fost în vacantă. Şi, da. Sâmbăta rămâne ziua mea favorită pentru că ştiu că orice aş face în acea zi urmează duminica în care (în principiu) (mă) pot recupera. 

Sâmbată am reuşit să ies iar o fugă cu bicicleta. Am reuşit chiar dacă era destul de frig. Chiar dacă în două ore urma să se însereze. Chiar dacă vântul bătea destul de tare. Până la urmă, el, vântul, s-a revanşat. M-a rupt până la Călineşti dar de acolo, schimbându-mi direcţia de mers, a început să ţină cu tătăiţă... 

Ajuns în Filipeşti, tataie a zis - în înţelepciunea (şi modestia) sa - că poate profita de vântul din spate şi-şi îmbunătăţeşte media pe segmentul de acolo. 41.6 km/h. Văzând ca nu e niciun pieton pe trecere (punctul de start al segmentului), a început să accelereze, şi să accelereze, şi să accelereze, până a început să simtă că a ajuns la limită. Se uită moşu' la vitezometru şi crede că visează: 51 km/h ... Apoi 52 ... 53 ... Uau! Pipota stătea să-i plesnească. De mândrie! După vreo 700-800 metri simte însă cum încep să-i ardă picioarele. Menţine cât poate ... 48 ... 47 ... 46 ... 44 ... Termină segmentul cu 40 km/h. Nu-i nimic. E bine şi asa. E aproape sigur că şi-a îmbunătăţit media. 

Ajuns acasă. Sincronizat tura. Satisfacţie totală: Medie pe segment, 46.7 km/h. Bine tataie!

Stăteam pe pat şi o supravegheam de la distanţă pe Anuţa făcându-şi tema la matematică. Sună Gabi. A găsit o fereastră  la balonul de la Ulmi. Facem un tenis, la dublu? Ştie cum să mă ia. La simplu, am zis mai de mult că nu mai joc. Prefer să-mi păstrez genunchii întregi pentru bicicletă. Dublu? Înseamnă alergat mai puţin şi genunchii s-ar putea să ţină. Chiar eram curios. Trecuseră patru luni de la ultimul meci. Şi aproape patru săptămâni de la ultimele dureri de genunchi. Am fost şi am jucat două ore. Rezultatul? Chiar nu contează. Contează că mi-a făcut plăcere să joc din nou. Şi genunchii? Genunchii nu m-au durut. 

Vedeţi? Sâmbete ca asta fac să-mi placă şi mai mult sâmbetele...

Italienii...

Italienii au cele mai frumoase femei. Majoritatea românce. Restul sunt poloneze.

Dinamo

După jucători, şi arbitrii din Liga I se plâng că Dinamo nu i-a mai plătit de luni bune.

I'm free...

"Există un singur lanţ care te eliberează. Lanţul de la bicicletă." - Lucian Mândruţă. 
Profundă afirmație. That is some deep shit, cum ar zice americanii. E valabilă şi pentru mine. Dar doar până la un punct. Clar sunt momente în care simt aerul libertății (și) pe bicicletă. Pe plat și urcări, OK, miroase a libertate. Când e vorba de o coborâre însă, îmi vine-n cap doar: I'm free! ... Free fallin'... 

Mai bine aşa

Mă întrebă Meli de dimineaţă cum a fost cu plasarea Anuţei la şcoală. I-am răspuns că a fost bine. De ce? o întreb. Mi s-a părut supărată după concurs, vine răspunsul.

"Prada" de la Râmnicu Vâlcea: un aur, un argint şi un bronz e numai bună. Se putea mai rău? Da. Au fost copii care au luat nici măcar o medalie. Se putea mai bine? Da. Ioana spre exemplu a plecat acasă cu trei medalii de aur. Dar asta a venit după imensa ei dezamăgire de la campionatele naţionale unde o ezitare la Bassai Dai i-a anulat şansa pentru aur. 

Dar sunt mulţumit mai mult de "prada" (comporta)mentală cu care ne-am întors. Aceasta a fost ultima competiţie pe anul acesta şi până-n primăvară nu mai mergem nicăieri. După rezultatele de la Naţionale dacă mai venea acum și cu trei de aur de la Cupa României cred că şi-o lua în cap. Acum Anuța conştientizează că are de muncit pentru anul viitor. Mai ales că face zece ani și trece la o clasă superioară. 

Acum să detaliem. Anuţa a intrat mai întâi la kata individual. De această dată a avut noroc la tragerea la sorţi şi a avut primul tur liber. Turul doi a făcut Heian Shodan-ul, a câştigat şi a ajuns în semifinale. În semifinală a intrat prima şi a executat perfect Heian Yodan-ul. Adversara a intrat, a făcut Bassai Dai-ul şi a câştigat. Teoretic, nivelul de dificultate al exerciţiului este doar unul din factorii care se iau în calcul. Dar asta-i mai mult teoretic. Când adversarul execută decent/curat un kata cu două grade de dificultate peste al tău nu prea mai ai ce să zici. Aşa că rămâne întrebarea: ştia Ana să facă Bassai Dai-ul? Bineînţeles că ştia. De ce nu l-a făcut? Probabil pentru că îl păstra pentru finală. Sper să înveţe din această medalie de bronz. Tactic vorbind.

A urmat kata pe echipe. Pentru că Ioana e la C3 (Copii 3)(10-11 ani) le-a tras pe Ana şi Raluca după ea în clasă. Aici deşi au concurat cu fete cu doi ani mai mari (şi teoretic cu mai multă experienţă) le-a ieşit o sincronizare mai bună. Mult mai bună. Medalie de aur. Sensei mi-a spus chiar înainte de naţionale de fapt că are speranţe mari pentru ele ca echipă "dacă se ţin de treabă".

La kumite C2 (8-9 ani) şi greutatea ei nu mai era nici o altă fetiţă înscrisă. Cum ar veni... trebuia să ia aurul din oficiu... Dar cum pentru o medalie trebuie să lupţi mi-a spus sensei că au băgat-o la C3. Aceeaşi categorie de greutate dar mai multă experienţă. Acolo mai erau două fetiţe şi ca să nu joace ele direct finala au transformat acel meci în semifinală iar învingătoarea juca finala cu Ana. Aici mă bucur că organizatorii au ţinut cont şi de vârsta ei.

Am privit împreună cu Ana semifinala. Studiem adversarele. Destul de repede ne-a fost clar că finala o va disputa cu Hara - una din colegele de cameră din cantonamentul de la Izvorani. 
Am observat că Hara îşi folosea mai mult mâinile şi foarte rar picioarele. I-am spus şi Anei acest lucru. În finală după vreo 10-15 secunde Hara a punctat pentru prima oară bineînţeles folosindu-şi mâinile. Am văzut imediat ochii înlăcrimaţi ai Anuţei. Aştepta pe tatami semnalul de reluare a luptei şi mi-a aruncat o privire parcă zicând "Ştiu şi eu... Ştiu, mi-ai spus şi tu... Ştiu". I-am făcut semn. Nu-i nimic. Luptă! Pentru mine asta contează. A început să conştientizeze că trebuie să-şi urmărească adversarele. Că trebuie să le vadă punctele tari dar şi pe cele slabe. Că trebuie să-şi stabilească o tactică în funcție de fiecare şi că trebuie să exploateze totul în favoarea sa. Până la urmă, la fel e şi în viaţă. Nu ai întotdeauna parte de adversari din aceeaşi categorie şi doar exersând în continuu te perfecţionezi. 

Pasiunea-i...

Ieri am renunţat la o invitaţie de plimbare în compania lui Frunzeanu şi Ciocan. Motive: timp insuficient, dureri de spate zilele trecute şi altele, dar în principal datorită primului. În schimb, tot ieri, atunci cand am reuşit, am fugit şi am făcut două mini-ture. Mi-am luat un KOM înapoi în prima. Îmi place din ce în ce mai mult competiţia cu Bogdan. Apoi, dupăamiază, în cea de a doua tură am mai scos 4 KOM-uri din 4 posibile. E drept, pe unul din ele (Stoeneşti-Floreşti) m-am întrecut cu mine însumi dar am realizat ce-mi propusesem. Ce m-a bucurat şi mai mult a fost faptul că aceasta tură (de lungime medie pentru mine, aprox. 35 km) a fost prima în care am avut o medie de peste 30 km/h. 30.8 km/h mai exact. E drept că atât splina cât şi ficatul au protestat vehement în apropiere de Floreşti iar din momentul în care am ajuns acasă am început să tuşesc. Iar tusea însoţită de o jenă în respiraţie a ţinut aproape o zi întreagă. Dar pasiunea-i Pasiune.

Şi cum eram eu aşa fresh (pentru că nici de dormit n-am prea putut să dorm ieri noapte din cauza tusei) azi la ora cinci m-am sculat din pat iar la şase eram cu Ana la club. Se pleca la Râmnicu Vâlcea la Cupa României 2013. Prea multe nu-s de spus. Învârtit după ea pe acolo ajutând-o cu ce am putut... fizic, psihic, tactic... Mă rog. Ne-am întors în oraş deabia pe la nouă şi jumătate. Dar, ce contează? Pasiunea-i Pasiune. 

În lumea karatelor Anuţa mea cunoaşte trei metale. Azi a luat câte unul din fiecare: Aur (kata echipe), Argint (kumite) şi Bronz (kata individual). 
În loc de metale era să zic culori. De... Reminiscenţe ale copilăriei pe vremuri comuniste. Pentru cine e prea tânăr să înţeleagă zic doar atât: "Trei culori cunosc pe lume". Daţi o căutare pe Google

Gata, mă duc la culcare acum. Trebuia însă să scriu câteva rânduri. Pasiunea-i Pasiune.

De la Strava la liceu

Cei care mă ştiu o să întrebe: Dar ce, exista Strava când erai tu în liceu? Nu, nu exista. De fapt nici conceptul de World Wide Web nu exista pe atunci. Deabia i se puneau bazele. Şi atunci care-i legătura? Aflaţi imediat. Răbdare!

Zilele trecute a făcut Bogdan o tură din Târgovişte până pe Cojoiu şi cam pe toate segmentele pe care eu sunt KOM el a avut al doilea sau al treilea timp. Am tăcut mâlc. Cristi însă nu s-a putut abţine. Atunci i-am spus şi eu lui Bogdan, în glumă, că că în afara faptului că foloseşte EPO, pentru unele din KOM-uri (cele de relativ plat, în mintea mea)(nu era şi cazul turei respective) neapărat va trebui să investească într-o bicicletă de şosea. Iar la ultima parte nu am glumit. Nu cred că poate scoate (încă) medii de 40-42 km/h cu mtb-ul pe distanţe de 2-3 km. "Mancuso" nu e Andronache. E doar discipolul lui. Atunci Cristi a replicat că nu ştie ce-i aia EPO iar Bogdan i-a explicat. 

În acel moment am avut un flashback. 1999. Il Giro era aproape de final. Pantani - idolul meu în ciclism - tocmai câştigase o etapă cu final în căţărare. A doua zi, aflu cu stupefacţie că "Piratului" nu i s-a mai dat voie să continue. Nivelul hematocritelor era peste normal. Nu se putea demonstra că era dopat dar nici nu-i dădeau voie să mai continue. Din câte ţin minte declaraţia oficială chiar aşa spunea: că era prea periculos pentru sănătatea lui să continue. Declaraţie foarte greu de digerat pentru orice fan. Atunci am început eu să aprofundez ce e cu dopajul ăsta. Atunci am început eu să înţeleg cum EPO (Existau teste pe vremea respectivă dar nu s-a putut dovedi că Pantani în acel tur s-a dopat. Sau poate că nu s-a vrut să se demonstreze pentru că el era un erou pentru italieni, cu un an în urmă făcând dubla Giro + Le Tour) spre exemplu sporea numărul globulelor roşii, care la rândul lor transportau oxigenul, care la rândul lui te ajuta să susţii mai mult efort. A trebuit să ajung la 25 de ani ca să mă intereseze ce e cu celulele astea. 

Şi asta mi-a adus aminte de primul meu contact cu celula. Aveam 14 ani, eram în clasa a noua, clasa de mate-fizică şi tocmai ce aveam cea de a doua oră de Biologie. Lecţia, bineînţeles, "Celula". Cine era ascultat de domnul/tovarăşul Mudri? Diţescu bineînţeles. Ce ştia Diţescu despre celulă? Păi Diţescu ştia despre celulă că are o membrană şi un nucleu. Altceva mai ştia? Nu, nu ştia. De-asta a luat nota 4. Prima lui notă din liceu. 

Şi ca să vedeţi că mai ţin minte ceva din acea zi: Raluca, Raluca Iarca, fusese ascultată înaintea mea. Primise nota 3. Aşa că acel 4 era cu 33% mai mult decât luase ea. V-am zis, eram la clasă de mate-fizică.

Cristi

Regii şoselelor

Posted by cristifaur on 11 noiembrie 2013, 8:09 am

Se dedică această postare prietenilor acăsenilor: Răzvan Diţescu, Attila Palfi, Deac Lucian şi Neluţu Pleşa precum şi fiului meu de 10 ani Vlad-Alexandru Faur.

Prietene, azi o să-ţi vorbesc despre prieteni.

Adică, cum să-ţi spun eu… oameni pe care poate nu i-ai văzut niciodată şi pe care îi consideri prietenii tăi pur şi simplu pentru că într-un context dat au făcut ceva pentru tine, dezinteresat, poate fără să-şi dea măcar seama. Oameni care fac lucruri de o generozitate uimitoare pur şi simplu pentru că aşa au fost ei educaţi sau poate aşa sunt ei modelaţi de viaţă sau poate Dumnezeu i-a lăsat pe pământ frumoşi, corecţi şi generoşi.

Ca să mă înţelegi bine ce vreau să-ţi spun, trebuie să-ţi zic pe scurt ce e Strava.

Foarte sintetic, Strava asta e o platformă de socializare, în principal pentru ciclişti şi alergători, un site pe care cu un GPS sau un Smartphone, urci un traseu pe care ai fost, iar Strava îţi calculează tot felul de chestii utile în antrenamente, face clasamente pe anumite segmente, ţine evidenţa kilometrilor parcurşi, a altitudinii câştigate, calculează înclinaţia pantelor şi multe altele de acest fel.

Uneori, platforma asta lansează tot felul de provocări, cum ar fi, dau un exemplu aiurea, să faci fix 963 de kilometri într-o lună, să zicem. Ultima dintre aceste provocări se chema IMBA’s – Take It to the Trails, o provocare care însemna să te dai cu bicla la deal până urci minim 5000 de metri într-o săptămână.

Am stat mult în faţa provocării până să dau Join. Asta pentru că mie nu-mi plac concursurile. Merg la concursuri pentru Vlad şi când vrea el, dar nu apreciez întrecerea în sine, poate şi pentru că sunt pe deplin împăcat cu mine, o să-ţi povestesc vreodata ce şi cum…

Apoi mi-am amintit că am avut un an greu, un an în care, din pământ şi iarbă verde trebuia să scot o motivaţie pentru Vlad să se mişte, să facă sport, să facă efort. “Mai mult. Încă mai mult. Nu-i deajuns…”.

Prin primăvară am descoperit Strava.

În jurul oraşului aproape nici un segment definit. Asta m-a bucurat, că am inceput să definim segmentele noastre, pe care Vlad devenea, natural KOM (King Of the Mountain) şi motivaţia creştea, laolaltă cu încântarea copilului. Apoi, cumva-cumva am reuşit să-l conving pe Atti să folosească Strava. Omul a fost încântat din prima, Strava pentru el a fost dragoste la prima vedere şi foarte repede l-a convins şi pe Luci să-şi facă cont. În timp ce Răzvan, în oraşul lui, bătea KOM după KOM, acelaşi lucru începuse să-l facă Atti la noi, iar asta a devenit pentru acăseni un joc prin care-mi puteam ţine copilul motivat…

      -Răzvan şi-a bătut propriul KOM pe ‘Iedera de Jos’…

      -Atti a rupt tot pe ‘Urcarea spre Ohaba’!

      -Luci şi-a dat drumul incredibil pe ‘Coborâre Ciugud’…

Vladului începuse să-i placă mult acest joc şi-i venea tot mai des să mergem pe segmentele lor, doar aşa, să vedem cât mai avem până să-i ajungem.

Găsisem o cale să motivez copilul!

Apoi am început proiectul cu Trascăul. Am mers pe poteci nebătute pe care, firesc, copilul de 10 ani a ajuns KOM, iar oamenii de care-ţi spun nu uitau niciodată să-i dea kudos (asta-i aşa, ceva pe Strava, cam ca un like pe Facebook). Deseori, o încurajare de la Atti… un simplu “Bravo Vlad!” sau un “Sunteţi tari!” de la Răzvan era de-ajuns ca fiul meu să pună mâna pe biclă şi a doua zi şi să urce 700m în 10 km.

De la fiecare din aceşti oameni am învăţat ceva! Fiecare din aceşti oameni au găsit timp să facă ceva pentru noi, poate fără să-şi dea seama.

Luci de exemplu voia să termine provocarea Eddy Merckx şi mai avea de făcut în ultima zi a provocării 150 de kilometri cred. Seara, timid, i-am spus că, dacă chiar vrea, ar putea să termine challenge-ul. A doua zi s-a urcat pe cursieră şi-a făcut 170 de km parcă, spunându-ne că a lăsat pe ultima zi partea cea mai grea a provocării exact ca să simtă presiunea pe care a simţit-o Eddy acum patruzeci şi ceva de ani. Asta, de exemplu, a fost o lecţie pentru noi!

Şi-aş putea să-ţi vorbesc cu zilele despre multe altele…

La provocarea IMBA de a căţăra 5000 de metri într-o săptămână am aderat doar în ideea de a le mulţumi, fiecăruia dintre cei patru, pentru câte un lucru pe care l-am învăţat de la ei.

Dar nu voiam doar să termin Provocarea! Voiam s-o câştig!

Pentru ei, cu dedicaţie! Pentru fiecare lucru pe care l-am învăţat de la ei şi pentru tot ce-au făcut pentru copilul meu în acest an. Şi poate… să nu cumva să creadă c-au investit încredere într-unul care doar scrie vorbe pe-un blog. :)

Provocarea am câştigat-o!

Am terminat primul pe România şi în primii 30, mai global, aşa! Am căţărat 14.390m şi-am mers 583 de km într-o săptămână. Am stat 80% din timp în zona 2, 20% în zona 3, n-am făcut nici un efort anaerob şi asta a fost o adevarată provocare! :)

Later update: Turele le-am făcut cu mountainbike-ul, eu n-am cursieră!

Provocarea era dură! Urma să curgă sânge! :)

În această perioadă a anului, nu trec cu pulsul de 150 de bătăi pe minut, cine ştie de ce, oricum ştie, cine nu oricum va zice că merg încet, ţi-am zis că-s un boem al mountainbike-ului…

Aşa că am luat-o încet şi-am făcut prima tură, în 02.11.2013: Simply Oasa.

124.8km, 3146 m urcare, 7.06 ore. Dedic această tură lui Neluţu Pleşa de la care am învăţat prima lecţie a anduranţei:

1.Have fun!

Asta să ţii minte fiule! Dacă nu-ţi place, nu te du!

Joia trecută, în ultima mea zi de concediu pe anul acesta am fost din nou la Oaşa. Am făcut tura: Two of a kind.

123.5km, 3015 m urcare, 7.13 ore. Dedic această tură lui Lucian Deac de la care am învăţat a doua lecţie a anduranţei:

2.Do the job!

Să ţii minte asta fiule! Dacă te-ai înhămat la ceva, nu lăsa lucrul neterminat!

Vineri, am făcut o tură mai scurtă, numai până la Tău-Bistra, la baraj:  Recovery day.

87.5km, 2107 m urcare, 4.25 ore. Lecţia pentru Vlad, de la mine de data asta, este:

3.Get a recovery day!

Să nu fii prea disperat să fii primul, fiule! Să ai mereu vreme să te uiţi în jur.

Sâmbătă am fost la Oaşa: Three of a kind.

123.8km, 3222 m urcare, 7.06 ore. Dedic această tură lui Răzvan Diţescu, de la care am învăţat, prin îndârjirea cu care îşi apără KOM-urile, lecţia patru pentru Vlad:

4.Never give up!

Duminică eram deja varză, dar m-am suit pe biclă şi m-am dus la Oaşa, pedalând mai mult cu un picior: Four of a kind.

123.3km, 2901 m urcare, 7.11 ore. Dedic această tură lui Attila Palfi, care, după ce creaserăm noi un segment intermediar, ne-a spus: “Dar căţărarea nu se termină acolo, se termină în vârf, deci ‘allez allez allez!’ “. Lecţia învăţată de la Atti pentru Vlad este:

5.It’s over when it’s over, not before!

Ăsta ultimul, a fost şi motivul pentru care a trebuit să trag până în ultima zi, altfel nu câştigam!

Am îndeplinit Challenge-ul în proporţie de 287%, procent care înseamnă 5 insigne de 50%.

Vă rog să primiţi câte una fiecare din cei patru:

A cincea e pentru Vlad, cu menţiunea că atât i-am putut eu da, restul trebuie să pună de la el ca să fie finisher… :)

Restul de 37% îmi păstrez mie. Atât consider eu că e meritul meu din întregul procent. E o insignă digitală, atât. Mi-aş fi dorit să fie câte-un Pinarello, dar e doar un “mulţumesc” efemer…

Pe aceşti patru prieteni ai mei, îi numesc Regii Şoselelor. Nu “zeii”, că ei nu-ţi fac nici o regulă, nu “aşii”, că nu-s profesionişti! Îs oameni care merg la serviciu, vin acasă, fac teme cu copilul, îl duc pă-l mic la sport, p-a mică la dansuri, merg la cumpărături, spală vase, bat covoare, dar fiecare din ei găseşte timp să pună cursiera pe asfalt aproape zilnic.

Regi! Nu pentru că au KOM-uri, ci pentru că fiecare dintre ei e de o aristocraţie aparte!

Eu sunt Cristi Faur de la acasenii.ro. Aşa am vrut eu azi să-ţi vorbesc. Să-ţi spun că nu fac parte dintre ei, îs prea buni, dar sunt prietenii mei virtuali şi-s fericit pentru asta. Prietenii mei… Regii Şoselelor!

Respect! Mă-nclin!

========================================================

Probabil vă întrebați de ce am copiat postarea lui Cristi pe blogul meu. Am să vă spun imediat de ce. Nu am făcut-o pentru că m-ar fi lăudat. Nici jumătate din laudele lui nu le merit. Am făcut-o pentru că - am mai spus-o - consider acest blog o urmă lăsată de mine în spaţiul virtual. Iar dacă vreun stră-stră-strănepot va avea vreodată curiozitatea de a citi pentru a afla câte ceva despre mine, să o poată face. Nu cred că acest blog va putea reda fidel cine am fost - că de, sunt subiectiv - dar în linii mari cred că cineva poate afla din el ce am gândit la un un anumit moment dat, cu ce mi-am ocupat timpul, ce prieteni am avut, ce persoane am întâlnit, ce anume mi-a adus fericirea sau ce, dimpotrivă, tristețea. 
Noi ca oameni nu suntem de capul nostru, total independenţi şi autonomi pe lumea asta. Avem într-o mai mare sau mai mică măsură spiritul gregar în noi. Interacționăm unii cu alții, învăţăm şi suntem influențați de cei din jurul nostru. Şi aici ajungem la Cristi. Cristi pe care-l cunosc de vreo doi ani, iniţial prin intermediul blogului său. Apoi uşor-uşor s-a legat o prietenie, asta deşi nu ne-am întâlnit niciodată. Foarte rar mi s-a întâmplat așa ceva...
Cristi este un model de parinte şi cred că foarte multă lume ar avea de învăţat de la el. El ştie că odată ajunşi adolescenţi, copii (că pentru noi copii vor rămâne întotdeauna) au tendinţa de a se desprinde de enervanţii lor părinţi. Atunci Cristi profită de aceşti ani pentru a-i lăsa copilului său amintiri de neuitat şi în acelaşi timp formându-l şi pregătindu-l pentru viaţă. Petrece foarte mult timp cu băiatul său - Domnu' Vlad - şi-l sprijină în orice proiecte, oricât de grele sau fanteziste ar părea pentru un copil. Anul trecut spre exemplu a urcat cu Vlad (care pe atunci avea 9 ani) pe toate vârfurile cu altitudine de peste 2500 m din România. Anul acesta au acoperit prin ture mtb întreaga suprafaţă a Munţilor Trascău. 33 de ture. Peste 1000 km. Diferenţă totala de nivel de peste 28.000 m. În acelaşi timp au realizat un ghid pentru oricine doreşte să petreacă timp pe bicicletă în acea zonă. Cristi e un tată model. Și dacă nu mă credeți, mai citiți încă o dată postarea de mai sus și urmăriţi doar cum i se adresează lui Vlad. Cristi este un om deosebit, un Om cum din ce în ce mai rar găseşti şi sunt extrem de fericit că-l pot numi Prieten.

D'ale Anei

Vine Ana de la şcoală, intră în birou, îl pupă pe tata şi se aşează pe fotoliul meu. Deschide sertarul de la birou. Tata îngheaţă. Nu zice nimic. Ana închide sertarul. Se duce la el şi-i zice: Bunicu', da' nu e corect... Tata şi-a mai luat o cameră ! ... 

Tata, ce să mai facă... A trebuit să recunoască: Păpuşica... Camera asta e de fapt a ta. Am luat-o ca să ţi-o dăm de Sf. Nicolae. Dar dacă ţi-ai băgat nasul unde nu trebuia, poţi să o iei de acum.

Ajung şi eu cu Babi. Tata mă informase deja la telefon. Ana coboară din birou. Toată un zâmbet. Mergem spre casă. Îi zic Anei: Fată, să ştii că pentru camera asta nu am luat niciun card de memorie încă. Dacă nu-ţi băgai nasul în sertarul meu, pe 6 Decembrie primeai şi cardul de memorie. Acum trebuie să-ţi cumperi singură unul.

Când a venit vorba de a scoate bani din propriul buzunar, stă fata mea câteva secunde pe gânduri şi zice: 

- Ştii ce? Îţi dau camera înapoi şi până pe 6 Decembrie uit de ea...

Micul Samurai

Micul meu samurai a venit acasă. Acasă, după 8 zile petrecute în cantonament la centrul olimpic de la Izvorani. Ce liniște a fost în casă aceste zile. Dar nu liniște în sensul cel bun. Chiar și Mura i-a simțit lipsa. Parcă nici ea n-a avut viață în ea zilele astea.

A crescut

Azi am avut parte de o întâmplare ciudată. Tocmai dădusem de mâncare copiilor blănoși și mă plimbam prin curte. Îl văd pe Indy că se îndreaptă spre mine. Sare în jurul meu. Vrea să ne jucăm. Rămân stupefiat. Tocmai terminasem de jucat cu el în urmă cu un minut. A terminat de mâncat? Deja? Chiar și așa, cum de a evadat din țarc? Am uitat să încui poarta? 

Mă duc la poartă și văd că-i încuiată. Atunci mă trăznește: Nu e Indy. E Mura! Cea care trebuia de fapt să fie în curte. Doamne! Niciodată nu am confundat doi din câinii mei. Oricare ar fi fost ei. Dar NICIODATĂ!

Mura-i fată mare acum...

My Oh My!

Bravo Simona!

De când cu problemele la genunchi din vară nu prea m-am mai uitat la tenis. Doar pe Nole l-am mai urmărit din când în când. Ieri însă am reușit să o văd pe Halep în finala de la Sofia. Cum la TV nu se putea, am reușit să o văd pe net pe Simona câștigând turneul. Stream al televiziunii bulgare. BNT 1. Probabil însemna Bâlgarska Naționalna Televiziia... Hm... Un sentiment tare ciudat să mă uit (iar) la "televizor" la bulgari. Ascultănd comentariul parcă eram iar băiețelul de 12 ani care urmărea pe un televizor alb-negru, plin de purici, meciurile de la CM '86...

Pietriș

După trei zile în care dieta mea a constat aproape în întregime doar din dulciuri, și nu așa doar degustat ci băgat dulciuri la greu, am realizat azi că am mult prea puțin sânge în zahăr. Așa că dopat la maximum și cu strângerea de inimă că Felt-ul nu avea ce căuta (încă) pe acolo, m-am dus pe urcarea de pe Pietriș. Ținta: să-mi iau înapoi KOM-ul pierdut ieri pe Strava. Numai ficatul și dinții mei știu ce dureri au îndurat după ce am terminat de parcurs segmentul dar... Mission accomplished!