Criza vârstei a doua

Criza vârstei a doua. La unii se manifestă prin cumpărarea de Bentley sau Ferrari. La alţii de Harley Davidson sau Ducati. Şi eu cam ştiu ce o să vreau: o Pinarello. Nu mă pot hotărâ însă dacă să fie o ROKH sau o Dogma. 
Logica-mi spune: ROKH! ROKH! ROKH! Inima-mi spune: Ia-ţi o Dogma! Ia-ţi o Dogma! 

Chiar... Dacă aş fi pus să mă hotărăsc, acum, pe loc, nu ştiu pe care aş alege-o. Nu ştiu... 
Sper să am totuşi un răspuns atunci când criza striga-va-mi numele.

Grave(l) the bike

Am avut parte de un weekend multi-disciplinar sportiv pe aici. 

Sâmbătă a început cu o oră de tenis cu Leo. Apoi ajutat de greblă şi furcă timp de aproape două ore am făcut curat prin grădină. Cu două zile în urmă lăsasem cositul clasic în seama profesioniștilor. La prânz, mi-am luat bicicleta şi am făcut o tură pe Păcurii, apoi plimbare uşoară spre Iedera, urmată de un contratimp individual pe Ruda, atât cât ţinea asfaltul. Întors acasă prin Cricovu Dulce - Ciocoieşti. Odată întors, mi-am luat iar rachetele şi mers din nou la tenis. Adversari: Bogdan - cel mai recent fin - şi Marcel. Cum eram trei am jucat primul la trei game-uri. Am stat doar o dată pe margine. Oricum genunchii mi-au transmis că dacă vreau să mai merg  pe bicicletă ar trebui să las tenisul mai uşor. Aşa că mă voi conforma. Mai ales că săptămânile viitoare Ana se bazează pe mine la concursuri. Ar fi şi culmea să vezi un copil  încurajându-şi părintele pe traseu în loc de vice-versa.

Duminică dimineaţa am practicat sportul preferat al doamnelor. Shopping-ul. Mă rog, ăsta a fost shopping de nevoie pentru că rămăsesem cu frigiderul aproape gol. La prânz am zis să ies cu bicicleta. Când să plec... Surpriză! Pană pe spate! Prima mea pană la Cubuleţ. Au trebuit să treacă aproape trei ani. Şi atunci faci pană peste noapte şi nu în timpul acţiunii. Dar e mai bine aşa. 

Plec cu aproape jumătate de oră întârziere pentru că deşi mi-am înlocuit camera cu una nouă, tot nu m-am lăsat până n-am peticit-o şi pe cea veche. Mai am timp de tura care o aveam în cap? Cred că mai am. O iau frumos spre Valea Lungă. Între Moşia Mică şi Izvoru o iau la dreapta spre Vârfuri peste deal. Mai avusesem o tentativă de a merge pe acolo împreună cu Gabi acum cateva luni dar după ce am mers 2.5 km ne-am întors din cauza timpului care ne presa. Bun. Am ajuns în acelaşi loc unde m-am întors cu Gabi: la baza pajiştii care ducea spre Merişoru. O iau după urmele de căruţe şi după un kilometru şi jumătate ajung la sat. Mă opresc, vorbesc cu un bade să mă conving că merg în direcţia cea bună şi dăi să urci prin Merişoru. Merişoru care te aşteaptă cu o primă pantă nu foarte lungă dar de 17-18%. Şi cum era inuman de mult pietriş pe acolo, inevitabil mai trebuia să pui picorul jos. Apăi dacă pui piciorul jos, dracu se mai urcă pe bicicletă. Asta până ori scapi de pietriş şi dai de teren solid. Sau măcar până panta se mai îmbunează. 
Urcarea aia prin Merişoru a fost un continuu ciclu suie-te pe / dă-te jos de pe bicicletă. Nu pot spune că mi-a displăcut. Până la urmă şi push-bike-ul face parte integrală din mountain-biking, dar unul mai slab de îngeri clar îşi băga picioarele, îngropa (da, știu că burry e termenul corect, dar alăturarea termenilor grave/gravel din titlu se potrivește cu tema) bicicleta şi o lua mai departe pe jos. 
Ajuns sus în Merişoru am luat-o la stânga spre Vârfuri unde după vreo 300 de metri am dat de asfalt. Pentru că nu mă săturasem de urcat am mai luat-o puţin în sus pe asfalt spre Cojoiu de unde m-am întors acasă pe traseul obişnuit. 
Acasă Ana mă aştepta să o duc la piscină. Făcut un duş rapid şi fuga la înot. Oră de recuperare acvatică. Nu pot spune că seara urcându-mă în sfârşit în pat nu eram obosit, dar endofinele deja își făceau treaba...

Despre urcarea în Merişoru nu pot spune decât că Strava după ce mi-am descărcat tura a și creat şi un segment pe acolo. Merită. Lungime 1.35 km cu pantă medie 11.3%. Adăugaţi şi pietrişul şi vedeţi ce vă iese. Încercaţi urcarea asta măcar o dată. Dacă vă pasionează mtb-ul, nu veţi regreta că aţi luat-o şi pe acolo.

Epica

20 Iulie ziua în care este sărbătorit Sfântul Ilie. Ziua în care conform tradiţiei populare plouă. Ei bine, a plouat puţin şi ieri dar mai important e ceea ce am făcut până a început ploaia. Întâlnit de dimineaţă cu Gabi (proaspăt sosit din vacanţa petrecută la Sulina şi dornic de biciclit), Olimpiu şi Vali.

Plecat spre Valea Lungă spre Ulmet, apoi spre Pucioasa. Pe urcarea dinspre Miculeşti am tras puţin mai tare pentru că văzusem că există marcat un segment în Strava pe acea urcare. Din Pucioasa urcăm spre Fieni şi Moroieni. Moroieni unde am oprit pentru câteva minute ca să cumărăm nişte apă. De acolo urcăm spre Cota 1000. Am mers puțin mai repede decât de obicei și pe acolo pentru că văzusem că ar exista un segment pe Strava și pe acolo. Am urcat împreună cu Vali iar Gabi și Olimpiu au urcat în ritm normal. Ajunși în vârful Păduchiosului am zis că ar fi păcat să nu urcăm puțin și până la Cuibul Dorului. 

Întors și coborât în Sinaia unde la ieșire ne așteptau Gabi și Olimpiu. Câteva poze și plecăm mai departe. Nu mergem mai mult de un kilometru că ne prinde din urmă Olimpiu zicând că lui Vali i s-a rupt cheița schimbătorului. Nasol. Va aștepta un prieten să vină să-l ia. Plecăm mai departe. În Comarnic oprim să ne realimentăm. Eu să mă alimentez de fapt, pentru că nu mâncasem nimic de dimineață și începusem să tânjesc după glucide și carbohidrați. Celor doi litri de apă băuți până atunci le lipseau aceste componente. 

Bun. Tot acolo la masă discutăm planul. Inițial discutasem că ne întoarcem pe Câmpina - Florești. Eu aș fi vrut să o iau prin Breaza - Poiana Câmpina - Provița de Sus - Sultanu - Valea Lungă. Mă simțeam în stare și mă gândeam că ar fi fost păcat să merg pe un relativ plat când mai puteam adăuga două urcări frumoase acestei ture. Cine știe când mai pot repeta așa ceva. Zis și făcut. de pe DN1 o iau la dreapta spre Breaza în timp ce băieții o iau înainte. 

În timp ce urcam realizez că aș fi putut merge încă câțiva kilometri alături de ei și să o iau spre Poiana Câmpina prin cealalată intrare înspre Breaza. Nu-i nimic. Se adună la diferența de nivel. Apoi cum mergeam eu spre centrul Brezei îmi dau seama că aș putea urca spre Ocina - Adunați și de acolo să continui spre Provița. It's a deal! Urcat și iar urcat. 

În Adunați o iau la stânga, mai merg vreo 6 km și ajung în Provița de Jos la baza urcării mele favorite. Dar din sens opus. Hai Răzvă ai deja 110 km în picioare azi, dă tot ce poți! Din vârf ai doar de coborât. Oarecum... Și dăi și luptă. Și dăi și luptă. Oricum nu se compară cu bucățile cu pantă de 30% de pe celălalt versant. În vârf făcut iar poză și plecat pe drumul binecunoscut. Sultanu. Valea Lunga. Iedera. Moreni. Nori negri se apropie. Nu trec cinci minute că începe să plouă mărunt.

Descarc track-ul pe Strava și... Surprise! Pe trei segmente devin KOM! Unul din ele urcarea din Miculești spre Pucioasa. Iar altul, urcarea pe Provița din sens opus. 

De asemenea am alte patru segmente unde am scos cel de-al doilea timp. Unul din ele fiind chiar pe urcarea de 14 km de la Moroieni la Cota 1000, unde doar 36 de secunde mi-au lipsit... Nu-i nimic, pot să încerc și altă dată... Ăsta-i rolul Stravei.

Mai rămân de enumerat pentru posteritate doar câteva date. Conform Strava:

- distanța totală = 133.5 km (new personal best)

- diferență de nivel = 1980 m (new personal best)

- timp pedalat = 6h 34min (new personal best)

- viteză medie = 20.3 km/h 

În afară de asta se pare că au existat trei momente (două pe Păduchiosu și unul în Breaza) în care, pentru (foarte) scurt timp, am dezvoltat o putere de peste 1000 W. Care aveți, mă, nevoie să vă luminez candelabrele?

Una peste alta, a fost o tură, pot spune, epică pentru mine. Nu știu când o voi putea repeta - poate că nu o voi repeta niciodată pe același traseu - dar pot visa la altele asemănătoare, nu?

Maclemore - Thrift Shop

"I wear your granddad's clothes / I look incredible / I'm in this big ass coat / From that thrift shop down the road" - Maclemore - Thrift shop. 

Pe 1 iunie de la Galaţi la Măcin şi returul spre casă cred că am auzit-o de cel puţin 5-6 ori la radio. Şi în timpul cursei melodia îmi tot răsuna în minte. 

Acum, precum câinele lui Pavlov de fiecare dată când o aud gândul zboară la Măcin. Dar oricât de plăcute ar fi acele amintiri şi oricât de antrenantă pare melodia, cred ca am ajuns la saturaţie. Începe, în sfârşit, să mi se aplece. Nu cred că o mai pot asculta de mai mult de 2-3 ori. Pe zi. 

Semn că îmbătrâneşti

Din categoria semnelor că îmbătrâneşti: fetiţa ta începe să fie mai atrasă de bijuterii decât de jucării. Ceea ce, în sine, nu e rău. Doar că tu îmbătrâneşti.

Zâmbeşte

Eram cam năuc. Conduceam spre centru. În dreptul Schelei văd mergând pe trotuar o femeie. Zâmbea. Mergea de una singură şi zâmbea larg. Nici o cască  atârnându-i din ureche, să zici că vorbea la telefon. Avea un zâmbet d-ăla, tâmp. Oricine te vede zâmbind de unul singur şi tot gesticulând trage concluzia că n-ai toate şindrilele pe casă. Dar mă uit în oglinda retrovizoare și observ că şi eu purtam un zâmbet pe faţă. Eram singur. Nu vorbeam la telefon. Aşa năuc cum eram nici nu realizasem asta. Mă duceam să-l iau pe tata de la spital. 

Zâmbeşte, va fi bine.