MarVin adică Maratonul Vinului a ajuns la a treia ediţie. În 2011 am fost la prima. Şi mi-a rămas la suflet. Nu numai prin peisaj şi a urcării aproape în continuu pe primii 7 kilometri dar şi prin prisma faptului că acolo am obţinut cea mai bună clasare a mea la vreun concurs (excepţie Săruleşti-ul care oricum s-a desfăşurat în condiţii mai intime ca să mă exprim aşa).
În 2012 am ratat participarea. Nu mai ţineam minte de ce dar tocmai am verificat şi am văzut cauza: Am fost cu Ana la un concurs de karate. La Râmnicu Vâlcea. Deci am lipsit motivat. Aşa că anul acesta neavând alte angajamente, nu puteam lipsi la cea de a treia ediţie.
Ieri dimineaţă mă ia Gabi cu maşina şi plecăm la Urlaţi. Îmi doream un singur lucru. Mă rog, două. Primul era să pot pleca undeva mai din faţă şi al doilea să ajung întreg la finish. De fapt, ordinea era inversă. Dar astea erau priorităţile mele. Să nu am parte de vreo căzătură urâtă pentru că am şi alte planuri pentru viitorul apropiat şi celălalt era să plec mai din faţă pentru că într-o cursă cu 600 de concurenţi care se înghesuie pe un drum de ţară în urcare şi lat de 5 metri e imposibil să nu se formeze efectul de pâlnie. Am simţit-o pe pielea mea acum doi ani, la prima ediţie. Ştiu cât de greu e să mergi pe bicicletă când majoritatea celor din faţa ta urcă pe lângă. Ajungi să nu ai pe unde să o mai iei şi trebuie să te dai şi tu jos. Speram că dacă plec mai din faţă nu se va mai întâmpla. Ei bine, tot s-a întâmplat dar nu în halul de acum doi ani.
Despre cursă ce să vă spun. Superbă. Din cauza ploii torenţiale de sâmbătă traseul a fost redesenat. S-au păstrat prima şi ultima cătărare, s-a format un circuit mai mic dar care a trebuit să fie parcurs de două ori. Super-tare! Mi-a plăcut enorm ideea. Deja îmi părea rău că nu mă înscrisesem la trasul lung. Să am privilegiul de a face de trei ori aceste urcări. Ce putea fi mai tare? Dar asta e, mi-am zis. După prima urcare pe care am mers binişor a urmat coborârea pe care, prin definiţie, o urăsc din tot sufletul. În curând am ajuns pe relativ plat unde am dat de... nămol. Nămol care era frate cu ăla de la Prima Evadare din 2011. D-ăla care ţi se tot adună pe roata apoi presează pe furcă şi se comporta mai bine decăt orice frână pe disc. Asta e. Au fost vreo 3-4 astfel de zone în care a trebuit să mă dau jos ca să-mi curăţ bicicleta pentru a putea merge mai departe. În acele momente m-am bucurat că totuşi nu m-am înscris la cursa lungă. În fine, termin eu prima tură, împreună cu Bogdan (care era la cursa lungă) şi o luăm iar la deal. Deal care nu mai era aşa de aglomerat şi pe care nu a mai fost nevoie să pun piciorul jos. Ajung în vârf. Cobor iar. Ajung iar în zonele cu nămol şi ... Surpriză! Nămolul nu mai era acolo. De fapt era, dar era bătătorit iar ce fusese de luat fusese luat pe roţi şi împrăştiat de la prima tură... Vă imaginaţi... 600 de concurenţi... 1200 de roţi... Munca în echipă formase un single-trail care era suficient pentru a nu te mai da jos de pe bicicletă. A urmat ultima urcare, coborârea, intrarea iar pe asfalt, linie dreaptă, tras tare să mai depăşesc doi concurenţi, depăşit, luat valul, ultima curbă înainte de finish, intrat prea tare în ea şi măturat vreo doi metri de asfalt. Ridicat repede dar cei doi mă depăşiseră şi se îndreptau deja spre linia de finish... Asta e... Fac o scurtă evaluare a pagubelor. Pantalonii rupţi plus două julituri pe genunchiului drept. Apoi şi cotul drept parcă mă cam ustura... Clar mi-am raşchetat şi cotul drept, îmi zic. De acum ... "tradiţionalul" cot drept pot spune. A cincea oară în patru ani. Cred că va trebui să-mi cumpăr o cotieră doar pentru acest braţ pentru că e clar că doar pe el pic...
Bun. Azi au fost postate şi clasamentele finale. Loc 87 din 404 în clasamentul general la trasul scurt. Şi locul 32 din 199 la clasa mea. Şi încă un lucru îmbucurător: tura a doua deşi am pierdut cel puţin un minut la punctul de alimentare tot am scos un timp mai bun cu 5 minute decât în prima.
Per total ce să spun... Toate au fost la superlativ. Sunt super-încântat de organizare, de traseu, de atmosferă şi foarte mulţumit de rezultatul scos. MarVin rămâne un concurs pe sufletul meu şi-mi doresc doar să fiu sănătos şi să revin în Urlaţi la cât mai multe ediţii.
Acum doi ani în ianuarie, de ziua ei, mi-a murit Evuţa. Anul ăsta tot în ianuarie a murit şi Enica. La vreo lună după ce a murit şi Enica am început să mă gândesc că Indy şi Carlos nu întineresc nici ei şi că ar fi cazul să îmi iau o altă fetiţă. Bun. Cu gândul la vreo cinci femele împrăştiate prin toată Europa (da, recunosc, sunt cam mofturos când vine vorba despre malamuţi) am zis să discut cu proprietarii lor să văd ce planuri de monte au. 
5 săptămâni mai târziu prima veste bună: Milou e gravidă. După alte 4 săptămâni, Milou naşte. 8 pui. 3 fete şi 5 băieţi.
Despre cursă ce să vă spun. Superbă. Din cauza ploii torenţiale de sâmbătă traseul a fost redesenat. S-au păstrat prima şi ultima cătărare, s-a format un circuit mai mic dar care a trebuit să fie parcurs de două ori. Super-tare! Mi-a plăcut enorm ideea. Deja îmi părea rău că nu mă înscrisesem la trasul lung. Să am privilegiul de a face de trei ori aceste urcări. Ce putea fi mai tare? Dar asta e, mi-am zis. După prima urcare pe care am mers binişor a urmat coborârea pe care, prin definiţie, o urăsc din tot sufletul. În curând am ajuns pe relativ plat unde am dat de... nămol. Nămol care era frate cu ăla de la Prima Evadare din 2011. D-ăla care ţi se tot adună pe roata apoi presează pe furcă şi se comporta mai bine decăt orice frână pe disc. Asta e. Au fost vreo 3-4 astfel de zone în care a trebuit să mă dau jos ca să-mi curăţ bicicleta pentru a putea merge mai departe. În acele momente m-am bucurat că totuşi nu m-am înscris la cursa lungă. În fine, termin eu prima tură, împreună cu Bogdan (care era la cursa lungă) şi o luăm iar la deal. Deal care nu mai era aşa de aglomerat şi pe care nu a mai fost nevoie să pun piciorul jos. Ajung în vârf. Cobor iar. Ajung iar în zonele cu nămol şi ... Surpriză! Nămolul nu mai era acolo. De fapt era, dar era bătătorit iar ce fusese de luat fusese luat pe roţi şi împrăştiat de la prima tură... Vă imaginaţi... 600 de concurenţi... 1200 de roţi... Munca în echipă formase un single-trail care era suficient pentru a nu te mai da jos de pe bicicletă. A urmat ultima urcare, coborârea, intrarea iar pe asfalt, linie dreaptă, tras tare să mai depăşesc doi concurenţi, depăşit, luat valul, ultima curbă înainte de finish, intrat prea tare în ea şi măturat vreo doi metri de asfalt. Ridicat repede dar cei doi mă depăşiseră şi se îndreptau deja spre linia de finish... Asta e... Fac o scurtă evaluare a pagubelor. Pantalonii rupţi plus două julituri pe genunchiului drept. Apoi şi cotul drept parcă mă cam ustura... Clar mi-am raşchetat şi cotul drept, îmi zic. De acum ... "tradiţionalul" cot drept pot spune. A cincea oară în patru ani. Cred că va trebui să-mi cumpăr o cotieră doar pentru acest braţ pentru că e clar că doar pe el pic...
Am fost la Măcin XC. Prima ediţie. De când au apărut primele informaţii m-a atras. Nu pot spune exact ce anume dar clar aţa mă trăgea acolo. Munţii Măcinului îi văzusem prima oară abia anul trecut. Din maşină, în drumul spre deltă. Erau un fel de dealuri de pe la noi. Dar mai "pietroase".
Bun. La 11.10 fix, conform programului, s-a dat startul la amatori. De plecat am reuşit sa plec de undeva în prima jumătate. N-am tras foarte tare pe primii kilometri pentru că ştiam că va urma urcarea. Deci pe bucata asta de fals plat ba am depăşit ba am fost depăşit dar pe total mi-am cam păstrat poziţia.
Din centrul satului mai aveam după calculele mele cam 5 kilometri. Am continuat să mă hidratez - începusem imediat ce am terminat cu muntele - pentru că soarele bătea, eu trăsesem destul de tare și gura mi se tot usca. Mai uite unul în față, hai trage să-l depășești. Uite altul. Vezi cum își ține capul între umeri? Nu mai poate. Hai că-l iei. Uite-i și pe cei trei care merg în grup. Trage tare, pe bucata aia în ușoară urcare ridică-te din șa și sigur i-ai luat. Bravo. Uite un fotograf. Fă-i cu mâna. Bun. Uite, după curba aia mai ai câteva sute de metri. Trage. Curba. Uite linia de sosire. Au mutat-o față de plecare. Uite și un nomad. Cât mai am? 200 de metri? El e la 100? Nu cred că-l mai prind. Hai, încearcă totuși. Uite, se poate! Trage! Trage! L-am depășit cu poate 10 metri înainte de finish.
Primit medalia de finisher. Returnat chip-ul. Băgat bicla la mașină. Schimbat îmbrăcămintea. Plimbat puțin și văd că pe cisterna cu apă se afișează rezultatele parțiale. Yes! Locul 13 la clasa mea. Oare câți om fi fost? O să văd când vor pune rezultatele pe site. Dar va mai dura. 
