Cupa Masibo

Fost-am la Petroșani. La Cupa Masibo. Primul concurs de karate la care a trebuit să plecăm cu o zi înainte și să dormim acolo. Făcut-am asta gândindu-ne la cei mici. Să mergi cu ei minimum 300 km (considerâd că o luam pe Voineasa) și apoi să te aștepți că vor concura la potențial maxim nu e tocmai realist. 

Așa că am plecat vineri pe la ora două. Dar nu pe Voineasa ci pe Brașov, Sibiu și apoi Hațeg. 427 km mai târziu, adică aproape de ora nouă, ne cazam la hotel. Drum destul de aglomerat dar șosele bune. Chiar mă gândeam ce mișto ar fi să pot face vreodată o Simeria-Petroșani pe bicicletă. Drum asfaltat ca-n palmă, nu foarte aglomerat, câteva urcări și coborâri frumoase. De peisaj nu mai zic. Dar să revenim. Cazat, ieșit la o plimbare nocturnă prin centrul Petroșaniului, mâncat câte ceva la o pizzerie și întors la hotel că mâine avem concurs.

Mâine, adică ieri, trezit, mâncat, plecat la sala de sport a colegiului economic unde se ținea concursul. Concurs care părea că nu se mai termină. Sunt destul de târșit prin concursuri. Credeam că Cupa Saishin, la Râmnicu Vâlcea e top of the tops. Nu fratele meu. Ăsta a început la zece terminat după nouă. Apoi decernarea medaliilor a mai durat o oră. Noroc că stabilisem de la început că vom sta și o a doua noapte în Petroșani. Ei bine, am ajuns la zece și jumătate la hotel. Mers apoi la pizzerie că cei mici deja salivau gândindu-se le ce pizze vor comanda. Wrong! La pizzerie nu mai făceau/serveau mâncare la ora aia. Adică 22.45. Asta deși localul era aproape plin și toată lumea urmărea finala Champions League. Sau derbiul madrilen. Ceva de genu'. 

La ora aia pizzeria ar mai fi avut cel puțin încă o repriză în care putea să-și îndoape clienții. Dar, cum spuneam, nu mai făceau de mâncare. Serveau doar de la bar. Iar pizza la sticlă nu s-a inventat încă. 

Bun. Pub-ul o duce prea bine ca să ne mai ia și nouă banii. Dar ce facem cu copiii? Toate magazinele din jur închise. Noroc că pe la prânz fusesem la Billa și cumpărasem niște pâine feliată. Mai aveam rămas ceva salam și el feliat și niște brânză topită. Părinții Ralucăi mai aveau niște roșii, castraveți și șnițele așa că pitpalacii le-au mâncat cu o poftă de parcă era pizza casei.

Azi trezit, mâncat și plecat. Tot pe Sibiu dar apoi coborât pe Valea Oltului. Oprit la Mânăstirea Cozia și la tradiționalul Deal Negru. Apoi cap compas: Acasă.

De concurs ce să spun. Ne-am întors cu două medalii de bronz. Câte una la kata și kumite. Sunt mulțumit că la kata a concurat într-o grupa de copii avansați, foarte grea. Iar la kumite de pierdut a pierdut la decizia arbitrilor. Cu cel mai strâns scor posibil: 3-2. În meci a avut inițiativa și (chiar dacă nu a punctat) nici pe adversară nu lăsat-o să puncteze. Una peste alta evoluăm. Și ne pregătim. Chiar acesta a fost scopul acestei lungi deplasări. Ne pregătim pentru europene. Unde va fi mult mai greu. Cu și mai mulți adversari. Nu avem pretenții și vom merge acolo fără nici un fel de presiune. Dar campionii - în sensul figurativ al termenului - se cresc pic cu pic. Și cu multă, foarte multă muncă.

Ciobi

Cine e Ciobi? Ciobi sau Ciobănelul sau Ciobanu' e câinele nostru ciobănesc. De fapt nu e un ciobănesc în purul sens chinologic - cel al raselor româneşti omologate - dar efectiv a fost luat de la un cioban de pe lângă Malu cu Flori prin toamna lui '99. De fapt noi ne dusesem să-l luăm pentru nişte cunoştinţe însă ne-am ataşat imediat de el şi l-am păstrat. Era o mogâldeaţă de căţel. Albă ca zăpada. Când i-am făcut poza asta crescuse deja. Cred că nu avea mai mult de patru săptămâni când ciobanul ni l-a dat. Deabia un an mai târziu, când l-am luat pe Carlos, am realizat că asta nu era o vârstă la care să dai un pui dar până la urmă totul a ieşit bine. 

Ciobi a fost paznicul curţii alor mei timp te aproape cincisprezece ani. Spun "a fost" pentru că azi a trebuit să ne despărţim şi de el. Acum doi ani o tumoare a început să-i crească pe pulpa dreaptă. Veterinarilor le-a fost frică să-l opereze. Din cauza vârstei. Şi dacă ar fi supravieţuit operaţiei şansele ca tumoarea să crească la loc erau foarte mari. Tumoarea nu-l incomoda aşa că am luat decizia de a nu-l chinui inutil ori chiar să-i scurtăm viaţa. Singurul gând care mă alină acum e că atunci am luat decizia corectă. I-am oferit încă doi ani de viaţă normală până când tumoarea a crescut prea mult şi în cele din urmă s-a spart. Aşa cum şi acum îmi zic că am luat decizia corectă. Cea de a nu-l lăsa să se chinuie.

RoadGrandPrix 2014. Boldești-Scăeni

După două zile destul de nasoale la serviciu în care m-am tot întrebat care-i rostul atâtor zbateri, ieri dupăamiază m-am dus la Ploiești să ridic numerele pentru concurs. Am zis "numerele" pentru că l-am luat și pe cel al lui Olimpiu. Înainte însă de a le ridica am trecut și pe la service să văd ce-mi mai face Z6-ele. Surpriză! Era gata. Doar că pierduseră numărul meu de telefon. Ha! Oricum vestea mi-a mai înseninat ziua, atât cât rămăsese din ea. Chiar mă gândeam acum două-trei zile că dacă aș fi avut Felt-ul gata nu-mi luam Roubaix-ul la Seciu. Drumuri care se anunțau mai nasoale. Ploaia care putea să vină peste noi. Mai protejam și noi Roubaix-ul. 

Mă duc să iau numerele. A doua surpriză plăcută. Numărul meu: 20 Martie. Pardon, 203. Ajung înapoi acasă. Aproape se înserase, dar am ieșit o fugă până-n Iedera să văd cum mă simt iar pe Felt.

De dimineață plec cu Olimpiu spre Boldești Scăeni. Ajungem la nouă. Pe la 9.30 ne întâlnim cu Bogdan. Ne mai plimbăm puțin... Ne tragem în poze... 

Se dă startul. Nu m-am grăbit. Oricum eram prin coada plutonului. Începea urcarea spre Seciu. O aveam de făcut de două ori. Am depășit câți am putut, destui la număr, dar fără să mă crizez că alții pe care pusesem ținta se depărtau. A urmat bucata valonată, unde erau anunțate bucăți de drum stricate. Se putea mai rău. Nici pe departe așa cum crezusem. A urmat coborârea unde, la fel, erau anunțate probleme datorită ploilor din ultimele zile. Până la urmă s-a dovedit că și coborârea a fost OK. A urmat apoi zona de relativ plat unde, sincer, m-am simțit cel mai bine. Nu am dat însă tot ce puteam pentru că știam că aveam de parcurs aceeași tură încă o dată. 

Începe a doua tură, aproape de vârf în Seciu îl aud pe Olimpiu în spatele meu: "Parcă vă știu de undeva..." și apoi o ia ușor în față. Credeam că-l pierdusem pe plat. A recuperat pe urcare. Bucata valonată din vârf și coborârea am făcut-o iar împreună dar pe plat am plecat (cred) ușor-ușor mai în față. Nu m-am uitat în spate după Olimpiu. Pe coborâre trecuseră niște ghiulele pe lângă noi și voiam să le mai inspectez un pic. În fine. Pe plat nu am mai mers chiar cu aceeași viteză ca în prima tură dar oricum am reușit să mențin constant viteza peste 30 km/h. Media de 30 km/h e unul din pragurile mele psihologice. Când voi reuși să obțin în mod constant acest lucru mă voi lăsa probabil de ciclism. Glumesc. Glumeeesc! Pentru un tătăițul din mine, media de 30 km/h e însă un vis frumos.

Bun. Am terminat pe locul 65 în clasamentul general. Nu se face departajare pe clase la traseul scurt. Rezultatul e provizoriu. Nu am stat până la final să văd clasamentul definitivat însă sunt mulțumit că tipul ăsta trecut de 40 de ani s-a situat undeva pe la jumătatea clasamentului.

Mă bucur că vremea a ținut cu noi și nu a plouat atât cât am concurat, sunt fericit că am reușit să ajung la unul din concursurile la care îmi doream și sper să pot pedala la încă vreo două-trei... patru-cinci... anul ăsta.

Dineu cu proşti

Le Diner de Cons. Film. 1998. Trei premii Cesar. L-am văzut de vreo trei ori. La un moment dat chiar căutam să cumpăr DVD-ul.

Am dus fetele la teatru. Versiunea românească. Dineu cu proşti. A venit iar TNB-ul la Târgoviște. Cu Caramitru și Mălăele magistrali. 

În piesă Pierre spunea la un moment dat: "... plâng de atâta râs ...". Da. E o comedie de ajungi să plângi de atâta râs. Ori de oricâte ori ai revedea-o...

Știți cum se numește bărbatul care știe în permanență unde i se află soția? 
...
Văduv

Amestecate

S-a terminat şi SSCC-ul. Specialized Spring Classics Challenge-ul de pe Strava. Acum tot stau şi mă gândesc care a fost motivul principal pentru care m-am înscris. Iniţial am făcut-o pentru că, na, eram proaspăt posesor de Roubaix şi trebuia să dovedesc în vreun fel că sunt demn de el. 

Pe de altă parte speram ca acest challenge să mă ajute să pierd din kilogramele câştigate în ultimele luni. La fel mi se întâmplase la Eddy Mercks World Championship Challenge. 

Mi-am zis: "Dacă termini challenge-ul ăsta, vei slăbi". Am trăit oarecum acelaşi sentiment care l-am avut în martie 2009 când mi-am spus: "Dacă vei slăbi, atunci ... ". Acum cinci ani însă ştiam de la început că ceea ce mi-am promis nu depindea doar de mine. Aveam în faţă totuşi promisiunea unei vieţi mai îndelungate în care acel lucru se putea îndeplini. De această dată însă totul depindea numai şi numai de mine.

După primele zile, văzând că kilometrii făcuţi mă menţineau în primii zece din România am schimbat obiectivul: să rămân acolo până la sfârşitul challenge-ului. Puteam dovedi aşa că sunt demn de a mă urca pe Roubaix. 

Au venit apoi cele trei zile de Disneyland în care de pe locul 8 pe ţară am ajuns pe 18. Uşor-uşor am recuperat şi până la urmă am reuşit să fiu cel de-al cincilea din România care a îndeplinit baremul - cei 1266 km. Lupta nu se terminase însă. Mai aveam încă 12 zile în care să trag tare. Slăbisem 2 kile dar nu era suficient. 

A început să-mi facă cu ochiul locul 3. Primii doi se detaşaseră deja. Erau la 400-500 km în faţa mea. Locul 3 însă la "doar" 130 km. Cum ar fi fost să termin pe podium? Nu mi-ar fi plesnit pipota de bucurie? Dă-i şi trage. Doar o zi pentru că următoarea a plouat torenţial. Apoi iar o zi pe bicicletă. Apoi iar una pauză pentru că am fost cu Ana la Râmnicu Vâlcea. 

Dar ce a urmat, a fost nebunie totală: 811 km în 7 zile. Treziri dis-de-dimineaţă pentru a apuca să fac câţi mai mulţi kilometrii înainte de a veni ploaia. Iar seara, când vremea îmi permitea, ieşeam din nou pentru a stoarce din mine şi ultima poftă de a mai mânca ceva. În astea 7 zile am reuşit să împuşc şi challenge-urile Gran Fondo pe Aprilie şi Mai şi am reuşit să ajung pe locul 3 pe ţară. Mai rămăsese ziua de ieri. Eram la 160 km în faţa locului 4 şi la vreo 200 km de locurile 5 şi 6. Mi-era frică să nu scoată vreunul din ei vreun iepure din căciulă. Asta chiar dacă fuseseră anunţate ploi în toată ţara. Oricum, pentru a fi sigur, ieri, la o oră după ce s-a oprit ploaia, pe la 14.30 m-am urcat pe Cubuleţ şi bătrâneşte am mai facut încă 87 km. Asta, aşa, în 4 ore, până m-a prins iar ploaia la intrarea în oraş.

Buuun... Când m-am cântărit de dimineaţă îmi venea să mă pup. Am pierdut încă 4 kile în ultimele două săptămâni. Şi da, am ajuns iar la greutatea din Decembrie.

Acum, cum ziceam, tot stau, mă gândesc şi tot pun în balanţă. Oare pierderea în greutate a fost motivul principal sau doar gâdilarea egoului, dorinţa mea de a demonstra că merit să am o bicicletă deja legendară sau cea de a termina pe podium au fost prioritare iar pierderea în greutate doar o consecinţă. Mi-ar plăcea să cred că în subconştient am profitat de combativitatea mea actuală pe Strava pentru a mă ajuta singur să slăbesc. Aşa cum, poate, acum cinci ani am profitat de o altă slăbiciune de-a mea pentru a mă ajuta singur să slăbesc. 
Nu ştiu dacă e aşa. Şi probabil nu voi afla niciodată. Oricare ar fi răspunsul, un lucru mi-e clar: trebuie să fiu recunoscător Familiei şi Prietenilor. Pentru că fără suportul lor nimic din ceea ce am realizat în aceste 40 de zile nu era posibil. Dar nimic! Ei m-au împins mai departe atunci când efectiv nu mai puteam. Ei mi-au dat imbold atunci când au aflat ce aveam de gând. Iar pentru asta nu pot decât să le Mulţumesc. Din suflet!

Căsuţa tehnică:

Specialized Spring Classics Challenge 

Durata = 40 zile. 

Zile în care am putut ieşi cu bicicleta = 33

Distanţa de parcurs = 1266 km

Distanţa parcursă = 2306.7 km

Loc 1501/69.010 general

Loc 3/171 în România

Nimic nu s-a schimbat

Şapte-opt ani au trecut de la ultimul concurs la care am dus unul din câinii mei. Politica în ring nu s-a schimbat de loc. Mi s-a reconfirmat. Nu mă afectează. Ştiu de mult ce am de făcut. Cu chinologia romanească oricum nu voi mai interacţiona prea mult. Se zice că şi în alte ţări e la fel. Da, dar parcă acolo nu eşti nevoit să înghiţi atâta rahat.

811

Ceva ceea ce probabil nu voi mai face niciodată: un total de 811 km în 7 zile consecutive. Da, pe bicicleta. Și nu, nu pe medicinală uitându-mă la televizor. Ci pe cea normală, pe Roubaix. Pe șosea, pe ploaie, pe vânt, pe dealuri...