Oameni vs. vinuri

Mă pricep la oameni cam cât mă pricep şi la vinuri. Adică, deloc.

Îmi amintesc de vinul spumant la zilele onomastice din timpul liceului. Îmi amintesc de Busuioaca de Bohotin pe care o aduceau ai mei când veneau de la Botoşani. Îmi amintesc de paharul de Grasă de Cotnari din timpul facultăţii, miercurea, când dormeam la Vale şi Viorel. Cam astea sunt vastele mele cunoştinţe în materie de vinuri. Punct. Dacă după acele vremuri sunt uneori nostalgic, vinurilor respective deşi bune, chiar nu le duc lipsa. Pur şi simplu.

Altceva voiam să zic. Se spune că vinurile, în timp, devin mai bune. Că-şi dezvoltă buchetul... sau altceva ... Au un “quelque chose” în plus acolo. Ideea e că odată cu trecerea timpului ar deveni mai bune. Sunt cazuri în care vinul păstrat în anumite condiţii rămane bun cu sutele de ani. Dar în acelaşi timp alte vinuri se pot transforma în oţet. Oţet, care e şi el bun, dar la salate.

Cred că şi la capitolul oameni e cam la fel. În timp, ei fie devin mai buni, fie se acresc.

Am destui prieteni şi cunoştinte care spun că îmbătrânesc. Da, dar uitându-mă la ei văd că îmbătrânesc frumos. Arată la fel. Unii, poate chiar mai bine. Gândesc la fel. Poate chiar mai bine. De fapt, sigur mai bine pentru că acum au şi mai multă experienţă. Toţi au realizat ceva. Au lăsat ceva în urmă. Pot spune că sunt împliniţi. Da. Poate fiecare îşi doreşte ceva în plus. Şi încă ceva. Şi încă ceva. Dar e în natura noastră să ne dorim mereu mai mult.

Pe de altă parte, cunosc destui care s-au acrit. S-au oţetit. Poate chiar prea repede. Prea devreme.

Cât despre mine, ce să spun ... Nu ştiu ... Zic (şi sper) că sunt încă în stadiul de vin. Şi, mai sper că o să amân cât mai mult posibil momentul în care voi deveni unul din ingredientele necesare pregătirii salatei de varză. Fie el oţetul, fie varza.