Eram cam năuc. Conduceam spre centru. În dreptul Schelei văd mergând pe trotuar o femeie. Zâmbea. Mergea de una singură şi zâmbea larg. Nici o cască atârnându-i din ureche, să zici că vorbea la telefon. Avea un zâmbet d-ăla, tâmp. Oricine te vede zâmbind de unul singur şi tot gesticulând trage concluzia că n-ai toate şindrilele pe casă. Dar mă uit în oglinda retrovizoare și observ că şi eu purtam un zâmbet pe faţă. Eram singur. Nu vorbeam la telefon. Aşa năuc cum eram nici nu realizasem asta. Mă duceam să-l iau pe tata de la spital.
Zâmbeşte, va fi bine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu