Opere

În clasele a şasea şi a şaptea am avut un super profesor de muzică. Tipul făcea zilnic naveta de la Târgovişte. Cu autobuzul. Dacă sunteţi mai tinerei aflaţi că pe vremea aia se învăţa şi sâmbăta. Nu conta că-i vară sau iarnă, el venea pe umăr cu o geantă plină de discuri. La ora lui intra cu geanta asta în spate, cu pick-up-ul din cancelarie şi ne lăsa să ascultăm. Ce? Păi... Purcell (când am auzit numele bineînţeles toată clasa a izbucnit în râs), Ravel, Handel, Mozart, Beethoven, Bach, Vivaldi, Verdi, Chopin, Liszt, Schumann, Schubert, Ceaikovski, Rahmaninov, Grieg... You name it... 

Trecut-au anii. Prea multă muzică simfonică n-am mai ascultat de atunci. Însă de fiecare dată când ascult o arie, un concert, o bucată simfonică, negreşit îmi aduc aminte de vremurile în care aveam doar 12-13 ani. 

Anul trecut Adevărul a scos în colecţia sa o serie cu opere. La momentul respectiv am ezitat să le iau pentru că ştiam că nu voi avea timpul necesar pentru a mă uita la ele. Cred că am vreo 50-60 de CD-uri cu muzică simfonică cumpărate acum acum vreo 15 ani pe vremea când eram unul din “Prietenii Cărţii” dar nici jumătate din ele nu le-am ascultat mai mult de o singură dată... Atunci care-i rostul? De ce să mai iau şi nişte DVD-uri? Am eu timp să stau două-trei ore să urmăresc un astfel de spectacol? Nu prea...

Caravana Adevărul a trecut prin oraş azi. Cand am văzut asta, n-am mai rezistat. În drum spre magazinul de unde iau pâinea mi-am ascultat impulsul şi am luat trei din cele 15 opere. Cele care îmi plăceau cel mai mult. Carmen. Aida. Traviata. Sper să apuc să le văd. Anul ăsta.

Australian Open 2012

S-a terminat şi Openul Australian. Meciuri care le-aş vedea din nou? Nu-s prea multe. Poate doar finala băie ţilor. Acum că ştiu ca Nole a câştigat-o. Că altfel, vorba lui Gabi: “Am îmbătrânit un an privind meciul ăsta”. Meciuri care aş dori să le fi putut vedea în întregime. Murray-Llodra. Am văzut doar un sfert de oră dar parcă urmăream un meci demonstrativ, foarte spectaculos. Şi ar mai fi semifinala Nadal-Federer. Din cât am văzut eu (primul set) Roger juca mai bine şi sunt curios ce s-a întamplat de a pierdut.

În rest rămân cu impresii bune despre românii noştrii. Sorana care a ajuns până în turul trei trecând în primul chiar de Sam Stosur.  Iar Horia... Horia a ajuns în semifinale la dublu masculin unde el si Robert avut chiar 5-3 în game-ul decisiv... Dar cireaşa a venit urmărindu-l câştigând la dublu mixt alături de Bethanie Mattek-Sands. 

Per total un open australian pe care îl voi ţine minte.

Cine-i Şefu’?

Am auzit-o azi:

Wikipedia: Eu ştiu totul!
Google:    Eu am de toate!
Facebook:  Eu ştiu pe toată lumea!
Internet:  Fară mine nu aveţi valoare!
Electrica: Serios?

True love

True love is meeting the right person at the wrong time.

- Side order of life -

Side order of life

Săptămâna trecută. Luni. M-am urcat pe medicinală şi încep să schimb canalele. Pe Pro Cinema era un film care m-a prins. Aflu apoi că era un serial. Tocmai văzusem episodul pilot. 

Side order of life. Un singur sezon. 13 episoade. Pro Cinema-ul urma să dea câte un episod în fiecare zi. La 7. Seara. Aşa că mi-am propus să îl urmăresc zi de zi. N-am reuşit de fiecare dată să fiu pe bicicletă în faţa televizorului fix la 7, dar nici nu a fost vreun episod din care să nu văd mai mult de jumătate. 

Personajul principal, Jenny, fotograf/jurnalist la o revistă, vede în fotografiile ei lucruri pe care pe care alţii nu le pot vedea, poveşti în spatele poveştilor. În acelaşi timp ea începe să-şi reevalueze viaţa şi priorităţile din momentul în care află că o foarte bună prietenă are cancer. 

Un serial drăguţ, pe alocuri siropos, dar cu momente în care te pune pe gânduri. Dacă mai pui că se şi termină cu bine... why not watch it? 

Pizza Hut (Italy)

Mă uitam pe Google Maps. Din una-n alta ajung să mă uit prin Bologna. Cum mă uitam eu în zona istorică, dau peste un McDonald’s. Fraaate! Oare o fi şi vreo Pizza Hut pe acolo? 

Chiar... Oare o exista vreun restaurant Pizza Hut în Italia? ... Ar fi şi culmea... 

Dar acum, pe bune, nu ar fi Supertare? Nu?

The Return of Nenea Daniel

Am avut astăzi camion la încărcat. Nenea Daniel a numărat produsele la una din mărimi şi nu îi dădea totalul. Le mai numără o dată şi îi iese. La următoarea mărime unul din băieţi îl întreabă cu subînţeles:

- Ţi-au ieşit acum Daniele?

- Da mă, mi-au ieşit. Recunosc că am greşit mai devreme. În fabrică numai proştii nu recunosc când greşesc.

Auch! Adevăr grăieşti nene Daniele...

Nenea Daniel: 3. Restul lumii: 0.

Mea culpa

A început Australian Open. N-am apucat să văd primul meci al lui Nole. În schimb am văzut ultimele puncte din meciul Soranei cu Stosur. Trebuie să-mi fac mea cupla. Acum vreo două zile, când am văzut tragerea la sorţi, nu credeam că Sorana poate câştiga. De fapt nu credeam că va lua mai mult de 5-6 gameuri în fata lui Sam. Deci... Mea culpa. Felicitări Sorana! Baftă în continuare!

What’s next?

De dimineaţă îl roagă mama pe tata să-i facă o cacao cu lapte. Îi aduce tata cana, mama soarbe de vreo două ori şi zice: Are un gust ciudat... Cacaoa asta nu-i bună... Mai soarbe o dată şi zice: Nu ştiu... are alt gust... dar nu ştiu ce e... Şerbane, îmi aduci şi mie cutia cu cacao să o văd? Când vine tata cutia, izbucnesc în râs. O recunosc imediat. Era cutia în care ţinem scorţişoara! Ne-am prăpădit de râs...

Imediat ne-am adus aminte de o întamplare asemănătoare. În urmă cu vreo 25 de ani. Ne-am întors dintr-o excursie iar tataie, Dumnezeu să-l ierte, surpriză! Ne-a aşteptat cu cartofi prăjiti! Cei mai dulci cartofi prăjiti pe care i-am mâncat vreodată! După ce a gustat şi ea, mamaie îl întrebă: Gică, ce ulei ai folosit? Când aduce tataie sticla ne-am luminat. Tataie folosise pentru prăjit cam trei sferturi dintr-o sticlă de sirop din muguri de brad. Natural. Şi concentrat.

Acum... e clar... it runs in the blood... in my blood... Oare ce gafă gastronomică voi face? Şi cât mai e până atunci?

Crezul

Peste o lună vom fi naşii micuţei Elizabeth. Dacă Oana, mama ei, ştia Crezul pe vremea în care nici nu ştia să citească ar fi cazul ca şi naşul, în cazul în care el va fi ales să o ţină pe mica Liza în braţe, să poată recita Crezul la rândul său. Nu? Aşa că Razvă, spune după mine:

Cred întru Unul Dumnezeu, Tatăl Atoţiitorul, Făcătorul cerului şi al pământului, tuturor văzutelor şi nevăzutelor.

Şi întru Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toţi vecii. Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, nu făcut; Cel de o fiinţă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut.

Care pentru noi, oamenii, şi pentru a noastră mântuire, S-a pogorât din ceruri şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara, şi S-a făcut om.

Şi S-a răstignit pentru noi în zilele lui Ponţiu Pilat şi a pătimit şi S-a îngropat.

Şi a înviat a treia zi, după Scripturi.

Şi S-a înălţat la ceruri şi şade de-a dreapta Tatălui.

Şi iarăşi va să vină cu slavă, să judece viii şi morţii, a Cărui împărăţie nu va avea sfârşit.

Şi întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă Făcătorul, Care din Tatăl purcede, Cel ce împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi slăvit, Care a grăit prin prooroci.

Întru una, sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică.

Mărturisesc un botez întru iertarea păcatelor.

Aştept învierea morţilor.

Şi viaţa veacului ce va să vie.

Amin!

Grey's 6.22

It's a common belief that positive thinking leads to a happier, happier life. As children, we're told to smile, be cheerful and put on a happy face. As adults we're told to look on the bright side, make lemonade and see glasses half full. Sometimes reality can get in our way of the ability to act the happy part though. Your health can fail, boyfriends can cheat, friends can disappoint. It's in thee moments when you just want to get real, drop the act and be your true, scared, unhappy self.

Ask most people what they want out of life and the answer is simple...to be happy. Maybe it's this expectation of wanting to be happy that just keeps us from ever getting there. Maybe the more we try to will ourselves to state of bliss, the more confused we get to the point where we don't recognize ourselves. Instead we just keep smiling, trying to be the happy people we once were until eventually it hits us...it's been there all along. Not in dreams or hopes, but in the known, the comfortable, the familiar.

Pitzi la B1

Am făcut greşeala de a da pe B1 când erau ştirile. A trebuit să schimb canalul. Imediat. Motivul?

  - Urmează colega mea [...] de la Sport. Cu ce ştiri vii?

  - Vom vorbi despre accidentul lui Mircea Lucescu...

  - Şi? Aveţi veşti dacă familia vrea să-l transfere (la un alt spital) la Şahtior?

Fetelor... Fufelor... Din două replici m-aţi făcut să-mi pun două întrebări. Unu: De când a devenit simplul accident de maşină, un sport? Doi: Pe unde vine oraşul ăsta... Şahtior?

Şi ar mai fi şi o a treia: Cum dracu’ aţi ajuns voi la ştiri? Dar la întrebarea asta bănuiesc care-i răspunsul...

Retrospectiva 2011

Gata şi cu Revelionul. Unii (Meli) se odihnesc, alţii (Ana) se joacă, alţii stau şi fac retrospectiva anului trecut... 
Un an cam agitat... Un an care a început prost. A murit Evuţa. Şi, ca în majoritatea cazurilor, când ceva începe prost se termină şi mai prost. 2011 a fost anul în care a trebui să ne despărţim de mamaie. Aşa cum Alina îmi zicea... mi-a murit primul univers. Nu puteam să o spun mai bine... Dacă pun la socoteală şi problemele alor mei de-a lungul anului, cu consulturi după consulturi, cu internări după internări, dacă adaug şi lupta de a ţine fabrica pe linia de plutire, aş putea spune că 2011 este un an de care mă bucur că am scăpat.
Dar 2011 nu a fost în întregime un an întunecat. Între două furtuni mai răzbat şi câteva raze de soare. Am avut parte şi de bucurii. Bucuria de a avea un copil sănătos, frumos şi isteţ. Bucuria că eu sunt sănătos şi-mi pot permite să fac lucruri ce-mi aduc plăcere. Bucuria de a putea face o escapadă de juma' de zi la ski. Bucuria de a putea fura două ore pentru un tenis. Sau, pur şi simplu, de a merge pe bicicletă. Da. Anul trecut mersul pe bicicletă a fost probabil sportul naţional în Ţara lu' Răzvă. Am făcut puţin peste 6.200 km. Apoi, vorbind tot de bicicletă, 2011 a fost anul în care am participat la primele mele concursuri. Prima Evadare... Cupa EmmedueSport... Maratonul Vinului... Săruleşti Bike Race...
2011 a fost un an şi cu bucurii materiale. Poate că în 2011 m-am răsfăţat mai mult decât în orice alt an. Mi-am luat prima cursieră. Mi-am luat rachetă ca a lui Nole. Mi-am luat aparat foto. 2011. Anul în care am fost 4 zile în Cehia. Anul în care mi-am cumpărat 4 tablouri. Primele mele tablouri...
2011 a fost un an în care am avut parte şi de bucurii sufleteşti. Am fost la primul meu concert adevărat. Concertul lui Sting. Apoi, 2011 a fost anul în care am luat locul doi la SNFT. Din nou! 2011 a fost anul în care m-am clasat pe primul loc la Săruleşti Bike Race. E drept, ex-aequo... Şi la categoria amatori... Şi într-un cadru mai mult decât intim... Dar sentimentul care m-a încercat atunci a fost unul pe care niciun Mastercard nu mi-l poate cumpăra. 2011 a fost anul în care Anuţa a luat locul doi la Cupa Emmedue. Anul în care a luat două medalii de bronz la naţionalele de karate. Plus medalii la celelalte concursuri la care a participat. 2011 a fost de asemenea anul în care am reuşit să comunic, parcă ceva mai mult, cu vechii prieteni. Tare, tare dragii mei prieteni...
2011. Anul care a trecut. Anul în care am trecut de la agonie la extaz. Şi vice-versa. Anul în care am avut parte de multe, multe nopţi albe. Anul în care am suferit enorm. Anul în care am râs, am plâns, am iubit, am trăit. Probabil cel mai intens trăit an din viaţa mea.