Pizza, Ti Amo

Dacă ar fi să aleg vreun fel de mâncare pentru a-l mânca zilnic, dimineaţa, prânz şi seara, câte zile voi mai avea, nu aş sta pe gânduri nici măcar o secundă. Acela ar fi pizza. E drept, nu e un răspuns prea corect pentru că o poţi pregăti în atâtea feluri şi cu atâtea ingrediente încât ai putea mânca o săptamană întreaga pizza fără a te repeta.

Pe cât de mult îmi place pizza, pe atât de puţin am mâncat-o în ultima vreme. Nu cred, de fapt sunt sigur că nu am mâncat mai mult de cinci-şase pizza în ultimii doi ani. Nu-mi puteam bate joc de regimul autoimpus. Chiar şi în zilele în care îmi permiteam unele excese iar pizza era una din opţiuni instantaneu renunţam şi încercam să nu mă mai gândesc la ea.

Dar ce să-i faci dacă Ana s-a întors săptămâna trecută din plimbarea cu bunicii la Metro cu nişte blaturi pentru pizza? Să le laşi să se strice? Aşa că sâmbătă când Anuţa a plecat la înot cu Meli şi bunicu’ i-am promis că o aştept cu pizza. M-am dus şi m-am aprovizionat cu câte ceva, respectiv sos Napoli, mozzarella, ciuperci şi prosciutto. Am mai amestecat oregano în sosul de roşii şi gata pizza. A! Anuţa a vrut să nu-i pun şuncă ci salam.

Duminică am zis că repetăm figura, cu aceleaşi ingrediente, însă cu aluatul făcut de mine. 500 g făină, 300 ml apă, 15 g drojdie şi puţină sare. Iar pizza calzone a avut şi mai mare succes la fete. Asta şi datorită aluatului (făcut cu dragoste) dar şi datorită împăturirii care cred că face ca ingredientele, aroma lor, să se îmbine şi mai bine.

Weekendul ăsta, la prânz am mâncat doar pizza. Iar seara pur şi simplu n-am avut poftă de mâncat. O fi fost doar efectul psihologic, o fi fost pur şi simplu saţietatea oferită, nu ştiu, oricum am mai aflat ceva despre pizza. O Iubesc. Trebuie să caut în arhivă să văd de când nu mi s-a mai întâmplat ca lunea dimineaţa să am o greutate mai mică decat vinerea anterioară.