D'ale Anei (ianuarie 2013)

Tata şi cu Ana îşi trimeteau bileţele.

   Tata: - Ce facem, mai citim?

   Ana : - Nu ştiu! Dar te superi dacă spun nu?

Altul

Ieri, Nole a câştigat pentru a patra oara Australian Open. De patru ori în ultimii cinci ani. Parcă alaltăieri îi deveneam fan. Iar pe vremea aia nici măcar nu-l câştigase pe primul...

O fi şi ăsta un semn că îmbătrânesc?

Semn că îmbătrâneşti

Alt semn că îmbătrâneşti. Te trezeşti într-o dimineaţă şi realizezi că fata ta a împlinit 9 ani. Încă pe atât şi e majoră.

Colecția 2012

Anul trecut, cam pe vremea asta m-am apucat să pictez. De fapt să "mânzgălesc". Dar dacă asta mă relaxa, ce să-i faci. M-a ţinut puţin. Vreo două luni, cel mult. Apoi pauză. Până spre toamnă când iar am avut o "furie" de vreo două-trei săptămâni. Acum simt cum mă apucă iară. De câteva zile am început să mâzgălesc iar. O fi o chestie sezonieră? Mai vedem. Până una alta să vă prezint câteva "capodopere". De anul trecut. Aşadar, din Colecţia 2012, vă prezint:

Adevărul despre bărbaţi

Într-o bună zi, unui tăietor de lemne îi căzu securea în apă.

Omul se puse pe jelit pentru că-şi pierduse singurul lucru cu care putea să-şi câştige existenţa.

Văzand acestea, Dumnezeu apare lângă apă şi-l întreabă care este cauza disperării sale. Omul îi explică situaţia, Dumnezeu plonjează în râu şi revine cu o secure din aur masiv.

- Asta e securea ta, omule? îl intreabă El.

- Nu, răspunse tăietorul de lemne.

Dumnezeu intră din nou în apă şi se întoarce cu o secure numai din argint.

- Asta e securea ta? întreabă El din nou.

- Nu, răspunde din nou tăietorul de lemne.

A treia oara Dumnezeu revine cu o secure de fier.

- Asta e securea ta?

- Da, asta e, îi raspunse tăietorul de lemne.

Dumnezeu, mişcat de onestitatea omului îi face cadou toate trei securile şi tăietorul de lemne se întoarce fericit acasă.

Câteva zile mai târziu, acelaşi tăietor de lemne se plimba pe malul râului cu nevasta sa. Dintr-odată aceasta cade în apă. Cum omul se puse iaraşi pe plâns, Dumnezeu apăru din nou întrebându-l care-i este necazul.

- Nevasta mea a căzut în apă, îi răspunse tăietorul de lemne printre suspine.

Atunci Dumnezeu sare în apă şi apare cu Catherine Zeta Jones în braţe.

- Asta este nevasta ta? întreabă El.

- DA! urlă omul.

Atunci Dumnezeu, furios, îl luă la bani mărunţi:

- Îndrăzneşti să mă minţi?!! Ar trebui să te blestem pentru vecie!!

Atunci tăietorul de lemne începe să-l implore:

- Te rog, Doamne, iartă-mă! Dar cum altfel puteam să raspund? Dacă spuneam "nu" la Catherine Zeta Jones, data viitoare mi-o aduceai pe Penelope Cruz. Şi dacă şi atunci as fi spus "nu", a treia oară mi-o aduceai pe nevastă-mea. Şi dacă acea dată aş fi spus "da", mi le făceai cadou pe toate trei. Dar eu sunt un om nevoiaş şi n-am de unde să hrănesc trei femei. Acesta este motivul pentru care am răspuns cu "da" de prima dată.

MORALA: Bărbaţii mint numai din motive perfect oneste şi logice... ÎNTOTDEAUNA !!!

Sigur, 10%

- Aveți ouă de vânzare?

- Nu, dar trebuie să ne aducă băiatul mai târziu...

- Sigur?

- Sigur. Sută în mie.

- ... ?!?

Programator

Q: How many programmers does it take to change a light bulb?

A: None. It's a hardware problem.

Şi când te gândeşti că la origini eram programator...

Filatelită cronică

Filatelia. Philein = a iubi. Ateleia = taxă de transport. Adică mai pe româneşte plăcerea de a colecţiona timbre/mărci poştale. 

Ca mulţi alţii de vârsta mea am avut şi eu pasiunea asta când eram mic. Cred că era prin 1980 când am primit primul plic filatelic. Apoi şi un clasor. Pasiunea asta a ţinut ceva. Ţin minte în liceu cum ţeseam tot felul de scenarii pentru a reuşi să fac un schimb cu colegii. Să pun mâna pe un timbru care mi-l doream. Apoi, când eram la facultate, am găsit lângă Sala Palatului un magazin. Magazin pe unde mai treceam din când în când, apoi din ce în ce mai rar, pentru a-mi lua o coliţă. Da, nu v-am spus, coliţele erau preferatele mele.

Căutam pe net zilele astea un magazin de unde pot cumpăra un clasor pentru Ana. De vreun an a dat şi ea în pasiunea asta. Mi-a găsit clasoarele şi voia să aibă şi ea timbrele ei. Unul din lucrurile care mi-au plăcut în excursii a fost că Anuţa dacă vedea un magazin cu timbre, voia şi ea ceva. Aşa că are timbre luate din Anglia, din Olanda şi mai de curând, din Italia. Numai că clasorul ăla vechi, mic şi gol pe care-l aveam s-a umplut. Aşa că fata, normal să-şi dorească un clasor nou. Bun. I-am promis că de ziua ei va primi un clasor. De unde mă fac eu clasor acum? Am găsit pe net un loc de unde puteam cumpăra. Dar pe lângă clasoare ce văd eu acolo? Coliţe. Şi timbre vechi. Am simţit cum mă apucă iar pasiunea. Iar unele preţuri par aproape ridicole. Mai puţin decât un bilet la loto. 3 lei pentru un marcă din 1914. 5 lei pentru o marcă din 1889. 1889, anul în care Van Gogh încă trăia. 1889, anul în care s-a terminat de construit Turnul Eiffel. Timbru de acum 124 de ani. 5 lei. Păi frate şi dacă aş fi muritor de foame aş fi în stare să renunţ la pâinea pe două săptămâni pentru aşa ceva. La naiba, aş renunţa şi la un pachet de ţigări, că oricum nu fumez, pentru ele. Dar pe bune acum, pe lângă clasorul Anei şi cele câteva timbre pe care şi le-a dorit, cu siguranţă îmi voi comanda şi eu 2-3 timbre. 
Pare-se că sufăr (şi) de filatelită cronică.

A murit Enica

Da. A murit Enica, sărăcuța. Nu știu cum să reacționez. Sunt complet dezorientat. Totul era bine. Își revenise după operație. Se refăcea. Am mers cu ea azi la veterinar. Să-i scoată câteva ațe și să-i inspecteze celelalte tumori. Când veterinarul ne-a deschis Enicai efectiv i s-au tăiat picioarele din spate. A rămas în șezut apoi s-a întins pe jos. Am zis că se preface. Că nu vrea să intre. Am luat-o în brațe și am dus-o în cabinet. A scâncit o dată și s-a dus... când am lăsat-o jos nu mai respira... 

Am luat-o acasă și am îngropat-o la Vale în gradină. Sub același nuc sub care se află și Evuța. 

424

Până azi recordul meu de kilometri făcuți pe bicicletă, săptămânal, era de 266. Până azi. New personal best = 424 km. Am avut o săptămână bună. 14 ore pe medicinală. E drept, orele la care am mers nu au fost cele mai normale însă după cinci zile deja mă apropiasem de vechiul record. Asta animat fiind și de tradiționalele excese gastronomice. 

Așa că vineri seara mi-am zis: Răzvă, trage tare. Mai două zile să-ți bați recordul și să-l duci cât mai departe. Să îți fie greu să-l bați. Așa că 8 episoade din Anatomia lui Grey mai târziu, patru ieri și patru azi, am dus totalul săptămânal la 424 km. Știu că sunt unii în stare să facă distanța asta într-o singură zi - da, cu bicicleta - dar nu cred că voi ajunge niciodată sa am o astfel de rezistență. Și nici grad de nebunie. 

424 km. Nou record personal. Săptămânal. Deocamdată. Și pentru ceva vreme de acum încolo.

Enica

Exact acum doi ani a murit Evuța. Aseară aseară am crezut că Enica s-ar putea să moară tot într-o zi de 4 ianuarie. I-am descoperit o tumoră mamară. Destul de mare. Nu știam dacă poate fi operată. Și, oare, va supraviețui? Mă gândeam să rog veterinarul să încerce indiferent de dificultate și riscuri. Și dacă totuși nu poate fi rezolvată, să o eutanasieze. Nu are rost să trec și eu și ea prin ce am trecut cu Evuța. De dimineață am sunat veterinarul și am hotărât să mergem la prânz pentru un consult, după care vedem ce și cum. La consult aflu de fapt că nu avea doar o tumoră, ci cinci! Răspândite. Dar a zis că încearcă. A scos trei. Două le-a lăsat pentru mai târziu. Probabil peste vreo lună. După ce se mai reface Enica. Dar mai vedem peste zece zile. Când îi scoate ațele. Așa că, ce să mai spun... Nu-mi doream un an mai bun. Îmi doream un an la fel ca cel trecut. Ieri însă, începusem să mă gândesc că ajung să repet experiența din 2011. Dar faptul că Enica a supraviețuit zilei de azi, îmi dă totuși speranțe de mai bine...

Retrospectiva 2012

Déjà vu. Început nou de an iar eu mă gândesc la cel care a trecut. Ce am făcut? Cum a fost 2012 pentru mine? Păi, cum să fie. Să zicem că a fost "un an mai bun", conform urărilor tradiționale. Asta deși au fost ceva  probleme de sănătate. Babi, mama, tata. Chiar și eu am descoperit că am un început de artroză. Oricum nu am trecut prin ce am trecut în 2011. 
Dar gata cu văicăreala. Au fost momente în care, în ciuda tuturor problemelor, realizezi că putea fi mai rău. Că poți fi considerat oarecum norocos în comparație cu alții. Când ai artroză și timp de mai bine patru săptămâni nu te poți urca pe bicicletă te bucuri că încă te poți deplasa pe propriile picioare. Și că există un sport - înotul - pe care încă îl poți practica. Când ai un tată care se pregătește să intre în sala de operație și vezi în sala de așteptare părinți ai unor copii de doi respectiv zece ani sunt operați de tumori pe creier, realizezi că problemele tale pălesc în comparație ale altora. Așa că să ne concentrăm asupra lucrurilor frumoase, pozitive, din viața noastră.

Ce ar fi de reținut din 2012? Cred că 2012 a fost anul în care ne-am plimbat cel mai mult. Și în țară dar și prin străinătate. Bucovina, Transalpina, Delta, Anglia, Franța, Olanda și Belgia. Plus Italia. De două ori. Botez respectiv tăiat moț Elizabeth. Dar acestea două ar intra la categoria "împliniri sufletești". Iar dacă suntem la această categorie plusez cu nășirea lui Ștefan și Leti și participarea la cununia civilă a lui Bogdan cu Cătă (pe ei îi nășim vara asta).

La nivel "sportiv" pot spune că am lăsat-o mai moale cu tenisul (în special cu cel pe ciment) din cauza căruia am avut criza de artroză. Am mers însă, cât am putut eu de mult, pe bicicletă. Puțin peste 5.200 km. Incluzând și participări la 6 curse anul ăsta. Târgoviște, Emmedue, KOM, Surmont, TransAlpin si Câmpina. Ultimele două împreună cu Ana.

La nivel "profesional" mă bucur că în primăvară am făcut cursul de grafician. Dar cum spuneam și atunci, am făcut cursul ăsta pentru mine nu pentru a-l trece în CV. Să trecem la acest capitol și menținerea fabricii pe linia de plutire.

Tot în 2012 mi-am îmbunătățit rezultatele la Salonul Național de Fotografie Turistică. După două locuri doi în anii precedenți, acum am luat premiul întâi. Rămânând în ramura "artistică" pot spune că 2012 a fost și anul în care m-am apucat de pictură. La nivel de hobby, bineînţeles. Dar aproape la fel de relaxant ca şi fotografiatul și postprocesarea. 

La capitolul "material", pe declarația de avere pot trece doar un bun în plus. Un aparat foto. Model ieșit din fabricație dar pe care mi-l doream mult.

Și la capitolul "socializare" pot spune că 2012 a fost mai bun decât 2011. M-am întâlnit și/sau vorbit mai des cu prietenii. Am avut și revederea de 20 de ani de la terminarea liceului. Tot în 2012 am reușit să formăm un grup de prieteni pe biciclete. Și ne-am luat și un nume: Dwarfii Morenari.

La final am lăsat probabil cea mai mare bucurie a mea din 2012. Primul act de responsabilitate din partea Anuței. A preferat să rămănă acasă să se antreneze cu sensei pentru naționale în loc să meargă cu noi în Deltă. Și a fost răsplătită. Dublă campioană națională plus un titlu de vicecampioană. Nu mai țin minte când a fost ultima oară când am plâns. Plâns de bucurie.

Trăgând linie, pot spune cu mâna pe inimă că am avut un an 2012 "mai bun" decât precedentul.

Ce-mi doresc pentru 2013? Un an și mai bun? Să nu fim lacomi. Dar dacă dă Domnul un an la fel de bun ca cel ce tocmai a trecut, sincer, nu mă supăr.