Trofeul Chindiei MTB - 2012

Ar fi trebuit să scriu aceste rânduri ieri. O dată pentru că obişnuiesc să-mi scriu amintirile la cald şi a doua pentru că ar fi fost un mod plăcut de a sărbători printr-o postare cei doi ani de când am blog. Nu a fost să fie. N-a fost să fie pentru că eram rupt de oboseală. De ce? Pentru că am fost la Trofeul Chindiei. Prima etapă a Triadei MTB 2012 organizată de băieţii de la ProCycling Geiger.

Când am văzut profilul traseului mi-am spus: „piece of cake”. Estimasem chiar şi un timp de parcurs - două ore şi jumătate ar fi suficiente. Hai, maximum trei! How wrong! How deeply wrong was I! Vorba unui băiat de pe traseu: „Dacă veneam sâmbăta trecută în recunoaştere, azi nu mai veneam!”

Mă gândeam că urcările nu pot fi mai grele decât cea de la Maratonul Vinului. Acolo chiar nu pusesem un picior jos. Şi s-a urcat 9 km în continuu. Păi ce, urările de lângă Mânastirea Dealu se compară? Uită-te ce dealuri mici. Da, dar în spatele dealurilor alea mici începea cursa. Şi nu atât cursa cu ceilalţi ci cursa cu mine însumi cum aveam să aflu. După primele două căţărări devenise clar pentru mine. Urcasem doar 30% din ele pe bicicletă (a se citi 60% din prima şi 0% din a doua). În rest, push bike. Push bike nebun... Să stabilim un lucru. Dealurile nu erau de neurcat pe bicicletă. Nu. Doar că eu nu mai aveam antrenamentul de anul trecut, august fiind ultima lună în care mi-am facut cei minimum 140 km săptămînali. Şi apoi chiar dacă aveam dorinţa de a merge pe bicicletă nu aş fi avut loc de cei din faţă care făceau tot push-biking. Iar tot acest push-biking nu a făcut decât să mă obosească din ce în ce mai mult intrând într-un cerc vicios din care nu am mai reuşit să ies... Frate! Timpul nu mai reprezenta scopul principal. Terminatul cursei era acum acela. Începusem să realizez prostiile care le făcusem cu doar o zi înainte. Mâncasem foarte puţin şi m-am mai şi “încălzit” o tură pe Ulmet şi Valea lui Dan. În total 56 km în aproape două ore... Şi ca o încununare a prostiei omeneşti m-am prezentat la startul cursei cu pantaloni lungi şi tricou de asemenea cu mâneci lungi. Asta ca să nu mă ardă soarele ca la Cupa Emmedue. Şi să nu mă julesc prea rău în cazul unei căzături. Căzătură care, între noi fie vorba, a venit. Dar care a fost atenuată şi de un pat de frunze. Iar ca istorioară ce trebuie menţionată, imediat după căzătură m-am ridicat rapid, m-am urcat în şa şi dă-i în continuare la vale. Când să pun iar frână, ce să vezi? Frânele nu mai erau la locul lor. Realizez că plecasem cu ghidonul întors la 180 grade. Mă al dracu’, eşti freestyler! Frânez cu degetele mari, mă opresc, întorc ghidonul şi plec mai departe.

Acum, să revin. Pe aceeaşi coborâre am realizat că deshidratarea rapidă (de care eram conştient) va avea loc totuşi o perioadă mult mai lungă decât îmi planificasem. Băiete, ţine-te tare până la punctul de alimentare. A fost pentru prima dată când m-am întâlnit cu Zidul. Acel punct în care simţi că nu mai poţi continua. Că îţi vine să abandonezi. Să îţi bagi picioarele şi să fluturi steagul alb. Răzvă, ţine-te tare. Ţine-te tare, auzi? Mai fă un pas, mai dă-i o pedală...  
Nu pot descrie momentul în care am văzut punctul de alimentare. M-am bucurat aşa cum un naufragiat se bucură când vede pământ în zare. Cred că am stat cel puţin zece minute pe acolo. Timp în care, cu ruşine în suflet dar cu dorinţa de a rezista până la final am ingurgitat, calm, per total, următoarele: 2 jumătăţi de banană, vreo 5 sferturi de măr, 2 sferturi de portocale, 4 jumătăţi de batoane energizante, 750 ml Coca Cola, cam 1 litru de apă si două pahare cu suc energizant. Plecând de acolo pe bicicletă, uitându-mă spre burtă, văd că aceasta se umflase precum cocoaşa unui dromader după o oprire la o oază.

Bun. Ce să mai spun, cursa a continuat în aproape aceeiaşi termeni. Setea nu a mai fost la fel de intensă însă pe ultima urcare au apărut crampele musculare. La piciorul drept. În viaţa mea nu am ştiut ce sunt alea crampe. Acum am aflat. Another first! Şi ca tacâmul să fie complet când am ieşit iar pe şosea şi am început să trag mai tare pentru a-l prinde de la urmă pe Adrian, numărul 330 în concurs alături de care mersesem o mare bucată de traseu şi despre care am aflat că-i din Târgovişte, mă apucă crampele la piciorul stâng. Parcă mai ale naibii decât cele de la dreptul. Şi uite aşa am ajuns la finalul celor 38 km cu frumosul timp de 4:09:41,4. Al 98-lea la clasa mea şi al 215-lea la general. Aştept încă publicarea rezultatelor finale pe site, dar ce mai înseamnă un loc mai sus sau mai jos...

La final, capitolul mulţumiri. Mulţumesc familiei că-mi înţelege (şi) acest hobby. Mulţumesc organizatorilor pentru o cursă pe care nu cred că o voi uita vreodată. Organizarea a fost de nota 10+. Dacă ar fi existat două puncte de alimentare pe traseul scurt le-aş fi dat nota 10++. Şi nu în ultimul rând, dar le-am luat cronologic, mulţumiri lui Meli pentru că m-a aşteptat acasă cu cada deja plină. Nu sunt fan al băilor fierbinţi dar ieri chiar aveam nevoie de aşa ceva. 
Cam atât deocamdată. Ne vedem la anul. Trebuie să-mi iau revanşa.