Brad Pitt

Fame is a bitch, man.

You must lose everything in order to gain anything.

I'm one of those people you hate because of genetics. It is the truth.

I phoned my grandparents and my grandfather said 'We saw your movie'. 'Which one?' I said. He shouted 'Betty, what was the name of that movie I didn't like?'

It's still there

Mergând ieri prin oraş m-am trezit că îmi iau avânt şi încep să alunec pe zăpadă.

Nu am mai făcut asta de vreo 25 de ani. De pe vremea în care vechea şcoală nr.1 era încă în picioare. Când, în pauze, ieşeam în curte şi făceam un târliuş.

Hmmm... Copilul din mine... E încă acolo...

Pizza, Ti Amo

Dacă ar fi să aleg vreun fel de mâncare pentru a-l mânca zilnic, dimineaţa, prânz şi seara, câte zile voi mai avea, nu aş sta pe gânduri nici măcar o secundă. Acela ar fi pizza. E drept, nu e un răspuns prea corect pentru că o poţi pregăti în atâtea feluri şi cu atâtea ingrediente încât ai putea mânca o săptamană întreaga pizza fără a te repeta.

Pe cât de mult îmi place pizza, pe atât de puţin am mâncat-o în ultima vreme. Nu cred, de fapt sunt sigur că nu am mâncat mai mult de cinci-şase pizza în ultimii doi ani. Nu-mi puteam bate joc de regimul autoimpus. Chiar şi în zilele în care îmi permiteam unele excese iar pizza era una din opţiuni instantaneu renunţam şi încercam să nu mă mai gândesc la ea.

Dar ce să-i faci dacă Ana s-a întors săptămâna trecută din plimbarea cu bunicii la Metro cu nişte blaturi pentru pizza? Să le laşi să se strice? Aşa că sâmbătă când Anuţa a plecat la înot cu Meli şi bunicu’ i-am promis că o aştept cu pizza. M-am dus şi m-am aprovizionat cu câte ceva, respectiv sos Napoli, mozzarella, ciuperci şi prosciutto. Am mai amestecat oregano în sosul de roşii şi gata pizza. A! Anuţa a vrut să nu-i pun şuncă ci salam.

Duminică am zis că repetăm figura, cu aceleaşi ingrediente, însă cu aluatul făcut de mine. 500 g făină, 300 ml apă, 15 g drojdie şi puţină sare. Iar pizza calzone a avut şi mai mare succes la fete. Asta şi datorită aluatului (făcut cu dragoste) dar şi datorită împăturirii care cred că face ca ingredientele, aroma lor, să se îmbine şi mai bine.

Weekendul ăsta, la prânz am mâncat doar pizza. Iar seara pur şi simplu n-am avut poftă de mâncat. O fi fost doar efectul psihologic, o fi fost pur şi simplu saţietatea oferită, nu ştiu, oricum am mai aflat ceva despre pizza. O Iubesc. Trebuie să caut în arhivă să văd de când nu mi s-a mai întâmplat ca lunea dimineaţa să am o greutate mai mică decat vinerea anterioară.

Cacaia tiehnica

Iau telefonul. Formez un număr de fix în România. Dar fixul este asociat cu telefonul lui Vale din State. Se face legătura pe net. Telefonul lui Vale redirecţionează apelul către telefonul de serviciu. Tot din State. Dar telefonul este acum cu utilizatorul. În Australia. Hmmm. În zece secunde de când am format numărul de România deja vorbeam cu Vale. În celălalt capăt al lumii. Şi acum, sincer, din cele zece secunde cel puţin şapte i-au luat lui Vale să se dezmeticească şi să răspundă. Dormea.

Aveam un coleg în facultate. Era din Sibiu. Pop Radu Alexandru. Avea o vorbă când îl impresiona în mod deosebit vreun aspect tehnic. Cacaia tiehnica!

Azi mi-a venit şi mie să spun: Cacaia tiehnica!

Mai ţineţi minte vremurile în care trebuia să rogi centralista pentru a-ţi face legătura cu cineva? Aşteptai apoi, uneori cu zecile de minute, până erai sunat înapoi să ţi se spună că legătura cu Clujul a fost stabilită.

Declaraţia unică

"Declaratia este valida." ... "Consultati recipisa." ... "Nu exista erori de validare"

Uraaaaa! Victorie!

De luna trecută, imediat după ce am depus raportările lunare la Pensii, Şomaj, Sănătate şi ITM am avut un stres. Oare cum va fi noua raportare? Cea unică. Şi simplificatoare.

Şi dăi. Şi studiază. Legislaţie. Instrucţiuni de completare. Află în ceasul al doisprezecelea de schimbări subtile în modul de calcul al salariilor. Că de, statul e sărac şi trebuie să mai ciupească şi el de undeva. Mai bagă câte un aliniat prin Lege. De ce să nu ia el şi 1% contribuţie pentru somaj din bucata de medical suportată de angajator plătită angajatului? Luam deja de la angajator. De ce sa facem discriminări, hai să-i luăm şi angajatului. Apoi de ce să nu creştem noi baza pentru calculul contribuţiei individuale la pensie celor aflaţi în medicale? Nu e suficient că am mărit salariul minim şi natural această bază creşte de la 600 la 670? Nu. Hai să băgăm o formulă. Ia să zicem 35% din salariul mediu pe economie. Bun. Am crescut baza la 708 lei. Deci creşte şi contribuţia individuală. Pentru cei din medicale. Comparativ cu cea de anul trecut. Şi dacă o creştem, cine scade? Da! Aţi ghicit. Salariul net. Replica o să fie: 5, 6, 7 ... 10 lei nu contează. Ba contează. Pentru cei mulţi şi amărâţi contează al naibii de mult!

Iar când marele program făcut de fisc face doar o validare locală, urmând ca ei să facă după depunere mai multe verificări pe serverele lor, mai poţi dormi liniştit? Doamne Fereşte să nu iasă vreo corelaţie. Că trebuie să refaci declaraţia şi să o depui din nou. De ce naiba n-au facut un program mai de bun simţ care să poată face toate validările şi verificările local înainte de a o depune? De ce naiba au trebuit să folosească formulare fill-in în Adobe? Ca după ce introduci 40-60 de angajaţi marele program să se mişte din ce în ce mai greu? Mai mult, să recunoşti acest lucru? Cu tupeu? La rubrica de FAQ-uri să dai răspunsuri de gen "fuck you":

"Ne pare rau, dar societatile cu numar mare de angajati vor trebui sa faca un efort sa procure un soft care sa populeze fisierul xml in structura, cu validarile si corelatiile publicate pe site-ul ANAF"

sau

"Daca societatea are peste 50 - 60 de angajati, va trebui sa achizitionati de la o societate specializata un soft care sa va genereze fisierul xml din baza de date proprie"

Asta e o atitudine corectă? Băi! Treziţi-vă! Voi sunteţi plătiţi din taxele mele! Aţi promis că-mi simplificaţi viaţa. Şi dacă tot vă dau un ban, măcar făceţi-mă să-l dau cu plăcere.

Mă obligaţi ca în câteva luni să obţin semnatură electronică pentru a vă trimite declaraţiile direct pe net. Păi pentru cine simplificăm? Pentru noi sau pentru voi? Hello! Mă puneţi iar pe drumuri! Alţi bani, altă distracţie. Cele trei firme agreate de voi sunt toate din Bucureşti. Apropo, nenea, vedeţi că România nu înseamnă doar Bucureşti. Mai sunt unii care stau şi prin Iaşi sau Baia Mare. Ce să-i faci, mai sunt şi ţărani în ţara asta. Iar pentru certificatele digitale, noi, ţăranii, trebuie să ne deplasăm şi prezentăm personal la Bucale.  Ar mai fi o variantă. Să facem împuterniciri notariale. Dar tot timp şi bani pierduţi înseamnă. Nu mai punem la socoteală costul acestor certificate. Mai scoatem câte 50 euro (probabil fără TVA) din buzunar. Şi, bineînţeles, ele vor trebui reînnoite. Anual. Mulţumim. Mulţumim foarte mult!

Păi dacă e vorba de a-mi face mie viaţa mai simplă, de ce dracu nu creaţi voi un cont pentru fiecare operator economic pentru a se putea loga şi-şi uploada declaraţiile? De ce? De ce ITM-ul a putut face acest lucru atunci când a fost vorba de registrul electronic de evidenţă a salariaţilor? Gata. Ajunge. Mă opresc aici.

Pentru toate aceste simplificări, pentru stresul ultimelor săptămâni, pentru orele nedormite gândindu-mă cum e cel mai bine să fac, de fapt, cum e corect să fac, domnilor politicieni, doamnelor instituţii ale statului, vă mulţumesc şi în semn de preţuire vă flutur un falic şi falnic deget mijlociu.

Dinamo

Cred că ultimul meci de Champions League pe care l-am văzut a fost finala de anul trecut. Asta, până aseară. Când auzi că urmează un meci Arsenal–Barcelona, cu toată oboseala, cu toţi ochii care îţi pică în gură îţi propui să rezişti şi să amâni mult-tânjitul somn cu încă două ore. Cum stăteam şi urmăream eu meciul, din camera ei vine Ana. Se urcă în pat şi văzând echipamentul alb-roşu al tunarilor, întreabă cu un aer retoric: "Tata, care e Dinamo?". Nu mă hotăram ce să-i răspund. Până la urmă îi spun doar: "Pui, Dinamo nu joacă în seara asta". "Bine". Şi pleacă spre camera ei. În timp ce Ana se îndepărta, în mintea mea se naşte o întrebare. Tot retorică. "Oare voi apuca vremurile în care Dinamo va juca precum Arsenal sau Barcelona?" Neeeah!

I hate Valentine’s day

Nu. Nu o urăsc. Dar nici nu-mi place. I hate Valentine’s day e numele filmului de aseară şi aşa cum zicea un tip "I don’t know any guy who likes it". Întotdeauna sărbătoarea asta mi s-a părut o tâmpenie. O chestie comercială inventată în America şi adusă pe plaiuri mioritice. To the Hell with Valentine’s day!

Newsflash! Nu sunt nici adeptul Dragobetelui. Am tot auzit declaraţii patriotice: "Noi nu sărbătorim acum. Noi sărbătorim de Dragobete!". Dragilor şi pentru voi am pregătit un citat: "Same shit, different day!". Ba mai mult, înainte ca Valentine’s day să fie importat nu-mi aduc aminte ca Dragobetele să fi fost cine ştie ce mare sărbătoare pe aici.

Aaa, da! Am auzit zilele astea şi declaraţii siropoase de genul: "Pentru noi fiecare zi e Valentine’s day!". Pe cuvântul vostru! Punem pariu?

E ceva în neregulă cu mine?

Că o fi, că n-o fi, oricum mi se pare total aiurea să aştept o zi anume pentru a-mi declara, afirma, reafirma dragostea. Asta trebuie să o faci atunci când o simţi. O faci când şi cum crezi că e mai bine. Chiar dacă nu o exprimi material, ci printr-un simplu gest. Îl faci pentru că aşa vrei tu, pentru că aşa simţi tu. Nu trebuie să-l faci la comandă şi nici zilnic. Pentru că devine obositositor. Sau rutină. Dar chiar dacă nu-i vorba de trudă sau plictis, tot ar trebui să mai faci şi pauze. Pentru că de prea mult dulce, unora li se mai şi apleacă.

21 grams

Ce faci dacă te trezeşti sâmbăta dimineaţa la 1:30 şi nu mai poţi adormi? Dai drumul la TV şi începi să schimbi canalele. Te uiţi în reluare la CM de schi şi când se termină, pe la 2, vezi că începe un film pe alt canal. Continui să schimbi canalele dar ceva te tot face să revii. Să mai vezi ceva şi încă ceva şi încă ceva. Dai pe teletext să-i vezi cum se numeşte. 21 grams. Hai să-l vezi. Ai auzit că-i bun. Dar a fost bun? A fost. Un film despre suflet. Depre suflete şi interacţiunea lor. O dramă despre pierderea sufletului şi încercarea de a-l recâştiga. Sau măcar de a reuşi să te împaci cu tine însuţi. Un film oarecum atipic, care nu îţi oferă evenimentele pe tavă în ordine cronologică. Un puzzle în care faci conexiuni şi potriveşti piesele. Poate nu filmul ideal de urmărit de la 2 la 4 dimineaţa, dar dacă tot n-ai somn...
Un film Excelent oricum.

  

Photo.net again

Se pare că trebuie să trec printr-o perioadă mai agitată pentru ca băieţii de la Photo.net să pună pe prima pagină una din fotografiile mele. Nu ştiu ce mi-a venit azi. Cu toata nebunia din jur am zis că-i musai să iau o pauză. Nu mai intrasem pe photo.net de vreo săptămână. Intru, şi ce văd... una din fotografiile mele cap de linie! Ce pot spune... perfect timing!

Ea este inculpata. Nu ştiu de ce au ales-o tocmai pe ea. Am multe fotografii mai bune, mai interesante şi cu ratinguri mai mari. Sincer nu ştiu ce să mai zic dar uneori nu-i mai înţeleg. Dar când vine vorba despre fotografie gustul personal e un factor atât de subiectiv, atât de discutabil, atât de uman, încât de ceva vreme am început să nu mai fiu surprins.

Ca să-i combat, cel puţin din seria "Dancing", eu am o altă favorită. De fiecare data când mă uit la ea parcă visez. Nici mai mult, nici mai puţin...

Aş vrea să ştiu şi eu cu ce e mai slabă aceasta faţă de cealalată. Sincer, aş vrea să ştiu!

Oricum, rămâne cum am zis în postarea anterioară. Photo.net-ul a mai dat azi o gură de oxigen egoului meu.

Exerciţiu

Nu am timp de citit cărţi de psihologie şi nici măcar de căutat pe net. Facem un exerciţiu?

Să zicem că luăm o persoană. Ca mine. Cu câţiva prieteni. Termenul de prieten nu îl luam ad litteram cum e el dat de Facebook. Majoritatea acelor persoane sunt cunoştinţe. Să definim prietenul ca fiind cineva la care să ţii cu adevărat. Cineva pentru care ţi-ai da un rinchi sau o bucată de ficat. Cineva pe care preţuieşti, iubeşti şi vrei să ocroteşti. Cineva care face parte din viaţa ta. Cineva la care, chiar dacă nu-i aproape, nu trece o zi fără să te gândeşti. Cineva care ţi-e ca o rudă. O rudă foarte foarte apropiată.

Bun. Să zicem că cineva are prieteni cam câte degete are la mâini. Şi are un vis. În vis trece pe lângă casa unuia din prieteni. Şi ce vede? Nu mai e casa! A dispărut! În loc a rămas doar o groapă ca şi când locuinţa respectivă a fost pur şi simplu smulsă din pământ.

Ce înseamnă visul ăsta? Înseamnă că prietenul nu-şi mai are locul binecunoscut? Golul lăsat de dispariţia clădirii este golul care l-a simţit în stomac? Înseamnă că îi este teamă de pierderea acelui prieten? Are presentimentul că va pierde acel prieten?

Mă ajută cineva să-i dau de cap?
  

Aberaţii

Pentru că lumea e plină de aberaţii, unele datorate grabei, altele datorate goanei după senzaţional, altele pur şi simplu datorate prostiei, de azi deschid această etichetă pe blog. Trebuie. Sunt unele aberaţii care, poate, merită rememorate. Iat-o pe prima:

Soacră-mea a primit o înştiinţare de la Distrigaz care o anunţă că până pe 30 Februarie 2011 trebuie să-şi facă revizia la instalaţia de gaze.

Super! Şi noi care chiar ne gândeam să chemăm băieţii pentru revizie pe 29 Februarie. Anul ăsta.

  

Ziua şi filmul

Sau poate că trebuia să zic: ziua şi filmele.

Vineri: Crank. Cu Jason Statham. În paralel, pe alt canal, era un film cu Jet Li. Când era el mai tinerel. Dar suficient cât să am un deja-vu. Al weekendului trecut. Filmul a fost OK însă mă întreb totuşi cum de l-au dat de la 20.30. Ratingul zicea că-i pentru cei de peste 12 ani. Are you sure? De curiozitate am intrat pe IMDb. În majoritatea ţarilor filmul are rating pentru peste 18! Şi, culmea, conform IMDb şi în România filmul e certificat tot pentru cei peste 18! Atunci, cum naiba de l-a dat Pro-ul?

Sâmbătă, duplex: Lethal Weapon 4 şi Eight Below. Pe Eight Below îl am şi pe DVD. Ca orice iubitor de malamuţi care se respectă. Şi pe Armă mortală îl ştiu pe de rost. Dar era şi Jet Li. Iar cum ele nu au fost de ajuns, pe la miezul nopţii m-am uitat la Cruel Intentions 3. Se pare că pe numarul 2 l-am sărit. Undeva. Cândva.

Duminică: Shooter. Mark "Marky Mark" Wahlberg. Şi Danny Glover. Frate, de ieri nu am mai văzut un film cu tine! După el, Camera de refugiu. Dar undeva după miezul nopţii am adormit... Ştie cineva cum se termină? Pun pariu că au scăpat.

Ca fapt divers, în paralel cu Shooter, parcă pe Antenă, a fost un film din tinereţile lui Jet Li. Încă unul ?!

Luni: Un ghiveci: Be Cool şi Eagle Eye. Asezonate cu Friends. Dar întrerupte când a început Anatomia lui Grey. Mare fan ce sunt.

La câte filme am văzut zilele trecute, mă cuprinde un sentiment de vinovăţie şi încep să-i dau dreptate lui Mircică cu al lui "Bă, tu ai prea mult timp liber!".

Gata. Promit să pun mâna pe o carte. Mi-e şi ruşine să mă gândesc de când nu am mai citit una.

Anja Andersen

Anja Andersen. Uau! I haven’t seen this coming! Oltchimul a anunţat că de azi Anja e noul antrenor. Deabia aştept să văd ce face la Oltchim! Ca jucătoare: campioană europeană, mondială şi olimpică. Ca antrenoare: câştigătoare de Liga Campionilor. De trei ori. Mare jucătoare. Mare antrenoare.

Deabia aştept să văd ce face! Nu că până acum am fi dus lipsă de antrenori buni. Nu. Tadici şi Voina foarte buni tehnicieni şi tacticieni dar în anumite momente, cheie, cu oricâtă duritate sau serenitate ar fi comunicat tot nu puteau să trezească echipa. Poate că era nevoie de un antrenor nordic. Unul care să lucreze ceva mai mult la mental. Nu la cel al Cristinei Neagu. Nu. Ea n-are nevoie. La mondialele a tras restul echipei după ea până au luat bronzul. Dar era acolo. În teren. Sper ca Anja să reuşească să transmită celorlalte fete măcar jumătate din mentalitatea ei. În special celor tinere. Şi, dacă va reuşi, atunci nimeni nu le va mai sta în cale. Că talent au cu carul.

De ce Piersic?

Aseară am prins o frântură de ştire. Cică mai importăm ceva din America. Walk of Fame. Nu-i rău. Nu-i rău de data asta. Am avut, avem şi poate vom avea actori şi regizori buni.

Dar ce mai aflu? Prima stea: Florin Piersic. M-au cam apucat nervii. Nu zic că nu e un mare actor. Nu zic că nu îşi are locul pe această alee. Îl are! Am crescut cu Harap Alb, Pintea, Şaptecai, Preda Buzescu şi Mărgelatu. Dar este el cel mai potrivit?

Bun. Nu o luăm de la Nottara. Nici de la Bulandra. Nici George Calboreanu, Teofil Vîlcu, Toma Caragiu sau Amza Pellea. Nici Ştefan Iordache, Colea Răutu, Ilarion Cobanu, Adrian Pintea sau Gheorghe Dinică. Nu. Ei nu se puteau prezenta la dezvelirea primei stele. Şi nu dădea bine, nu?

De ce nu o doamnă? De ce nu Draga Olteanu Matei? Sau Tamara Buciuceanu Botez? Olga Tudorache? Maia Morgenstern?

Nu, nu Maia. E prea tânără. Cum prea tânăr ar fi şi Marcel Iureş. Ei doi au tot timpul!

Bun. Vreţi pe cineva mai în vârstă. Dar de ce “Persic”? De ce primul? De ce nu Mircea Albulescu? Victor Rebengiuc? Marin Moraru? Sergiu Nicolaescu? Radu Beligan? Să-l alegi pe Piersic când încă ai un Radu Beligan mi se pare o insultă.