Săruleşti Bike Race

Am fost azi la Săruleşti. Dar nu la pescuit, că nu-s mare amator. Am fost la o cursă de biciclete. La prima ediţie. Impresii răsfirate.

M-am bucurat acum vreo trei săptămâni când am aflat de cursă. Pentru că era relativ aproape şi pentru că traseul - văzut din satelit - nu părea prea dificil din punct de vedere al profilului şi nici al lungimii (24,4 km). E drept, site-ul şi pagina de Facebook au fost actualizate mai rar dar informaţiile de care aveam nevoie le-am obţinut.

Nu mi-a plăcut acum două zile când prognoza s-a schimbat brusc. Coduri galbene şi portocalii prin toată ţara. De vineri seara până sâmbătă dupăamiaza. Great! Ăsta mi-e norocul! Azi de dimineaţă trezit la ora trei. Când a început să plouă. Mă tot gândeam în ce m-am băgat. Iar! Cu toate astea la şapte fără zece plecam împreună cu fetele spre Săruleşti. Când ies de pe A2... Şoc! Şoseaua, drum de ţară cum bănuiam, dar nepietruit. Noroi de nedescris. Maşina derapa în toate direcţiile. Mai rău ca pe zăpadă. Sau chiar pe gheaţă. Mă gândeam cum Dumnezeului o să merg eu cu bicicleta pe acolo. În acelaşi timp mă mai uitam şi la drumurile laterale de pe care ar fi trebuit să ies, drumuri care îmi promiteau o A Doua Evadare anul acesta.

Ajuns la marginea pădurii Chiricuţa găsim încă o mână de oameni. Organizatorii veniseră şi ei. Tocmai începuseră să aranjeze pe acolo. A trecut o oră până ne-am luat numerele timp în care fiecare şi-a mai aranjat bicicleta şi a mai socializat cu cei din jur. Între timp am observat doi băieţi cum vin cu bicicletele pe maşină, fac câteva poze şi pleacă. Bunul simţ şi spiritul de conservare îmi spunea că ar trebui să fac şi eu acelaşi lucru. În fine, se prezintă traseele şi observ că au fost puţin modificate. Traseul lung s-a mai lungit astfel încât să ajungă la cei aproximativ 40 km promişi iar traseul scurt despre care se spunea că ar fi de 8 km ajunsese după calculele mele pe la vreo 15 km. Aşa că am lasat la o parte ruşinea şi am întrebat fetele de la secretariat dacă pot să schimb clasa. Am dat Avansaţii pe Amatori. La o adică, nu sunt doar un amator? Startul se dă cu doar un sfert de oră mai târziu decât era programat. Însă din motive obiective. Au fost explicate încă o dată traseele. La început se merge în grup relativ compact pentru ca la ieşirea din pădure să fim deja uşor răsfiraţi. De aici au urmat o serie de abateri de la traseu fie din cauza lipsei marcajelor fie pentru că îi urmăream pe cei din faţă. În fine. Am ajuns la primul punct de alimentare împreună cu posesorul bicicletei cu numarului 1 de la amatori. Am băut cate o apă şi plecăm mai departe. Mai rămâneau doar vreo 4 km după calculele mele. În forma literei Z. El îmi spune să o iau înainte dacă pot să merg mai tare pentru că nu are rost să-l aştept. Am întrebat dacă e sigur. Îmi zice că da. Am tras ceva mai tare dar nu pentru a mă departa de el ci pentru a obosi ceva mai mult. Să transpir şi eu. Parcă îmi părea rău că se termină. Spre capătul primei linii o las mai uşor. El se apropie. Mergem împreună. Când mai erau vreo 200 de metri până la final mă împotmolesc într-o baltă. Cât pe ce să cad. El mă aşteaptă. Ana care ne văzuse în zare striga disperată să merg mai repede. Ca să câştig. Ea îşi dorea cupa. Văzuse pe una din mese un pahar mare din sticlă cu nişte bomboane şi a crezut că aia era cupa pentru câştigător. În fine, ne apropiem de finish şi trecem linia împreună ţinându-ne de mână. Nu ştiu de ce dar fata care nota ordinea celor sosiţi m-a trecut pe mine primul. Oi fi fost eu puţin mai în faţă? Nu ştiu. Sincer, nu cred.

Altceva... Ce mi-a mai plăcut... Mi-a plăcut că am făcut cunoştinţă cu Horaţiu Câmpian, care apropo a terminat pe primul loc la avansaţi, sub 40 ani, Horaţiu al cărui blog îl citesc de vreun an. Apoi am mers o bucată de drum în acelaşi grup cu Emil Bituleanu, care a terminat pe primul loc la avansaţii peste 40 ani. Deabia acum, acasă, aflu că este preşedintele Libra Bank şi directorul Moş Ion Roată, importatorul bicicletelor Felt. Iar eu care mă tot gândesc din ce în ce mai mult la o bicicletă de şosea... chiar Felt... :)

Bineînţeles că a fost o plăcere să merg alături de Ionuţ (Ioan Mursa). Dupa linia de finish am aflat numele lui. Mulţumesc Ionuţ! Nu ştiu cât de fericit am fost eu pe podium, dar pe Ana sigur ai făcut-o de zece ori mai fericită.

La final...

Minusuri: Singurele, organizatorice, au fost cele legate de marcaje. Prin anumite locuri am cam orbecăit. Am luat-o pe cărări aiurea. Chiar am ajuns într-un punct pe malul apei unde nu mai puteam înainta. Urcă pentru a te intoarce. Ia-o prin buruieni înalte de un metru şi jumătate. Treci iar prin aceleaşi locuri pline de ciulini. La finish mă cam usturau picioarele de la câte împunsături încasaseră. Apoi am mai căpatat o vânătaie mare şi urâtă la genunchiul drept. Şi acasă, după ce mi-am dat şosetele jos, am observat o tăietură de vreo 3 cm la baza tibiei piciorului stâng. Nu ştiu când am căpătat-o şi pe asta. Un ultim minus: Mi-am îndoit o pedală. Am luat un ciot ascuns în iarbă. M-am dezechilibrat serios. Bine că nu am căzut. Lacul era la doar 3 metri mai la vale.

Plusuri: Traseu frumos. Zonă cu potenţial. Pe viitor, numai de n-ar ploua cu câteva zile înaintea cursei. Azi vremea a fost excelentă pentru concurs. Iar ploaia a început imediat după premiere. Pe drumul de întoarcere chiar mă gândeam la organizatori. Ploaia se tot înteţea şi nu cred că au apucat să strângă totul fără a fi udaţi până la piele.

Ce mi-a mai plăcut? Podiumul. Pe bune. Improvizat din două bănci şi o masă. Cu steagurile României, U.E. şi NATO în spate. Am uitat să vă spun. Maestru de ceremonii a fost chiar primarul comunei. Un personaj pitoresc.
Per total o cursă frumoasă. O cursă câmpenească. O cursa mai boemă. O cursă la care au fost foarte puţini concurenţi prezenţi dar la care am făcut cunoştinţă cu mult mai mulţi decât am făcut în toate celelalte trei curse de anul ăsta. Laolaltă.