26

26 de ani. 26 de ani de când nu am fost în Costinești. 

Atunci, era tot iulie. Tocmai luasem Bac-ul. 

4 fete într-o cameră cu 2 paturi. Și 7 băieți într-o cameră identică. 11 colegi de liceu. Și probabil prieteni pe viață.
Atunci ne-a luat jumătate de zi ca să ajungem la mare. Atunci am mers cu trenul. De fapt am schimbat trei trenuri. Acum, cu mașina, am făcut mai puțin de patru ore.

Costineștiul cu al lui Ring. Din care răsuna Queen, Erasure sau Richard Marx... 1992... 26 de ani...

Costineștiul cu al lui obelisc și plajă plină de copii. Pentru că, da, orice ar fi crezut ei că sunt, erau de fapt niște copii. 
Pe atunci nu aveam griji. Admiterea la facultate, ce se tot apropia, era, probabil, unica. Sincer, nici acum nu am prea multe griji. Sau poate că am dar le tratez mai calm. Sau poate mai logic. Sau poate mai matur.

Poate că, în sfârșit, m-am maturizat. Sau poate că nu...

Pentru că un răsărit la mare are aceeași magie ca în copilărie.

Araucana

Mai toată viaţa bunicii mei au crescut găini. Tataie era mare pasionat. Ţin minte cum discuta la telefon, cum făcea vizite şi schimba cocoşi cu prietenii sau cu diverşi cunoscuţi. Întotdeauna am avut cocoşi frumoşi în curte.

Tataie a murit în martie 1995 dar ţin minte prima zi de Paşti a acelui an. Coincidenţa făcea să fie şi Sf. Gheorghe în acea zi. Pe bunicul meu îl chema Gheorghe. Stăteam la masa din bucătărie şi mamaie aude niste piuituri. O cloşcă a apărut în curte. Cu vreo 30 de pui după ea. Nimeni nu o pusese să clocească. De fapt nimeni nu-i observase lipsa după moartea lui tataie. A găsit un fel de vizuină săpată de câini pe dealul care se ridica în spatele curţii şi acolo, de una singură, a depus ouăle şi le-a clocit. Erau puii ăia ca argintul viu. Argint viu negru. Toţi erau tuciurii.

Acum vreo 10-12 ani am vorbit cu un crescător din Sibiu şi m-am dus să iau nişte pui de Wyandotte argintiu. Îmi plăcea enorm această rasă. Şi încă îmi mai place. Pe lângă ei am luat şi niste Brahma herminat - îi plăceau lui mamaie - şi nişte Orpington galben la cererea mamei. Brahma si Orpingtonii au trăit. Dar niciun Wyandotte nu a ajuns la maturitate. Am mai făcut apoi o încercare cu nişte ouă de Wyandotte cumpărate de la un crescător din Breaza. Puii au ieşit, dar, la fel, după câteva luni au început să moară unul cîte unul, oricâtă grijă am avut de ei. Mi-am zis că poate rasa aceasta e mai sensibilă sau că pur şi simplu nu a fost să fie să am parte de ea. De atunci nu m-au mai interesat găinile. Găini nu am mai avut în curte decât până a murit mamaie. Ai mei nu mai aveau cum să aibă grijă de ele aşa că le-au sacrificat şi de aproape 7 ani mâncăm carne şi ouă doar din comerţ.

Acum o lună, nişte "mici" (ce nu te omoară te face mai puternic) probleme de sănătate m-au făcut să caut pe net să văd dacă există cumva şi ouă "mai sănătoase". Dintr-una în alta am aflat de rasa de găini Araucana. Tot citind şi văzând poze cu ele, m-a prins iar microbul. Aşa că după ce m-am întremat puţin am luat legătura cu un crescător din Măneşti. Şi uite cum acum două zile m-am făcut cu un cocoş şi trei găini din această rasă. E o rasă mai nouă. Abia acum o sută de ani au început să fie importate din America de Sud, Chile mai precis. Practic sunt nişte găini sălbatice, cărora le lipseşte coada şi care fac ouă de culoarea verde-albastrui. Şi din câte am citit colesterolul pe care îl conţin aceste ouă este colesterol "bun" şi nu "rău" precum cel al celor obişnuite iar acizii graşi sunt precum cei conţinuţi de carnea si grăsimea de peşte.

În prima seară m-am distrat copios. Mergînd să văd dacă au intrat în coteţ să se culce le-am găsit aţipite pe craca unui tei din curtea lor. Aseară, aceeasi poveste. Vedem ce va fi în seara asta...

Sănătoşi să fim. Şi ele la fel.

Monstrul

Monstrul apare

Când focul viață prinde

Înghiţindu-ne

Haiku (Soare = Viață)

O picătură

În Soare strălucește

Viață aducând

Haiku (Doi... Amândoi)

Singuri în apus

Pe deal aşteptăm acum

Întunericul

D'ale Anei

Ziua de Crăciun. Meli schimba canalele. Pe burtiera de la nu știu ce post tv scria: Luna în care se decide soarta României. Ana apucă să citească și tace pentru câteva secunde.

Apoi, nedumerită zice: Cum adică luna în care se decide soarta României? Păi soarta nu a fost decisă când au fost aleși ăia?

Palmares 2017

Şi anul ăsta am reuşit sa fiu alături de Ana la absolut toate competiţiile ei de karate. Treisprezece la număr. Dintre care două în străinătate: Europenele pe stil şi Mondialele şcolii din care facem parte.

Ana a strâns 31 de medalii anul ăsta. 31 podiumuri. Aproape dublu decât cel mai fructuos an al ei de până acum. Şi credeți-mă pe cuvânt că și pînă acum a avut ani foarte buni. 

12 din medaliile de acest an au fost obţinute la campionatele naţionale stil şi interstil, europene şi mondiale:

Loc 1 - kata - Campionatul Naţional Interstiluri

Loc 1 - kata - Campionatul National Shito Ryu

Loc 1 - kata echipe - Campionatul National Shito Ryu

Loc 1 - traditional - Campionatul National Shito Ryu Traditional si Kobudo

Loc 1 - kobudo - Campionatul National Shito Ryu Traditional si Kobudo

Loc 2 - kumite - Campionatul National Shito Ryu

Loc 2 - kumite - Campionatul Mondial Hayashi Ha

Loc 2 - kobudo - Campionatul Mondial Hayashi Ha

Loc 2 - kata echipe - Campionatul Mondial Hayashi Ha

Loc 2 - kata echipe - Campionatul National Interstiluri

Loc 2 - kata - Campionatul National Shito Ryu Traditional si Kobudo

Loc 3 - kata - Campionatul European Shito Ryu

Am întrebat-o, de curiozitate, care e medalia la care ține cel mai mult. Dintre cele câștigate anul acesta. A stat și s-a tot gândit. Până la urmă se hotărăște și-mi spune: cea de la interstiluri. 

Da, la ea țin și eu foarte mult. De fapt, cel mai mult. Pentru că s-a bătut cu cei mai buni din țară. Pentru că podiumurile tuturor stilurilor au fost acolo. Pentru că a reușit să câștige acest titlu al doilea an la rând. Pentru că la acest concurs Ana a concurat răcită iar eu nici măcar un Nurofen nu i-am dat. Pentru că la acest concurs Ana nu numai că a învins toate adversarele dar și-a învins câțiva demoni care încercau să-și facă loc în mintea ei.

Eu dacă aș fi pus să spun care ar fi cea de a doua medalie la care țin, aș spune fără ezitare că ar fi argintul de la kobudo de la Barcelona. De la mondialele școlii Hayashi. 

A treia ar fi aurul de la tradiţionalul pe stil. Pentru că acolo contează atât kata cât și kumitele. 

Acestea sunt cele trei medalii - care după mine - sunt cele mai importante obținute de Anuţa în acest an.

Interstiluri 2017 (filmulețul)

Ana: E gata?

Eu: Da.

Ana: Cât are?

Eu: 8 minute 30

Ana: Ai început acum două ore... :))

Eu: Asta e... (ce să-i faci dacă n-ai mai editat filmulețe de mai bine de un an)

E gata. Filmulețul cu evoluțiile Anei la Interstilurile de săptămâna trecută. Dacă nu puteți să-l vedeți pe anumite dispozitive e din cauza mea. Că am pus coloană sonoră Warriors a celor de la Imagine Dragons și youtube nu apreciază când folosești muzică copyright-ată...

Later edit: Am schimbat coloana sonoră ca să nu mai fie probleme... Noua versiune ar trebui să fie disponibilă în curând

Thassos dreamin'

All the leaves are brown 
And the sky is gray
I've been for a walk 
On a winter's day...

Da, frunzele-s maro, ceru-i gri şi (aproape) iarnă e. Dar de fiecare dată când ascult cântecul Siei eu nu mă pot gândi decât la vară, la căldură şi la Thassos. Thassos cu ale lui drumuri. asfaltate sau nu. Dar în special la cele neasfaltate. Şi, da, şi la mirosul de pin care te însoţea în turele pe bicicletă. 
Da, am ajuns mai rău decât câinele lui Pavlov. Clar s-a format un relfex pe drumurile spre, prin şi dinspre Thassos. Început de iunie. Atunci am ascultat pentru prima oară California dreamin'. Şi cred că zilele alea am pus-o pe repeat de zeci de ori... Zeci de ori dacă nu aproape suta...
Deci, da, Thassos dreamin' acum ...

CampioAna

CampioAna din nou. Din nou la Interstiluri. Din nou la kata. Şi la ultima sa competiţie ca minicadet. Sâmbătă ne-am trezit pe la 6. La 7 ieşeam din oraş. Direcţia Izvorani. Pe la 10:30 a început categoria ei la kata. 26 sportive. Cele mai bune din ţară. Din toate stilurile, că de aia e Campionat Interstil. Cea mai tare competiţie internă.

Ana... Ana did it again! :) Pfiu... Câte emoţii... Emoţii pentru mine. Ea, poate că a avut şi ea emoţii dar a fost setată mental să dea tot ce poate. Cât mai bine. Şi aşa a făcut.

Primul tur l-a avut liber. Al doilea tur a făcut Koshokun Sho. 5-0. Al treilea tur a dat de Andrada. Un Unsu (probabil kata-ul ei favorit în momentul ăsta) pentru o decizie de 4-1 şi garantarea unei medalii. Apoi semifinală cu Ilinca. Annan. 5-0. A dat apoi în finală de Isabella. Isabella care în primul tur o scosese pe Raluca. Ca o paranteză doar, Raluca şi Ana au fost singurele din club înscrise la acest campionat. Ceilalti copii - care sunt deja cadeţi sau juniori - au avut Interstilurile lor in Aprilie. Însă, ce m-a mişcat a fost faptul că Alina, Ioana şi Claudiu au venit cu ele doar pentru a le susţine. Copii ăştia fac o echipă foarte frumoasă şi creează acum o prietenie ce probabil va ţine toată viaţa.

Buuun... revenind la povestire... Ana a dat în finală de Isabella care după cum v-am mai spus o perioadă a fost "sperietoarea" ei. Ştiam că va fi un meci strâns. Şi cum ambele au făcut acelaşi kata în finală - Suparinpei - doar micile detalii au făcut diferenţa. Decizie 3-2 pentru Ana. Ana Campioană Naţională la Interstiluri. Kata minicadeţi.

Categoria s-a terminat pe la ora 12:30. A urmat deschiderea oficială, premierile la kata şi apoi stai nene şi aşteaptă până la ora 18 când era programată categoria ei la kumite. 

Gresit!!! Din cauza unor întârzieri deabia la ora 20 a început categoria ei. Oboseala acumulată s-a văzut. De fapt nu poţi spune că s-a văzut, dar sigur şi-a spus cuvântul. A pierdut în primul meci dar contra unei adversare foarte bune: Anisia. Nu e nici Anisia de nebătut dar asta a fost să fie. 1-0 pentru ea cu un punct făcut când mai rămăseseră doar vreo 15 secunde din meci. Culmea e că a fost un meci aproape tras la indigo cu semifinala lor de la Cupa Saishin din urmă cu cinci luni. Asta e, mergem lai departe. Învăţăm şi evoluăm. 

Ca fapt divers, de joia trecută Ana a început să se plângă ca o ustură gâtul. Am zis să nu îi dăm pastile. La urma urmelor s-au pierdut medalii olimpice din cauza unui Nurofen. Nu că la noi s-ar face prea multe controale anti-doping. Se mai fac, dar de regulă la categoriile mai mari de vârstă. Ştefan o ştie foarte bine. Însă nu am vrut să riscăm. Şi pentru că nu făcea şi temperatură am ţinut-o pe Ana două zile doar pe sirop de ridichie neagră cu miere. Sâmbătă noaptea deabia mai vorbea. Ieri am dus-o la Gaudeamus si cand deschidea gura parcă vorbea un măgăruş. Abia azi de dimineaţă a început să vorbească şi ea mai cristalin :)