Vive Le Roi Tennis!

Dacă ar fi să aleg un singur sport care să-mi facă plăcere a-l practica zilnic, acela ar fi tenisul. Urmăream meciuri de pe vremea în care nu exista nici măcar televiziune color. De pe vremea în care “puricii” de pe ecran te împiedicau uneori să urmăreşti mingia. Am jucat tenis de pe la treisprezece-paisprezece ani până la douăzeci. Apoi m-am oprit. Timp de cincisprezece ani. De ce? Nu ştiu. Probabil că aş găsi o scuză. Dar nicio scuză nu ar servi la nimic. La absolut nimic. Aşa că nici nu mă mai obosesc a o căută.

Anul trecut, la invitaţia unui prieten, am reînceput să joc şi am redescoperit bucuria pe care o încercam jucând copil fiind.

Acum câteva ore am urmărit finala Roland Garros-ului.

În prezent jocul a trei jucători îmi bucură ochii: Djokovic, Nadal si Soderling. Asta pentru că vorbim de prezent. Dacă aş fi pus să aleg un jucător din toate timpurile al cărui joc mă încânta şi al cărui joc mi-ar plăcea să-l pot imita acela ar fi, clar, Stefan Edberg. Rar mai vezi în ziua de azi vreun jucător care  măcar să încerce o dată pe meci un serviciu-voleu. Edberg juca aşa mereu. Aşa era scris în genele lui.
Dar să revin la cei trei. Când au o zi bună, oricare dintre ei ar putea învinge orice adversar. Aş putea fi întrebat: Cum? Nu-ţi place cum joacă Federer? Răspunsul meu: Nu. E prea bun. Dă senzaţia că face totul cu o prea mare uşurinţă. Când îl văd, parcă văd un robot. Sau un extraterestru. E probabil cel mai mare jucător de până acum, dar nu-mi place. Ceilalţi trei, când joacă, dau senzaţia că luptă. Şi asta, da, îmi place. De ce? Pentru că asta e viaţa: o luptă.

Nole a pierdut anul acesta în sferturi în faţa unui austriac încăpăţânat. Încăpăţânat în bunul sens al cuvântului. Un român la 2-0 la seturi pentru Nole cred că se resemna deja. Nu fac nicio aluzie la Hănescu care a pierdut în turul trei chiar în faţa sârbului. În trei seturi. Hănescu a jucat bine în acel meci. Chiar foarte bine. Însă Nole a fost mai bun şi a profitat de cele câteva greşeli neforţate ale lui Victor. Melzer, austriacul, a crezut în şansa sa în meciul cu sârbul. Şi roata s-a întors. Pe final a profitat el de greşelile lui Nole.

Rafa şi cu Robin au ajuns în finală. Ce altă finală mi-aş fi putut dori? Niciuna. Puteam oricând spune că unul dintre favoriţii mei a câştigat.

Meciul a fost frumos. Recunosc, am văzut şi meciuri mai frumoase în acest turneu. A câştigat Rafa. Oarecum rezultatul era de aşteptat chiar dacă anul trecut Nadal fusese eliminat tot la Roland Garros de către suedez. Rezultatele spaniolului de anul acesta, în special pe zgură - Roma, Monte Carlo, Madrid - îl indicau ca cel mai probabil câştigator şi de aici. Rafa e regele zgurei iar Robin a făcut prea multe greşeli neforţate în acest meci.

Dacă trebuia să aleg, aş fi preferat ca Robin să câştige finala. Asta pentru că nu mi-ar plăcea să urmăresc din partea lui Nadal o altă hegemonie precum cea a lui Roger Federer. Chiar dacă ar fi hegemonia unui jucator favorit, în timp mi-ar da aceeaşi senzaţie care mi-o dă acum Roger.
În plus, Nadal avea deja patru titluri câştigate la Roland Garros. Ar fi fost păcat pentru un jucator precum Soderling să nu îşi treacă şi el numele pe un trofeu de Mare Şlem.
Dar Robin încă mai are timp. Iar Rafa are acum cinci titluri aici. Încă unul şi îl egalează pe deţinătorul recordului. Borg. Care are şase titluri la Roland Garros. Însă Nadal are doar douăzeci şi patru de ani. Douăzeci şi patru! Şi până acum nu a pierdut decât un meci la Roland Garros. Doar unul! Cel de anul trecut în faţa Robin.

Tot astăzi, dar mai de dimineaţă, cu câteva ore înaintea finalei franceze, am făcut un joc de tenis cu un prieten.

Am câştigat? Nu vă spun. Rezultatul chiar nu contează.

Am facut mişcare, m-am distrat şi relaxat alaturi de un prieten? Categoric! Iar asta e tot ceea ce contează. 

Vive Le Roi Tennis!