D'ale Anei (Septembrie 2013)

Parfumul devenea din ce în ce mai intens, treaptă după treaptă. Ana făcea baie. Ajuns în capul scărilor, întreb: 

- A ce miroase aşa frumos? 

- A mine!

Tony Martin

Măi băieţi, văd că vă antrenaţi. 

Ieri l-am surprins pe Gabi prin Iedera. Aseară văd pe Strava că Olimpiu a facut o scurta plimbare până la Ploieşti. Ce-i de capul vostru?

Sau pentru că a început Campionatul Mondial trageti şi voi tare pentru la anu'? Hai că se poate! Ieri Tony Martin a scos la contratimpul individual o medie de rahat: 52.9 km/h. Păi bine măi, cu medie de sub 53 km/h ajunge el Campion Mondial? Şi pentru a treia oară? Păi eu mai am de îmbunătăţit media doar cu 23 km/h şi l-am luat...

Respect Tony Martin! Respect!

Formula fericirii

Citeam zilele trecute un articol drăguţ în Huffington Post. Se explica acolo de ce membrii claselor mijlocii şi respectiv superioare ale Generaţiei Y (cei născuţi undeva între 1980 şi 1995) sunt nefericiţi. Toată demonstraţia se baza şi învârtea în jurul simplei formule a fericirii:

Fericirea = Realitate - Aşteptări

Aşa-mi trebuie...

Se îndrepta ieri Meli către sertarul în care-şi ţine gablonţurile.

- Ia te uită, ce de sertare cu bijuterii au unii, zic când o văd că-l deschide

- Dar ce... sunt unii invidioşi că nu au sertare cu biciclete?

Aşa-mi trebuie dacă sunt colţos... Aşa-mi trebuie...

În sfârșit Târgoviște

Ieri, când fetele mi-au spus că vor să le duc azi la Târgoviște să-și ia niște cămăși pentru școală și pantofi de toamnă mi-am zis că pot să le cumpere și fără mine iar în timpul ăsta aș putea să-mi iau bicicleta și (în sfârșit) să-mi încerc forțele pe câteva segmente târgoviștene. De ceva vreme mi-am propus asta dar a tot trebuit să amân. 

Le spun eu fetelor ce am de gând și rămâne așa. Însă planul de acasă nu se potriveşte cu cel din târg. Bineînţeles că spre dimineață, pe la cinci, aud afară ploaia. Ditamai răpăiala de fapt. Nici n-am mai deschis ochii. Ce auzeam era suficient. Mi-am zis că nu e cazul să-mi fac nervi pentru încă o amânare. M-am întors pe cealaltă parte și am mai deschis ochii pe la şapte.

Conform programului merg cu fetele (dar fără bicicletă) la Târgovişte însă când ne întorceam spre Moreni văd că şoseaua era aproape uscată. Gata fetele, după ce mâncaţi şi vă aşezați la odihnă eu iau maşina şi tot mă întorc în Târgovişte. Voiam să-mi fac de cap și apoi să mă întorc rapid acasă. Să prind măcar urcarea pe Angliru din penultima etapă a Vueltei. De mult nu am avut parte de un Mare Tur așa de strâns.

Bun. Îmi fac eu tura prin Târgoviște, trec prin cele cinci segmente pe unde aveam de gând să trec și apoi o salvez. Surpriză. Am trecut prin opt segmente. Şi am reușit ceea ce mi-am propus. Adică, am scos unul din primii zece timpi pe fiecare segment prin care am trecut. 

Trebuie să recunosc că azi, spiritul de competiție pe care Strava mi-l insuflă de obicei, a avut o soră: Emoţia. Emoţia că pedalam prin locuri pe unde am trecut doar cu maşina. Iar în maşină falsul plat sau o pantă de 7-8% pot fi uşor rezolvate apăsând ceva mai mult pedala de acceleraţie. Acum însă mergeam pe bicicletă. În meciul ăsta jucau doar plămânii şi bulanele mele. Iar eu nu voiam să mă las mai prejos decât amicii târgovișteni. De fapt, nu voiam să mă fac de râs. Iar într-un final, zic eu, chiar nu m-am făcut. 
Opt segmente. Două locuri doi, două locuri trei, un loc patru, un loc șase și două locuri opt. Uitându-mă la ele, pentru o primă tură prin Târgoviște, poate că am obținut chiar mai mult decât îmi doream.

Arsenal

Nu m-am mai uitat la fotbal de nu știu când. Că nu prea mă mai interesează. De dimineață schimbând canalele am prins o frântură de știre cum că Marica după meciul cu Turcia are de ales între Arsenal și West Ham. Măi să fie! 
Și pentru ca n-am avut timp să verific, toată ziua m-am întrebat... Chiar n-o mai fi Arsene Wenger la Arsenal? Sau dacă o mai fi acolo... Poate că vrea și Arsenalul să-și facă și o echipă de old-boys... Nu?

Plimbare fără scop

Ieri a fost prima zi în ultimele şase săptămâni când dimineaţa ridicându-mă din pat nu a trebuit să şchiopătez. Ba chiar la concursul de la Câmpina m-am trezit alergând pe lângă bicicletă împreună cu Ana. Fără să mă doară. Sau măcar o jenă, ceva acolo. Ba chiar după concurs, ajuns acasă, mi-am încercat norocul pe prima urcare sper vârful lui Stanciu. Şi mi-am luat KOM-ul înapoi. E drept, eram dopat cu un baton Isostar, ciocolata de casă şi îngheţatele ingurgitate la Câmpina. Genunchiul drept continua să reziste.

Azi însă mi-am zis să nu întind coarda. Trebuie să-mi menajez ligamentele. Aveam de gând să merg în plimbare. Efectiv în plimbare. Şi în plimbare am plecat. Nu mi-am făcut niciun plan. Nici în ce direcţie să o iau, nici unde să mă întorc, nici pe ce segmente să-mi încerc puterile. Nimic. Am zis doar să mă plimb. Maximum două ore. Pe drum însă au început tentaţiile. Mergeam spre Valea Lungă. Traseul tradiţional de care nu cred că mă pot sătura vreodată. Îmi trece prin cap să o iau spre Ulmet, Pucioasa, apoi Târgovişte unde mă aşteaptă câteva segmente neparcurse vrodată pe Strava. Vreau să aflu pe unde mă situez în comparaţie cu prietenii târgovişteni. Am rezistat însă tentaţiei. Ca argumente am folosit faptul că tura ar fi durat vreo trei ore (ceea ce nu era un inconvenient chiar aşa de mare pentru că oricum nu aveam o anumită oră la care trebuia să fiu înapoi) dar am folosit argumentul suprem: drumul de la Schela Mare până la primărie e execrabil. Nu are rost să-mi nenorocesc cursiera pe cei 4-5 km din Moreni.

Atunci o să merg spre Ulmet dar la primărie în Vârfuri mă întorc. Aşa o să fac. Ajung la primărie. Hai până la intersecţie. Ajung la intersecţie. Hai ... nu vrei să urci spre Cojoiu? A fost Olimpiu ieri. A făcut şi el tura 3 în 1. Hai mă, hai! Bine mă, hai! Dar nu forţezi genunchiul, da? Bine, bine! Dar ce sunt fraier? Hai că mă simt bine. Nu forţez dar nici în plimbare nu merg. Ajung în vârf. 24 km. Asta înseamnă 48 în total. Hai să rotunjim până spre 50. După ce cobori o iei spre Ulmet dar la baza lui te opreşti. Capisci? Capisco! 

Mă întorceam apoi prin Valea Lungă când îmi zic: Hai, gata cu joaca. Trage şi tu tare măcar prin Ogrea. Să ştii că mai ai un segment pe care ştii că ai dat tot ce ai putut. Şi am dat tot ce am putut.  

Apoi prin Iedera mă apropiam de U2-ul lui Sorin. Hai trage şi aici tare. Doar de curiozitate. Şi am tras.

Ajung acasă. Sincronizez tura. 2 achievements. KOM pe Cojoiu. KOM prin Ogrea. Şi pe U2 am scos cu 2 secunde mai mult decât cel mai bun timp al meu... Halal plimbare fără scop! Dar, pe bune, chiar aşa a fost! 

Măcar mă consolez cu gândul că intenţia contează.

Câmpina MTB 2013 - Race for Autism

Am fost azi cu Ana la Câmpina. Cea de a doua ediţie a Câmpina MTB. Cu taxe de înscriere redirecţionate către Angel Appeal care se ocupă cu ajutorarea copiilor ce suferă de autism. 

Concurs superb. Organizare de nota 10. Eu cu Ana am terminat pe locul 8 din 20 de perechi participante la clasa Family. M-am bucurat că şi-a îmbunatăţit timpul cu 19 minute faţă de cel de anul trecut. În plus, a fost cea mai bine clasată fetiţă din această clasă (chiar dacă nu s-a făcut podium pe sexe). Iar dacă ar fi participat la clasa copii 12-14 ani (dar n-avea cum pentru că are doar 9 ani), pe acelaşi traseu în acelaşi timp cu cei de la family, ar fi avut cel de-al treilea timp. Iar la copii s-au făcut premieri pe sexe. Viitorul sună bine.

Monte Zoncolan

Când am hotărât să mergem cu maşina la botez în Italia, în mintea mea aproape instantaneu s-a instaurat o idee (fixă). Să ajung şi pe Zoncolan. Mă gândeam iniţial că în portbagaj ar avea loc şi bicicleta dar am renunţat rapid la ea realizând câte avem de cărat. De fapt chiar ideea de a merge cu maşina în Italia tot din necesitatea de a căra mai multe bagaje - unele fragile iar altele voluminoase - s-a născut.

Aşa că m-am consolat cu ideea că voi ajunge în vârf cu maşina, o să fac o poză între indicatorul cu cei 1730 m altitudine şi monumentul de lângă el şi să-mi promit că data viitoare când voi urca pe Zoncolan o voi face pe bicicletă.

29 August 2013 dimineaţă. Luăm micul dejun la hotelul de lângă Goettlesbrunn unde înnoptăm de obicei când suntem în zonă, ne suim în maşină, setăm coordonatele pentru Monte Zoncolan şi plecăm.

Ieşim de pe autostradă spre Tolmezzo şi acolo văd că navigatorul mă îndrumă spre Sutrio. M-am bucurat. Când mă uitasem pe Google Maps văzusem că drumul preferenţial, venind dinspre autostradă, era cel prin Ovaro. Era practic căţărarea clasică şi cea mai grea spre vârf. Mă gândeam ca GPS-ul mă va duce tot pe acolo, voi urca frumos dinspre Ovaro şi voi coborî spre Sutrio. Şi ăsta chiar era planul când plecat-am de dimineaţă din Austria. Dar, după cum spuneam, m-am bucurat că am luat-o spre Sutrio pentru că ştiam că panta e mai "moale". Nici să omor maşina n-avea rost.

Las GPS-ul să mă ducă. Merg vreo 15 km după Tolmezzo. Ies spre stânga de pe şosea. Drumul începe să urce printr-o zonă unde abia dacă aveau loc să treacă două maşini una lângă alta. Apoi sunt îndrumat în stânga. "Drumul" era pavat şi lat cât o maşină. Case de o parte şi de alta. Urcăm în continuare, ieşim din sătuc, drumul devine asfaltat iar şi urcăm prin pădure. Drum abrupt. Şosea lată cât o maşină. Doar in serpentine ar fi putut trece două maşini una pe lângă alta. Mai mult de atât, drumul n-avea parapeţi.

GPS-ul spune că mai sunt 7,9 km până în vârf. Meli spune: "Dar chiar trebuie să mergem pe aici?" Parcă m-a lovit în moalele capului. Dar oricât mă durea trebuia să recunosc că ăsta era glasul raţiunii. O maşină n-avea ce căuta pe acolo. Am făcut câteva poze şi am plecat spre Florenţa.

Şi ca acea zi să fie ţinută minte după ce am trecut de Udine şi drumul se bifurca spre Trieste respectiv Veneţia, am rămas blocaţi. Autostradă închisă din cauza unei cisterne care a intrat prin parapeţi pe contrasens. Tot traficul deviat prin câteva sătuce între San Giorgio di Nogaro şi Latisana. Mers bară la bară. De fapt ce spun eu mers... Stat bară la bară. După primele cinci ore făcusem doar vreo opt kilometri. Dar a dat Dumnezeu şi după opt ore şi 29 km parcurşi (în loc de 22 pe autostradă) am scăpat şi am reuşit să reintrăm pe A4.

Revenind la Zoncolan. De când m-am întors am tot trăit cu sentimentul că ceva nu e în regulă. Că n-am luat-o eu pe unde trebuie. Aveam mult prea multe semne de întrebare. Aşa că m-a mâncat în cur şi m-am mai uitat o dată pe Google Maps. Şi ce realizează băiatul... Băiatul realizează că GPS-ul nu l-a dus spre Zoncolan prin Sutrio aşa cum a crezut, ci prin sătucul dinaintea lui. Priola! Futu-i! Futu-i! Futu-i! Asta e... 
Oricum un lucru e cert. Promisiunea-i promisiune. Data viitoare când ajung pe Zoncolan o voi face pe bicicletă.

Sunt rupt

Final de vacanţă. Ultimele şase zile. Condus puţin peste 4400 km. În puţin peste 59 de ore. Botez Jonathan. Sunt frânt. Sunt, de fapt, rupt. Dar de mâine mă odihnesc, că încep serviciul. Ha! Ha! Ha! Vise taică, vise! Vai de curul meu ce nebunie mă aşteaptă.

Aşa că, dragă Blogule, stai pe fază. Nu ştiu când te mai vizitez. Mai am şi vreo 700 de poze ce trebuie cernute şi procesate deci până nu le termin nu cred că mai aştern niciun gând pe aici.

Nopate bună! Scuze, noapte bună! Oboseala, de...