Tot zic de câţiva ani că nu ne facem bine. Că România nu se face bine. Cel puţin nu foarte curând. Să dezvolt puţin. Dar doar foarte puţin, pentru că altfel ar fi foarte multe lucruri de spus.
Sunt o persoană, zic eu, destul de realistă. Văd şi încerc să analizez ce e în jur. Dar cu cât trece timpul, văd din ce în ce mai mulţi mitocani, din ce în ce mai mulţi nesimţiţi, din ce în ce mai mulţi tupeişti. Prostul-gust câştigă teren. Se fură din ce în ce mai mult. Fie cu tupeu ridicând o sprânceană zicând “Cum? Eu să fur?”, fie folosind metode din ce în ce mai elaborate. Lenevia câstigă teren. De, aşa am fost învăţaţi. Aşteptăm să ni se bage banii în buzunar. Eventual cât mai mulţi şi cu cât mai puţin efort.
Văd tineret care e cu gândul doar la distracţie. Şcoala? Dă-o-n măsa de şcoală! La ce-i bună? Am fost deja la două ore. Sport şi Dirigenţie. Hai să ne plimbăm prin oraş. Tutun. Alcool. Alte droguri. Am avut şi eu vârsta lor. Şi mie îmi plăcea să mă distrez. Dar parcă mai cu măsură. Parcă nu eram aşa de teribilist. Parcă nu visam atât de mulţi cai verzi pe pereţi. Parcă nu aveam impresia că tot ce zboară se mănâncă.
Iau adulţii şi îi împart în două categorii: “Buni” şi “Răi”.
Buni = cei cinstiţi, muncitori, cu bun simţ, oameni la locul lor.
Răi = cei care nu sunt “Buni”.
Iau acum “the next generation”. Aici intră în ecuaţie educaţia. Cei “şapte” ani de acasă. Copii fac ce văd acasă. Fac ce sunt învăţaţi acasă. Mi-e greu să cred că vreunul din plozii “Răilor” va dezerta din această tabără. Cum mi-e la fel de greu să cred că toate vlăstarele “Bunilor” vor rămâne în această tabără. Aici s-ar purta grosul discuţiei. Cu tot felul de argumente, contra-argumente şi contra-contra-argumente. Dar, cu tot respectul, cred că eu voi ieşi câştigător în această dispută.
Pe scurt, chiar şi tendinţa de până acum certifică această situaţie şi anume: tabăra “Răilor” creşte în timp ce cea a “Bunilor” scade. Astfel, generaţie după generaţie, “Bunii” vor deveni o specie pe cale de dispariţie. De aici şi concluzia mea, poate uşor simplistă.
Rezolvarea? Nu ştiu. Clar, trebuie umblat la educaţie. Eventual, trebuie să apară o ruptură, un cataclism. Ceva extrem care să facă să se ia măsuri extreme. Ceva care să modifice modul de gândire. Al tuturor. Iar dacă cineva continuă să “greşească” atunci să fie, în cel mai bun caz, marginalizat. Nu sunt adeptul măsurilor extreme, dar cu binişorul nu văd vreo cale rezolvare. Suntem o naţie care ştie numai de bici. Şi de cuţit la os. Numai atunci ne mobilizăm. Suntem un fel de masochişti. Da. Îmi place cum sună. Şi dacă stau mai mult să mă gândesc, chiar suntem o naţie de masochişti.
Nu sunt persoana care să dezarmeze uşor. Speranţa de mai bine o păstrez întotdeauna în suflet. Cel mai nou amic al meu – Bogdan – pe care-l sfătuiam să plece din România, urmând ca eu să sting lumina, mi-a răspuns aşa: “Speranţa moare ultima. Dacă e să stingă cineva lumina, atunci ea să fie”. Da Bogdane. De acord cu tine.
Speranţa să stingă lumina!
Dar-ar Domnul să nu fie cazul.
Cred ca celor tineri le lipseste si un mentor, da, ei nu au de la cine sa invete, daca fiecare tinar ar avea alaturi de el pe cineva, fie el profesor, vecin, parinte, care sa-l indrume, poate ca ar fi motivat sa lupte mai mult. Dar asa... Cam greu, cand tot ce vezi si tot ce ti se spune, obsedant de des, este ca nu-ti trebuie scoala, ca ala e smecher si n-a invatat. Bine, sunt mai multe de spus, cred ca am face un roman. Pana la masuri extreme,eu zic sa cautam luminitele, razele de speranta, petele de omenie din tara asta si sa le pazim, sa nu se stinga, sau sa le ajutam sa lumineze si mai tare. Impreuna, cu timpul, se vor uni si vor da, cred, poporului asta, dorinta, da, dorinta de lupta si de viata, nu de mici si seminte in fata televizorului.
RăspundețiȘtergere