Nu. Nu la romanul lui Jules Verne mă refer. Totul a început cu un zvon, auzit prin decembrie, cum că Paul "de la Transaplin" ar vrea să organizeze o cursă în salină la Slănic Prahova. Prima cursă pentru mtb-uri într-o salină în România. Şi din câte am înteles, chiar din Europa. Cursă pe principiul XCO. Cel mai mare număr de ture într-un timp dat. Uau! Vreau şi eu. Vreau să pot spune că am participat la această primă cursă.
Apoi zvonul a fost confirmat în momentul în care s-a publicat şi data: 24 Februarie 2013. Uau! Chiar mai devreme decât mă aşteptam. S-au deschis înscrierile. Bineînteles am fost printre primii. Apoi după nici patru zile, înscrierile au trebuit să fie închise pentru că deja erau prea mulţi doritori.
Ieri am fost prezenţi la Slănic. Zic "prezenţi" pentru că în afară de mine s-au mai înscris şi Gabi, Sorin şi Olimpiu. Nu mai spun că au mai fost încă doi morenari înscrişi. Dar nu-i cunosc.
Bun. Ajungem. Stăm la o coadă destul de mare, care între timp se face şi mai mare. Ne luăm numerele şi chipurile. Le montăm şi apoi mai aşteptăm aproape o oră, pe burniţă, să plecăm cu toții spre tunelul de acces în mină. Da, aşa e, concurenţii nu au coborât cu lifturile, ci prin galerii până în Sala Unirea cale de 3,5 Km.
Concursul urma să se desfăşoare astfel: 266 participanţi, împărţiţi egal, aleator, în două manşe, a câte o oră fiecare. Primii 45 băieţi şi primele 5 fete din fiecare manşă se calificau în finală. Visam să pot ajunge acolo dar eram conştient că va fi foarte greu. Poate doar o schimbare de sex, pentru câteva ore, m-ar califica. Am zis totuși că mă voi bate cu băieții și voi da atât cât pot eu.
Bun. Prima manşă. Din morenari doar Olimpiu a fost programat să concureze. A terminat pe locul 75. Noi l-am susţinut de pe margine.
Manşa a doua. Plec împreună cu Gabi şi Sorin de pe la mijlocul plutonului. Prima tură, prin sală, linia de start-finish trece Gabi, imediat Sorin, eu. Urcăm pe tunel. Sorin parcă rămâne undeva mai în urmă. Merg cam la 10-15 m în spatele lui Gabi. Înaintea acului de păr de la start-finish nu ştiu cum am atacat sacii cu nisip puşi de-a latul pentru a spori sectacolul că mă trezesc mergând vreo 2-3 metri pe roata din faţă şi apoi cad. Mă cam dureau palmele, puţin şi genunchii, ceva mai rău mă durea cotul stâng, dar mă scol repede. Dau să plec. De pe margine mi se strigă că mi-a căzut lanterna. O iau repede. O bag în buzunar pentru că suportul se rupsese. Nu-i nimic. Mai am încă lampa de pe cască. Dau să plec. Realizez că lanţul sărise. De pe margine mi se strigă: "Lanţul! Lanţul!". Trag bicicleta mai la margine să nu-i deranjez pe cei care veneau din spate că nu ştiu cât de gravă-i problema cu lanţul. N-a fost gravă. Dacă l-am putut pune la loc, eu, în 5 secunde nu a fost gravă. Bun. Plec în urmărirea lui Gabi. Trag tare pe urcare. Ne despărţeau acum vreo 10 concurenţi după calculele mele. Trag, trag, trag, tot nu-l văd. Intru iar în sala mare. În viteză. Trec de sacii şi bârnele dinaintea acului de păr, iau acul, aud o bufnitură. Văd un băiat din urmă a picat. Nu ştiu dacă cursa se va opri sau nu. Trag în continuare tare. Trec pe la start-sosire. Nicio veste de întreruperea cursei. Trag tare iar pe urcarea din tunel. Pe coborâre exact la intrarea în sală văd câțiva concurenţi opriţi făcînd semne să încetinim. Să vezi că au întrerupt cursa, îmi zic. Da. Au întrerupt-o. A durat vreo 20 de minute până a plecat salvarea. S-a hotărât ca tot ce se făcuse până în acel moment să fie şters cu buretele, că o luăm de la capăt şi că timpul de concurs se va înjumătăţii. Cam nasol, pentru că nu sunt sprinter şi deja eram cam rupt după cele aproape trei ture deja făcute. Chiar vorbeam cu Gabi că dacă continuam în acelaşi ritm nu mai rezistam prea mult.
În fine, pentru că restartul se tot lăsa aşteptat am plecat să mai dau o tură cu bicicleta. Bineînţeles că "cine pleacă la plimbare pierde locul de onoare". Exact aşa cum ziceam noi când eram mici. În consecinţă, am plecat printre ultimii. Futu-i! Se dă (re)startul. Nici nu ajung să fac prima curbă la stânga după start că în zare se vedea un mare sarpe roşu format din stopurile celor din faţa mea. Primii trecuseră de şicană. Apoi, mă apropiam de sacii dinaintea şicanei, primii deja veneau pe panta de după lifturi. Băga-mi-aş! Devin din ce în ce mai deprimat. Palma dreaptă începe să mă doară. Cotul stâng, de asemenea. Asta e, îmi zic. Nu mai am nici o şansă. Merg din inerţie. Hai, mergi cu grijă să nu cazi iar, îmi zic. Se termină tura din sală. Intru pe tunel. Acolo, surpriză! Încep să depăşesc... și să depăşesc... și să depăşesc! Nu exagerez dar pe tunel până în vârf am depăşit cel puţin 30 de concurenţi. A început să-mi urce moralul. Şi cu fiecare urcare acesta creştea şi creştea. Câte 5-10 concurenţi depăşiţi pe fiecare urcare. Pe coborâre mergeam cu grijă, de regulă în spatele unui alt concurent, fără a-mi asuma riscuri inutile pentru că deja derapasem pe acolo după primul start. Apoi prin sală parcă prindeam aripi pe linia dreaptă. Încetineam la sacii cu cu sare dinaintea şicanei. În şicană încercam să mai depăşesc câte un concurent dacă era posibil apoi blană 15 secunde până la rampa dinspre toalete. Rampa era urcată din inerţie pentru că nu ştiu dacă apucam să dau mai mult de două pedale pe acea urcare. Scurtă linie dreaptă. Apoi curbă uşor stânga spre lifturi, tot în viteză, dar parcă fără să depun efort. Treceam de lifturi. Linie dreaptă care în capăt avea saci cu nisip. Încercam să trec peste sacii din cap prin partea stângă unde observasem că deja se formase ca un canal şi era mai uşor de trecut. Dacă atacam sacii mai prin centru, curba spre stânga care urma te arunca prin nişte gropi deloc plăcute poponeţului. Dar, ce să faci, nu o poţi lua mereu pe unde vrei. După curba la stânga urma panta şi linia dreaptă pe care tot din inerţie se putea merge lejer cu 35 km/h astfel încât să te odihneşti pentru urcarea ce va urma în curând. Curbă la dreapta cu grijă la denivelările de pe jos. Curbă iar dreapta, salt peste sacii de nisip, cu grijă pentru ca acolo ai căzut. Ac de păr la stânga. Treci linia de start-finish. Asta era povestea pe care se repeta tură după tură pentru mine.
Pe ultima urcare, aproape de vârf, zăresc, prin praful de sare ridicat ca o ceaţă, la vreo 20-25 m în faţa mea trei concurenţi. Cel din faţă avea un stop vertical care clipea. Ca al lui Gabi! O fi Gabi? Hai să văd! Trage tare Răzvane. Trage tare. Mă apropii. Reuşesc să depăşesc unul. Da, Gabi e. Ne mai despărţea doar un concurent. La punctul de cronometrare intermediară mai erau doar 5 metri între noi. "Trage tare Gabi! E ultima tură" îi zic. (Când intram pe tunel mi s-a părut că anunţau că ar mai fi doar cinci minute.) Coborâm. Gabi primul. Celălalt băiat după. Eu după ei. Pe finalul coborârii băiatul dintre noi îl depăşeşte pe Gabi. Mă iau după el. Gabi după noi. Până în şicană îl depăşesc pe băiat. După şicană, în curba spre stânga spre toalete mai depăşesc trei concurenţi. Pe rampă era un alt concurent. Mă iau după el. Pe linia dreaptă din faţa lifturilor îl ajung însă începe să tragă şi el tare. Periculos de tare. Se îndreaptă spre saci prin stânga. N-are rost să încerc vreo şmecherie. Las-o mai uşor Răzvane. Mai bine să ajungi întreg la final. Am lăsat o distanţă de 10-15 metri între noi. Curbă stânga, linie dreaptă, dreapta, dreapta, ac de păr stânga, Finish!
Cam asta a fost cursa din punctul meu de vedere. Pentru că nu am apucat să mă calific în finală. După o aşteptare de vreo 20 de minute s-au afişat şi rezultatele. Loc 55. La 58 de secunde de locul 45 care cu siguranţă m-ar fi dus în finală. Asta e... Poate data viitoare...
Gabi a terminat pe locul 58, Sorin pe 103 iar despre ceilalți morenari pe care nu-i cunosc Olimpiu mi-a spus că s-au clasat pe locurile 78 și 101.
Acum, să recapitulăm:
Minusuri. Dacă stau să mă gândesc la minusuri singurul minus a fost căzătura şi urmările ei. Suport far rupt si nu stiu dacă mai găsesc altul la fel. Indicator de la maneta schimbător foi bulit. Bine, prea mare nevoie de el nu am că oricum ştiu pe ce foaie rulez. Mai vedem când voi merge cu bici la service dacă mai e ceva de făcut în această privinţă. Şi tot la minusuri putem trece juliturile. Cea de pe palma dreaptă (minoră), cele de pe ambii genunchi (relativ minore şi ele) și cea de pe cot si antebraţul stâng (mai serioasă un pic). A! Şi să nu uit, vănătăile din zona şoldului stâng, tot de la căzătură mi se trag şi ele.
Plusuri. Cam toate așteptările mi-au fost confirmate iar simplul fapt că am putut participa la o astfel de premieră nu poate decât să mă facă și mai fericit. Și mai e un lucru care mă face să fiu mulțumit și chiar mândru de mine. Sunt mândru că nu am dezarmat. Că deși am plecat oarecum dezamăgitor mi-am revenit relativ rapid și tură după tură mi-am îmbunătățit timpul. Majoritatea concurenților au avut timpi constanți sau în creștere. Eu i-am avut în descreștere.
Gata. Am scris suficient. Nu?
Mai spun doar atât. Sper ca această experiență să o pot repeta cât de des mi se va ivi ocazia iar oamenilor precum Paul Drăgan să le dea Dumnezeu sănătate pentru că nu sunt "Juli Verni" ci sunt mai mult de atât. Pentru ca ei nu doar visează, ci fac ca visele să devină realitate. Realitate şi pentru ei și mulți alți fani ai acestui sport.
